ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



Un secol și ceva s-a scurs de la nașterea celui mai cunoscut și iubit  lăutar ale cărui cântece erau menite să ridice moralul soldaților români în timpul Primului Război Mondial și al cărui talent a fost recunoscut de marele compozitor George Enescu.

Marți, 8 martie, se împlinesc 120 de ani de la nașterea celebrului lăutar Zavaidoc, cel care încânta prin interpretare lumea boemă a restaurantelor bucureștene din perioada interbelică. 

Despre Zavaidoc se spune că era un bărbat chipeș, extrem de iubit de public, dar mai ales de femei, iar despre modul în care el trăia muzica lătărească, cronica vremii consemnează că auditoriul era impresionat până la lacrimi. 
 
Pe numele său real Marin Teodorescu,  Zavaidoc a fost un renumit pentru talentul și virtuozitatea sa, apreciate și de marele compozitor George Enescu. De altfel, cei doi au mers pe front, în timpul primei conflagrații mondiale, unde au prezentat spectacole muzicale menite să ridice moralul soldaților români. În al Doilea Război Mondial, Zavaidoc a cântat la Odesa pentru mareșalul Antonescu. Multe din cântecele lui Marin Teodorescu au devenit șlagăre ale muzicii lăutărești, ele fiind ascultate și în prezent cu nostalgie.

Pseudonimul Zavaidoc l-a primit pe când îi înveselea pe ofițerii serviciului militar (1916-1918) și reprezintă o variantă lexicală regională veche - „zavaidoacă”. Se spune că, în limbajul arhaic muntenesc, ,,zavaidoacă” însemna năbădăios, neastâmpărat, zurbagiu, fire iute, om pus pe veselie și nebunii.

Rămas orfan din adolescență, împreună cu fratele Vasile și sora Zoe, Marin Teodorescu pleacă la București și formează un taraf, numit mai târziu Frații Zavaidoc. Vasile cânta la vioară, Marin - la chitară, iar Zoe - la acordeon.

În 1916, la scurt timp după ce armata română a trecut Carpații și a suferit înfrângere după înfrângere, iar deasupra Bucureștiului își făceau apariția primele avioane nemțești, Zavaidoc se înrolează voluntar, alături de fratele său Vasile, în Regimentul 44 Infanterie. Conform livretului militar, Zavaidoc avea înălțimea de 1,56 m și 80 kg, o cicatrice la buză, păr negru și ochi căprui. Dar ceea ce contează cu adevărat este faptul că Zavaidoc formează o echipă din artiștii adunați acolo, care mergeau prin spitalele Botoșaniului pentru a mai ridica moralul răniților.

După război, Bucureștiul revine la viață, iar artiștii sunt în prim-planul atenției. Având nevoie de bani pentru a se întreține și în acord cu firea sa, cântă în țară, dar și în străinătate. În 1919, lăutarul se află alături de trupele române care au ocupat Budapesta. În 1937 cântă la Paris, însoțind o delegație a României. 

Prin 1925-1926, Zavaidoc semnează primul contract cu Casa de discuri „Columbia”. Se spune că a scos peste 300 de discuri. Șlagărele sale,  ”De când m-a aflat mulțimea”, ”Dragostea e ca o râie”, ”Foaie verde spic de grâu”, ”Mărie și Mărioară”, ”Pe deal ”sau vestitul Cântec al lui Zavaidoc care i-au adus milioane de lei.
Bombardamentele din 1944 îl prind pe Zavaidoc la București. Casa lăutarului din vecinătatea Gării de Nord este dărâmată, iar sora sa Zoe moare în bombardament, lăsând cinci copii în urmă. Îndurerat, Zavaidoc se refugiază la Caracal, noaptea cântând, ziua căutându-și ascunzișul prin adăposturi. Toamna îl prinde la Câmpulung, are o piesă nouă în repertoriu: „Oci ciornîe” („Doi ochi negri”), adresată îndeosebi militarilor sovietici.

De la Câmpulung ajunge la Turnu-Măgurele, unde ruinat, fără casă, cu grija nepoatelor pe cap, cu trei copii, Zavaidoc cade la pat, tensiunea îi ajunge la 28, face nefrită. La 31 decembrie 1944 este internat la Spitalul bucureștean „Filantropia”. Orbește, trăindu-și în chinuri ultimele clipe ale vieții. A murit la 13 ianuarie 1945, în aceeași zi cu fiica sa Niculina.