Praznicul Adormirii Maicii Domnului este cea mai de seamă dintre sărbătorile Preasfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu. În Sfânta Scriptură nu aflăm nimic despre Adormirea Maicii Domnului. În schimb, cântările și imnele de la Vecernia și Utrenia sărbătorii ne vestesc adevărata tradiție a Bisericii în această privință.

Când a binevoit Hristos, Dumnezeul nostru, să ia la Sine pe Maica Sa, atunci, cu trei zile mai înainte, a rânduit ca ea să cunoască printr-un Înger mutarea de pe pământ la viața cerească. Deci, înștiințându-se Născătoarea de Dumnezeu despre aceasta, s-a bucurat mult și s-a suit degrabă în Muntele Măslinilor, ca să se roage.

S-a întors apoi acasă și a pregătit toate cele de îngropare, încredințând pe cele de aproape ale ei că, mutându-se la ceruri, nu numai că nu le va uita, ci pe toată lumea o va cerceta și o va ocroti. Ea a împărțit văduvelor sărace veșmintele sale, apoi, luându-și iertare de la toți și așezându-se pe pat, a făcut rugăciune pentru întărirea lumii și pentru viețuirea în pace.

Și, binecuvântând pe toți cei de față, și-a dat sufletul în mâinile Fiului și Dumnezeului ei. Multe vindecări s-au împărțit atunci tuturor celor bolnavi, prin binecuvântarea ei.

Și s-a făcut atunci tunet mare și au venit de la marginile lumii, ca pe niște nori, toți Apostolii lui Hristos la casa Maicii Domnului, din Ierusalim. Și, începând Petru cântarea cea de îngropare, Apostolii au ridicat patul și au însoțit la mormânt trupul cel primitor de Dumnezeu. Și, sosind în satul Ghetsimani și așezând în mormânt trupul Maicii Domnului, Apostolii au zăbovit acolo încă trei zile, așteptându-l pe Sfântul Apostol Toma, care, din rânduială dumnezeiască, lipsea.

Și, sosind, Sfântul Apostol Toma s-a întristat, fiindcă nu se învrednicise a mai vedea chipul Maicii Domnului, ca și ceilalți Apostoli. Deci, cu hotărâre de obște, s-a deschis mormântul pentru el. Și, dacă s-a deschis, s-au minunat, că au aflat mormântul fără sfântul ei trup, fiind numai giulgiul lăsat, ca mângâiere și mărturie neîndoielnică a mutării Născătoarei de Dumnezeu la ceruri cu trupul.

Așadar, după credința Sfintei noastre Biserici, la Adormirea Maicii Domnului, trupul ei n-a cunoscut stricăciunea, care vine după moarte, nici n-a rămas în mormânt. Maica Domnului, cu trupul schimbat, viu și preaslăvit, a fost mutată și cu trupul la ceruri, ca o pârgă a întregii omeniri.

Dar, spre deosebire de Mântuitorul, ea a fost dusă la ceruri de Îngeri, nu prin puterea ei proprie, ci prin voința Fiului ei, Domnul nostru Iisus Hristos; iar acolo, în ceruri, se roagă de-a pururi pentru noi. Să avem, așadar, mare încredere în ocrotirea ei, pentru că ea singură poate mijloci înaintea lui Dumnezeu cu îndrăznire de mamă.

Cuvântul Sfântului Teofan Zăvorâtul

În toată lumea creștină se prăznuiește luminat Adormirea Preasfintei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare, pentru că ea, după Învierea și Înălțarea Domnului, este cea mai apropiată și mai vie încredințare de slava menită celor ce cred în Domnul. Privește la Adormire, si vei pricepe care este nădejdea chemării noastre, iar când vei pricepe nu vei cruța nimic pentru a o dobândi.

Iată icoana! Maica Domnului a trecut la cele veșnice. O înconjoară Apostolii, care se tânguiesc. Pe loc Se pogoară însă Domnul, înconjurat de îngeri de toți sfinții, și primește în brațele Sale preacuratul ei suflet. Așa a fost Maica lui Dumnezeu. Ea este însă și Maica noastră, a tuturor, și a înnoit această cale de mutare din viața aceasta în cealaltă, ca în urma ei să se strămute mai apoi la Dumnezeu, pe aceeași cale, și toți apropiații ei, și ca la vremea potrivită să poată mărturisi: „Iată eu și copiii mei!” Moartea e soarta tuturor, pe când slava de după moarte e moștenirea credinței curate și vii.

Văzând cu mintea această slavă și nestrămutarea făgăduințelor ei, precum si înrâurirea pe care încredințarea de acest lucru o are asupra întocmirii vieții noastre duhovnicești, Apostolul Petru nu se poate înfrâna să nu strige:

Binecuvântat fie Dumnezeu… Care ne-a născut din nou, spre nădejde vie, spre moștenire nestricăcioasă și neîntinată și neveștejită, păstrată în ceruri pentru noi! (I Petru 1-3)

Păgânii n-aveau nădejde, după cum ne încredințează Apostolul Pavel. Nă­dejdea moștenirii vieții veșnice a devenit trăsătură deosebitoare a creștinilor și cel mai puternic sprijin al tăriei morale pentru răbdarea tuturor ostenelilor și lipsurilor care sunt de neocolit în viața cea după credința în Domnul. A căzut această verigă din lanțul mișcărilor duhovnicești ale omului – și iată că Domnul o pune la loc și reface duhul, care căzuse în nenădăjduire. În Sine învie, înalță la cer și așază de-a dreapta lui Dumnezeu și Tatălui firea omenească, după ce a dat mai înainte încredințare că unde este El, acolo va fi și sluga Lui (v. In 12, 26). După aceea, le înfățișează tuturor în chip vădit mutarea la slavă a Maicii Lui și a noastre. În fine, nu o dată a arătat aceasta asupra apostolilor și a multor sfinți, și totul ca să întipărească în chip cât se poate de pipăit nu numai gândul, ci și simțirea slavei celei după aceea (I Petru 1, 11).

Duhul cel nou al vieții îi umplea pe credincioșii care intrau în această făgăduință. Ei încetau să mai trăiască pe pământ și pentru pământ, având viețuire în ceruri, după cum arată apostolul, ca niște moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună-moștenitori cu Hristos. Iată de ce putea oricine să adevereasca prin cuvântul apostolului: „Cine și ce ne va despărți de Domnul? Nimeni și nimic”. Simțeau și ei necazurile când erau în împrejurări aducătoare de necaz; însă răbdau necazurile, iar prin nădejde se bucurau. Trăind în lume, aveau ceea ce este socotit în lume a fi bun, și îi vedeau și pe alții că au acestea, însă pe toate le socoteau a fi gunoi, din pricina nădejdii care le stătea înainte.

Greu le era și lor să fie neclintiți, să nu dea înapoi în viață și în credință; ei biruiau însă toate ostenelile prin nădejdea că cel credincios în puține va fi pus peste multe, că va fi proslăvit împreună cu Cel pentru Care pătimește (v. II Tim. 2, 12; Apoc. 21, 7).

Așa că iată unde e cheia vieții întru Hristos Iisus, Domnul nostru: în nădejdea vie! Să vă chem oare, fraților, a ține nădejdea care ne este pusă înainte (Evr. 6, 18) pentru a o avea ancoră tare și de nădejde a sufletului? Aș dori ca la o asemenea chemare să răspundeți cu dojana: „Oare noi nu suntem creștini?”. M-aș putea bucura de o dojana ca aceasta. Dar dacă la cuvântul despre nădejde inima va răspunde cu întrebarea nedumerită: „Ce este nădejdea și la ce folosește ea în viață?”, asta va însemna că acest cuvânt, „nădejde”, este și de neînțeles pentru minte, și de neîncăput pentru inimă. Să știți, cel puțin, că dacă dulceața cea vremelnică a păcatului, sau nici măcar neapărat a păcatului, atrage cu putere, dacă neplăcerile cu care se întâlnește omul în viață îi moleșesc duhul și nasc cârtirea, dacă osteneala de a împlini îndatoririle ceruta sau consfințite de credință — ea singură – omoară râvna pentru ele, acesta este un semn că nădejdea – acest motor ceresc – nu a pătruns în sfera vierii noas­tre duhovnicești, că acest oaspete ceresc n-a cercetat sufletul nostru.

Fiindcă atunci când el ne cercetează, reorânduiește toate în felul său și face vădiță prezența sa. Când casa este luminată, toți își dau seama de acest lucru după lumina care iese pe ferestre: când casa sufletului nostru e luminată de nădejde, lumina aceasta nu poate să se ascundă, ci se descoperă îndată prin nepăsarea față de plăcerile trupești și lumești, prin seninătatea și pacea sufletului în pofi­da tuturor potrivniciilor dinafară și prin necontenita râvnă nestinsă de a sluji Domnului în sfera unde am fost puși, în pofida tuturor ostenelilor. Despre cel în care are loc asta se poate spune că a fost născut spre nădejde vie, iar cel in care nu are loc este cufundat în nenădăjduire și e în lume ca un om fără Dumnezeu.

Dacă ne vom cerceta pe noi înșine cum se cade, câți dintre noi vor trebui așezați în cea din urmă tagmă? Cu toate acestea, puțini se vor învoi să se socoată creștini neadevărați, nedeplini. Nădejdea este simțământul cel mai subțire. Spre mângâierea noastră, dobândirea ei este simplă și pipăită. Vrei să te împodobești cu nădejdea? Începe să slujești Domnului prin împlinirea poruncilor Lui, și vei naște nădejdea, și vei crește în ea. Sluga credincioasă stăpânului este încredințată că stăpânul e binevoitor față de ea și că nu o va lăsa nicidecum de izbeliște: cel credincios lui Dumnezeu nu poate să nu poarte în sine simțirea bunăvoinței Lui și a încredințării că îl așteaptă răsplăți din partea Lui. Dimpotrivă, și fiul își pierde încredințarea în bunăvoința tatălui său atunci când calcă în vreo privință voia lui vădită: și la cei care viețuiesc cu sfințenie nădejdea piere când ei încalcă cu bună știință porunca vădită a Dumnezeu.

În viață se întâmplă ca cel care a crezut să purceadă a sluji Domnului. Această slujire naște nădejdea. Nădejdea, la rândul său, aprinde și mai mult râvna de a plăcea lui Dumnezeu. Când omul face mult pe placul lui Dumnezeu, aceasta întărește din nou nădejdea. Și astfel, ele se sprijină, se întăresc și se cresc una pe alta, până când în cele din urmă toate cele lăuntrice și dinafară sunt cuprinse de nădejde – și însuși Dumnezeul nădejdilor umple omul (v. Rom. 15, 13). Și ce fericire poate fi mai mare decât atunci când inima dă mărturie că Dumnezeu nu mai este în noi doar nădejde, ci și gustare a slavei?

Domnul să ne dăruiască, fraților, și nouă lucrul acesta — a prisosi în nădejde, pentru ca avându-o să putem lucra cu multă îndrăznire (vezi II Cor. 3, 12) iarăși, să arătăm aceeași râvnă spre adeverirea nădejdii până la sfârșit (Evr. 6, 11), ca astfel să ne facem moștenitori vieții veșnice (Tit 3, 7). Amin! (Sursa: Cuvântul Ortodox).