S-a născut în anul 1816, în satul Calapodești, azi în județul Bacău. La botez a primit numele Alexandru. Tatăl său, Gheorghe Constantin Luchian, era diacon la biserica satului, iar mama, Ecaterina Manase, a fost călugărită mai târziu cu numele Elisabeta.

În Patericul Valaamului găsim scris că cei doi soți nu au avut copii multă vreme, însă, în cele din urmă, rugăciunile lor au fost ascultate și Dumnezeu le-a dăruit un prunc pe care mama sa l-a născut fără dureri. Despre copilul Alexandru mai știm că lua în mânuțele sale șerpi veninoși și, spre mirarea și spaima tuturor, nu pătimea niciun rău din partea lor. A învățat carte la școala satului. Încă nu terminase școala când tatăl său a fost chemat la Domnul. Rămas orfan, a fost nevoit să învețe meșteșugul legării de cărți, pentru a contribui la întreținerea familiei.

Dar, pe când avea 20 de ani, fără de veste a fost cuprins de o lumină negrăită și minunată, care i-a umplut inima de o nespusă bucurie. În urma acestei cercetări dumnezeiești, Alexandru și-a părăsit casa părintească, îndreptându-se spre Mănăstirea Neamț, însă starețul de aici nu l-a primit. De acolo, a mers la schitul Brazi, din Vrancea, unde, în vremea noviciatului său, a fost de față la aflarea în chip minunat a moaștelor Sfântului Ierarh Mucenic Teodosie, mitropolitul Moldovei, ctitor al schitului, martirizat de tătari (pomenit la 22 septembrie). La schitul Brazi, fratele Alexandru a deprins ascultarea și rugăciunea minții de la duhovnicul și starețul Dimitrie. Acesta l-a tuns pe Alexandru în rasoforie și i-a dat numele de Alipie, apoi, văzând sporirea lui duhovnicească, după doi ani de ucenicie, i-a da binecuvântarea să meargă la Sfântul Munte Athos, pentru o mai mare nevoință. Rasoforul Alipie s-a oprit pentru o vreme la Mănăstirea Căldărușani, în care se păstrau încă tradițiile paisiene, moștenite prin ucenicii vrednicului de pomenire, Sfântul stareț Gheorghe (pomenit la 3 decembrie). Aici el s-a dovedit a fi cu luare aminte la toate cuvintele de învățătură ale părinților, nevoindu-se cu rugăciunea, cu postul, cu ascultarea, așa cum se cuvine celor dornici de viață călugărească.

Timp de patru ani el a trăit și în mănăstirea athonită Esfigmenu, în nordul Sfântului Munte, mult ajutată de domnitorii moldoveni, precum și de familia marelui mitropolit Veniamin Costachi (1803-1842). În acea mănăstire, a primit schima cea mare, care impune post aspru și rugăciune neîncetată, devenind schimonahul Antipa. Se pare că tot în această perioadă a fost hirotonit întru ierodiacon și ieromonah. A trăit apoi într-o chilie, pe care a refăcut-o.

În anul 1860, Cuviosul schimonah Antipa, după o viețuire de aproape 20 de ani în Sfântul Munte, se reîntoarce în Moldova la cererea și îndemnul a doi îmbunătățiți monahi moldoveni, viețuitori în Athos, Nifon și Nectarie, care începuseră să zidească Schitului românesc Prodromu. Cuviosul Antipa a fost rugat să meargă în Moldova pentru a strânge ajutoare, în vederea terminării ctitoriei lor. A viețuit la schitul Bucium din Iași, metocul Schitului Prodromu. Numele său ajunge să fie cunoscut și aici, încât era căutat de mulți credincioși, pentru care era o adevărată pildă de smerenie, de dragoste și de trăire adevărată.

Chiar din primul an al sosirii sale în Rusia, a vizitat mănăstirea Valaam, situată pe o insulă din lacul Ladoga, în apropiere de Finlanda, care l-a impresionat în chip deosebit. Drept aceea, după ce a trimis ajutoarele la Schitul Prodromu, în noiembrie 1865 s-a așezat în schitul cu hramul „Tuturor Sfinților” de lângă Mănăstirea Valaam. Aici, și-a continuat nevoințele duhovnicești, căutând să fie folositor obștii care îl înfiase. Și în această mănăstire erau cunoscute tradițiile paisiene, întrucât unii dintre monahii de pe vremuri fuseseră ucenici ai marelui stareț Paisie de la Neamț.

În chilia lui nu era nici pat, nici scaun. În fiecare zi de luni, miercuri și vineri de peste an, precum și în prima săptămână a postului Sfintelor Paști, nu gusta și nu bea nimic, iar în celelalte zile se îndestula cu mâncarea pe care o primea sâmbăta la prânz. În viața anahoretică a avut mai multe slujiri monahale și s-a învrednicit de darul înainte-vederii. Cunoștea gândurile ascunse ale oamenilor și pe mulți îi povățuia pe calea mântuirii. De aceea, era cunoscut ca un mare părinte duhovnicesc și dascăl iscusit al rugăciunii inimii. Numele lui era vestit atât în Carelia, cât și în Rusia de nord, încât mulți monahi și credincioși iubitori de Dumnezeu îl căutau și îi urmau învățăturile.

 

Pentru o petrecere aleasă ca aceasta, Cuviosul ieroschimonah Antipa Luchian dobândise de la Dumnezeu darul facerii de minuni și al înaintevederii. Căci cunoștea gândurile cele ascunse ale oamenilor și pe mulți îi povățuia pe calea mântuirii. Era de asemenea și un mare părinte duhovnicesc și dascăl iscusit al rugăciunii inimii. Pentru aceea numele lui ajunsese cunoscut atât în Carelia cât și în Rusia de nord, încât mulți monahi și credincioși iubitori de Dumnezeu îl căutau și îi urmau învățăturile. Avea și în Mănăstirea Valaam câțiva ucenici aleși, dintre care cel mai sporit era ieroschimonahul Pimen, bărbat cuvios și foarte învățat.

 

 

În anul 1883, văzând părinții Mănăstirii Valaam că ieroschimonahul Antipa Luchian este venerat de ucenici și de credincioși ca sfânt, au rânduit să i se scrie viața pe scurt spre lauda lui Dumnezeu și folosul sufletesc. Astfel, ieroschimonahul Pimen, ucenicul său de chilie, scrie în același an nevoința părintelui său duhovnicesc, intitulată „Vrednicia de pomenire viață a ieroschimonahului Antipa”, amintește Doxologia.