„Istoricii și filologii cred că romanitatea aceasta orientală a avut o perioadă când era mult mai compactă - nu a fost niciodată foarte compactă pentru că mereu am fost amestecați în această zonă - dar a fost mai compactă. Revărsarea slavilor în anul 602 d.Hr., prin Răscoala Centurionului Focas, revărsarea lor la sud de Dunăre a frânt romanitatea și a contribuit la dezvoltarea nucleului poporului român, daco-român îi spunem astăzi, la nord de Dunăre.În schimb  grupurile românești sau străromânești care erau altă dată vecine cu poporul român de la nord de Dunăre s-au mai risipit. 

Din punct de vedere lingvistic dar și etnic, există patru grupuri pe care specialiștii le consideră românești: grupul român propriu-zis sau daco-român la nord de Dunăre, grupul aromân sau macedo-român, grupul megleno-român și grupul istro-român, cel mai mic dintre toate și cel mai izolat, care astăzi este pe cale de dispariție. 

Din punct de vedere lingvistic, limba română, spun specialiștii, are patru dialecte, nu la nord de Dunăre, limba română în general. Dialectul daco-român este vorbit la nord de Dunăre pe teritoriul României și al Republicii Moldova de azi, în linii mari, dar și în Ucraina, și în Ungaria, și în Serbia parțial și acest dialect are numai graiuri: graiul ardelenesc, graiul moldovenesc, graiul oltenesc, graiul maramureșan. Apoi există dialectele sud-dunărene: dialectul aromân, în care avem o literatură scrisă, și acești aromâni trăiesc în zona balcanică, centrală și de sud din Grecia, Albania, Macedonia; dialectul megleno-român care are o literatură mai puțin dezvoltată, e o poezie populară cunoscută și studiată și dialectul istro-român care este cel mai puțin evoluat din punct de vedere lingvistic și, după părerea mea, astăzi mai trăiesc istro-români în trei patru sate din Peninsula Istria, care știți că geo-politic este împărțită între Slovenia și Croația. 

Toată această geografie spirituală arată o înrudire. Acum e adevărat că, după sute de ani de viețuire depărtată, unii dintre acești oameni și datorită politicii duse de statele în care trăiesc, au dobândit conștiință că sunt grupuri etnice separate. 

România are obligația, ca țară metropolă, de a proteja, de a adăposti, de a chema câteodată în sânul ei, de a acorda burse, de a acorda sprijin acestor români care fac parte din trunchiul romanității și românității din această zonă a Europei.Și să știți că statul român încă din secolul XIX, a doua jumătate, mai ales după independență și după proclamarea Regatului României, statul român s-a ocupat de acești români. A făcut-o uneori cu stângăcie și alte ori fără continuitate dar a făcut-o. Ceea ce cred eu că a fost stângăcie a fost cultivarea limbii române literare printre ei. Nu înseamnă că nu ar fi trebuit fi cultivată dar înseamnă că statul român, după părerea mea, ar fi trebuit să sprijine dialectul macedo-român, dialectul megleno-român care să fie studiate și forma de comunicare generală, firește, să fie limba română literară. 

Ori oamenii aceștia, unii, s-au simțit frustrați când au văzut că trebuie să învețe o limbă relativ diferită de graiul lor, iar unii instruiți în această limbă și-au părăsit comunitățile de acolo și au devenit intelectuali, români de marcă, dacă vreți de la Dimitrie Bolintineanu până la Toma Caragiu, sora lui a fost membră a Academiei Române, doamna Caragiu Marioțeanu. Deci, intelecutalii aceștia s-au alăturat marelui trunchi al poporului român de la nord de Dunăre și ca intelectuali au lăsat cumva în părăsire propriul popor care avea nevoie de elite. Deci, părerea mea este că statul român trebuie să aibă grijă de ei, trebuie să îi ajute să existe, să reziste și mai ales să existe și să reziste acolo unde se află.

Altminteri, omogenizarea asta la care am încercat să asistăm și am văzut că este aproape imposibilă ar face ca lumea să fie foarte plictisitoare și uniformă. Europa ca să existe, după părerea mea, trebuie să aibă conștiința bogăției lingvistice și etnice de pe continent”.