ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


Marele poet și pamfletar Tudor Arghezi s-a născut pe 21 mai 1880, numele său adevărat fiind Ion N. Theodorescu. La 19 ani a intrat călugăr la Mânăstirea Cernica, unde a stat timp de patru ani. Enciclopedia României ne oferă următoarele date:
 
„În 1896 a debutat în literatură și publicistică, semnând cu pseudonimul Ion Theo, versuri și articole în ziarul „Liga ortodoxă” condusă de Alexandru Macedonski și în anexa lui, „Suplimentul literar”.

A colaborat apoi la revista modernă și la Viața nouă. În jur de 1900 a fost uns diacon, funcționând o vreme la Biserica Stavropoleos. La vârsta de 19 ani a intrat la Mănăstirea Cernica unde a stat patru ani, până în anul 1904 și a primit numele de noviciat Iosif. În 1905, ajutat de cercurile bisericești, a plecat în Elveția, stabilindu-se la Fribourg unde a scris poezii și a participat la cursurile universității din localitate. În 1919 a revenit în țară, lucrând la publicația comercială româno-franceză „Figuri contemporane din România” și ca redactor de noapte la „Viitorul”.

A debutat în 1927 cu volumul de versuri Cuvinte potrivite. A mai colaborat cu versuri, medalioane, recenzii, note, cronici dramatice la „Facla” și „Rampa”. A condus cotidianul „Seara” (1913-1914), săptămânalele „Cronica” (1915-1916) și „Cuget românesc” (1922), ziarul „Națiunea” (1923). În 1928 a scos prima serie din Bilete de papagal, primul cotidian literar-artistic, iar în 1930 cea de-a doua serie. A colaborat la „Arta”, „Dimineața”, „Realitatea ilustrată”, „Secolul”, „Informația zilei”, unde a susținut rubrica „Bilete de papagal”. La rubrica Bilete de papagal din ziarul „Informația zilei” a apărut la 30 septembrie 1943 celebrul pamflet Baroane în care l-a atacat pe ambasadorul german von Kilinger, fapt care i-a atras o detenție de un an la Târgu-Jiu.

A tradus din operele lui T. Bernard, Brecht, Dostoievski, Krîlov, Rimbaud, Verlaine, Villon. Creația sa a fost tradusă în numeroase limbi și a apărut în țări de pe toate continentele. A fost laureat al Premiului Herder în 1965.”

 

Arghezi a fost un susținător al unirii Basarabiei cu Vechiul Regat și a detestat alianța cu Rusia Imperială. În perioada 1918-1919 a fost închis un an, împreună cu 11 ziariști și scriitori, între care și Ioan Slavici, la penitenciarul Văcărești, acuzat de trădare, pentru că a colaborat cu autoritățile germane de ocupație.

În 1943, sub genericul „Bilete de papagal" din ziarul „Informația zilei" a publicat pamflete la adresa regimului Antonescu, pentru care a fost cercetat de poliție. La 30 septembrie, a apărut pamfletul „Baroane", în care l-a atacat pe ambasadorul german von Kilinger. Ziarul a fost imediat confiscat, iar scriitorul închis la București și în lagărul de la Tg. Jiu. A fost eliberat un an mai târziu, după lovitura de stat de la 23 august 1944.

În perioada 1952 - 1967 poetul a fost reabilitat treptat, la sugestia lui Gheorghe Gheorghiu Dej, distins cu premii și titluri, ales membru al Academiei Române, sărbătorit ca poet național la 80 și 85 de ani. În 1967, pe 14 iulie, poetul a plecat la Domnul, fiind înmormântat alături de Paraschiva, soția sa, în grădina casei din strada Mărțișor, cu funeralii naționale. Are un Muzeu în Târgu Cărbunești.
 
Ce spunea despre Mihai Eminescu:
 

"A vorbi despre poet este ca și cum ai striga într-o peșteră vastă: nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere pe ceilalți. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harfă și să legene din depărtare delicata lui singurăteca slavă. În toate veciile străbătute de atleții și bicicliștii filosofiei, el își are vecia lui deosebită, închisă; trebuie vorbit pe șoptite. Într-un fel, Eminescu e sfântul prea curat al versului românesc. Din tumultul dramatic al vieții lui s-a ales un crucificat. Pentru pietatea noastră depășită, dimensiunile lui trec peste noi, sus, și peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal. Asta o știe oricine citește. Cu părere de rău că lacătul limbilor nu poate să fie descuiat cu cheile străine… Eminescu este în el numai în românește. Poezia nu poate să fie tălmăcită, ea poate fi numai apropiată. Poezia aparține limbii mai bine decât proza. Sufletul secret al limbii, jocul de irizări din interiorul ei face vocabulele neputincioase, muntele începe de jur împrejur și nu are poteci. Unde nu te poți urca, te uiți și te mulțumești cu câteva imagini vaporoase. Dacă aș râvni să agăț de constelația lui Eminescu o lumină, ar fi o neinchipuită îndrăzneală: constelația fuge mereu, se depărtează, cine ar putea să o ajungă? Aș fi încercat un portret de aspecte, dar cum s-ar putea reda portretul umbrei și al timpului neistrăvit? Câteva refexe, e tot ce se poate aduna pe oglinda unei lentile. Slovele de față sunt numai o laudă de seară…"

Extrase dintr-o înregistrare realizată în 1955 la aniversarea a 105 ani de la nașterea lui Mihai Eminescu [via Rador]

Înregistrarea integrală, pe care vă îndemnăm să o ascultați, AICI.

 
 
Ce poezie a creat pentru Corneliu Zelea Codreanu:

FĂT FRUMOS

de Tudor Arghezi

Unde-a plecat, călare, Făt-Frumos,

De nu se mai zărește nicăierea,

Oricât și-ar pune soarele puterea,

Oricât s-ar pogorî luna de jos?

 

Munții pustii, cu piscurile cată

Mâhniți, din cer în valea de granit,

Ca să-l mai vadă, cel puțin o dată,

Viu dacă-i viu, sau mort de-o fi murit.

 

Cântecul lui, de care țara toată

Era învăluită ca-ntr-un vis,

De sta și ochiul șoimilor închis

În ascultare, s-a oprit deodată.

 

S-a rupt din codri, s-a pierdut din șes

Și, goală ca de suflet, tristă, țara

Nu mai găsește parecă-nțeles:

De ce e ziuă și se lasă seara.

 

Fluierul lui cânta și-n cingătoare,

Și zeci de sate albe, fermecate,

Cu sute de feciori și de fecioare,

Îl ascultau doinind pe înnoptate.

 

Se deșteptau cu doina lui în zori,

Se-ndrăgosteau la cântecele sale

Și se simțeau logodnicii ușori

Și mai frumoși, călcând în iarba moale.

 

Împrietenit cu cerbii și mistreții

Și nins cu fluturi jucători în cete,

Jivinele-l priveau ca niște fete

Și cu sfiala dulce-a tinereții.

 

Unde-a plecat că n-are nimeni știre

Fătul-Frumos, cu negre plete grele,

Cu ochi albaștri, plini ca de mărgele,

Și cu sprinceana-n jurul lor subțire?

 

A coborît din munți, pe stânci, călare,

Și patru nopți a scăpărat pământul,

De subt copitele nerăbdătoare

Ce s-au luptat cu cremenea și vântul.

 

Și luându-și fluier, însă și secure,

Și arme grele-n mâna lui ușoare,

Trecu, ca o săgeată prin pădure,

Și ca un fulger purtător de soare.

 

El străbătu întreaga țară,

Iar Dunărea nevrând să-i facă loc

O spintecă, sburdând, pe la mijloc

Cu pieptu-n unde și cu coifu-afară.

 

Și s-ar fi zis că negrul armăsar,

Cu nările suflând la fața apei,

Pe Dumnezeu îl duce, sau măcar,

Pe un trimis al lui Traian și-al Papei.

 

Neamul ursuz din țărmul de sub lună,

Neam trist, urît, și hâd și sângeros,

Amenințase doinele lui Făt-Frumos,

Mândria lui și voia lui cea bună.

 

Iar Făt-Frumos, oprindu-se din cânt

Simți, din sânge, flăcări că se-adună,

Și-n glas, în vorbe,-n pâine și pământ,

Dogoarea cerului străbună.

 

Și o lumină nouă-n viața lui,

Și o chemare din tării și noapte –

Și-n toate glasul nu știa al cui,

Și un îndemn de semne și de șoapte.

 

Nemaiștiute, nemaiîncercate

Ce se iscau și se topeau în salbe,

Că lua văzduhul chipuri aripate

Și se-ngroșau într-însul forțe albe.

 

Se ridicau talaze mari de mare,

Frunza suna ca zalele, și-o zare

Era ca o tipsie izbită de săgeți.

Murmur de fier și șuier de urale,

Într-o urzire crâncenă de vieți,

De lănci împiedicate în zăbale.

 

Acum s-a dus dușmanul să-l răpuie:

Ori să-l înece-n sânge și-n vâltoare,

Ori bezna lui zidită să descuie –

În stare și de milă, dar și de necruțare –

 

Cum va voi, căci vrednicul urmaș

Al lui Ștefan și Țepeș împreună,

Ridică și altare din stei pentru vrăjmaș,

Dar și țepoaie-nalte, cu proțăpirea bună.

 

Tu, Țară,-așteaptă cântecele iar

Să se strecoare-n ramuri liniștit,

Din răsăritul mare-n asfințit,

De la hotar până-n hotar.

„Rareori în istoria creștinismului modern au fost răsplătite cu mai mult sânge posturile, rugăciunile și credința oarbă în atotputernicia lui Dumnezeu.” – Mircea Eliade în Memorii despre fenomenul legionar creat de Corneliu Zelea Codreanu 

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews