Ferdinand Victor Albert Meinrad de Hohenzollern-Sigmaringen, al doilea fiu al principelui Leopold de Hohenzollern și al principesei Antonia de Braganza, infanta Portugaliei, și nepot al regelui Carol I, viitorul rege al României - Ferdinand I (1914-1927), s-a născut la 12/24 august 1865, la Sigmaringen, în Germania.

Studiile liceale și le-a definitivat la Düseldorf; a absolvit Universitatea de la Tübingen și la Leipzig. Pregătirea militară și-a făcut-o în cadrul Școlii Militare din Kassel, în 1886 devenind sublocotenent în garda prusiană din Postdam.

Principele Ferdinand a vizitat pentru prima dată România în 1881, cu prilejul încoronării regelui Carol I. În 1889, Ferdinand a fost declarat oficial moștenitor al tronului României, calitate în care a condus armata română în campania din Bulgaria (1913).

În baza prevederilor Pactului de familie din 1881, Ferdinand a fost numit succesor al lui Carol I de Hohenzollern la tronul României, principele Leopold (fratele lui Carol) renunțând la prerogativele de moștenitor al tronului României în 1880.

Supravegheat de regele Carol I, Ferdinand a luat lecții de limba română, istorie, geografie și de pregătire militară. A fost, succesiv, locotenent (1889), maior (1892), locotenent-colonel (1895), colonel (1895), general de brigadă (1898), general de divizie (1904) și general de corp de armată (1911).

Căsătoria principelui Ferdinand și a principesei Maria-Alexandra-Victoria de Saxa Coburg Gotha, la care a luat parte și regele Carol I, a fost oficiată la 29 decembrie 1892, la castelul Sigmaringen. Perechea moștenitoare a tronului României a sosit la București, la 23 ianuarie 1893. Din căsătoria celor doi au rezultat șase copii: Carol (1893-1953), Elisabeta (1894-1956), Măria (1899-1961), Nicolae (1903-1978), Ileana (1908-1991) și Mircea (1912-1916), toți botezați în religia ortodoxă. 

La 27 septembrie/10 octombrie 1914, regele Carol I (1866-1914), primul rege al României, înceta din viață la Castelul Peleș, după ce Consiliul de Coroană luase decizia neutralității României în război, decizie ce era în contradicție cu ceea ce dorea regele. A doua zi, principele moștenitor Ferdinand I depunea jurământul în calitate de Rege al României, în prezența Corpurilor legiuitoare, a membrilor familiei domnitoare și a Mitropolitului primat.

Principele Ferdinand a devenit rege într-o perioadă tensionată, marcată de problema intrării sau nu a României în Primul Război Mondial. La 4/17 august 1916 a fost semnată, la București, o Convenție politică între România, pe de o parte, și Franța, Marea Britanie, Italia și Rusia, pe de alta.

România urma să intre în război în termen de 10 zile, în schimbul recunoașterii de către Aliați a drepturilor ei asupra tuturor teritoriilor locuite de românii din Imperiul Austro-Ungar, adică ale Bucovinei, Banatului, Maramureșului, Crișanei și a toată Transilvania.

Astfel, regele Ferdinand a acceptat, în Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916, intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei, împotriva Germaniei și Austro-Ungariei, realizând astfel pasul cel mai important pentru realizarea idealului României Mari. 

În noiembrie 1916, Bucureștiul a fost ocupat de armatele germane, regele Ferdinand și întregul guvern român fiind forțați să se refugieze la Iași. Între ianuarie și mai 1917, generalul francez Henri Mathias Berthelot, unul dintre cei mai importanți lideri ai conducerii militare a Franței (în prima parte a războiului), a fost trimis în România, în fruntea unei misiuni militare, în calitate de șef al Comandamentului aliat al Dunării.

El a fost cel care a luat, la Iași, majoritatea deciziilor pentru refacerea armatei române, au fost mobilizați noi recruți și au primit echipament modern de luptă din Franța.

S-a ocupat personal de instalarea legăturilor telefonice între punctele de comandă și unitățile de pe front, rețea de comunicații care lipsea la intrarea țării în război. În aceste condiții, în vara anului 1917, când trupele germane au trecut la ofensivă pe frontul român, armata română a reușit să oprească înaintarea feldmareșalului Mackensen prin victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz. 

Armistițiul încheiat cu Puterile Centrale a atras după sine și tratative de pace, care însă nu conveneau României. Dar, după semnarea păcii de către Rusia la Brest-Litovsk (18 februarie/3 martie 1918), Guvernul român a fost obligat să accepte mai întâi preliminariile de la Buftea (5/18 martie) și apoi Pacea separată de la București (23 aprilie/7 mai 1918).

Condițiile păcii au fost distructive pentru România: cedarea Dobrogei (Cadrilaterul și o parte a județului Constanța anexate Bulgariei, iar restul sub condominiul Germaniei, Austro-Ungariei, Bulgariei și Turciei), rectificare importantă de frontieră pe Carpați, în favoarea Austro-Ungariei (5.600 kmp), concesionarea petrolului, grâului, pădurilor ș.a. (prin convenții economice înrobitoare), libera trecere a trupelor austro-ungare spre Odessa ș.a. Muntenia rămânea ocupată până la pacea generală, iar România era lipsită de inițiativă militară și diplomatică.

În octombrie 1918, regele Ferdinand a refuzat să ratifice Pacea de la București, astfel încât cea mai mare parte a prevederilor nu s-a putut aplica. În acest context, guvernul generalului Constantin Coandă a proclamat imediat mobilizarea generală și, la 28 octombrie/10 noiembrie 1918, România a reintrat în război. Astfel, în aprilie 1919, respingând un atac ungar, armata română a intrat în defileul Apusenilor și a ocupat orașele Satu Mare, Carei, Salonta, Oradea, ajungând până la Tisa. Armata lui Bela Kun a atacat armata română pe Tisa, care a respins atacul și a preluat ofensiva, oprindu-se la Budapesta, pe care a ocupat-o la 4 august.

În noiembrie 1918, odată cu retragerea trupelor inamice din București, regele s-a întors în Capitală, alături de armata română. În aceeași perioadă, prin Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia, Transilvania se unea cu România, desăvârșindu-se astfel statul național unitar român, după ce, în același an, se uniseră cu România, Basarabia la 27 martie/9 aprilie 1918 și Bucovina la 15/28 noiembrie 1918. 

La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, la Alba Iulia, a fost convocată o Adunare Națională a Românilor din Transilvania și Ungaria, în care au fost aleși 600 de deputați pe bază de vot universal și 628 de reprezentanți ai organizațiilor și societăților culturale, reprezentanți ai românilor din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș. Cei 1.228 de deputați s-au reunit în sala Cazinoului din Alba Iulia și au decis în unanimitate unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România. S-a constituit, de asemenea, Marele Consiliu Național Român, format din 200 de membri aleși și 50 de membri cooptați.

A doua zi, acest Consiliu a numit un guvern provizoriu, Consiliul Dirigent al Transilvaniei, în frunte cu Iuliu Maniu. Acesta a trimis o delegație la București, condusă de episcopul de Caransebeș, Miron Cristea (viitorul patriarh al României), care, la 1/14 decembrie, a înmânat declarația de la Alba Iulia regelui Ferdinand I.

La 11/24 decembrie, regele Ferdinand a promulgat decretul de sancționare a unirii, totodată și a Bucovinei și Basarabiei. 

Tratatele de pace din cadrul Conferinței de pace de la Paris (sistemul Versailles) din 1919-1920 au recunoscut desăvârșirea unității statale naționale — unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România. Tratatul de la Versailles a permis și o nouă rezolvare a Statului Dunării.

România a fost foarte activă în a determina reconstituirea Comisiei Europene a Dunării pentru Gurile Dunării. Comisia a fost reconstituită la 23 iulie 1921 la Paris, fiind compusă din România, Franța, Anglia și Italia, cu competență pentru partea maritimă a fluviului. A fost creată și o nouă comisie pentru zona fluvială a Dunării, în care intrau toate statele riverane și care a înlocuit Comisia Interaliată a Dunării. 

La 15 octombrie 1922, s-a desfășurat, la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, ceremonia încoronării regelui Ferdinand I și a reginei Maria. Coroanei regale de oțel a regelui Carol I, ce amintea de Plevna, i s-au adăugat însemnele Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei, simbolizând actul unirii tuturor provinciilor istorice românești sub sceptrul aceluiași monarh. 

Un alt moment important al domniei lui Ferdinand a fost promulgarea unei noi Constituții, prin care se asigura temeiul juridic pentru dezvoltarea României Mari. După lungi dezbateri, noua Constituție a fost votată la 26 martie 1923 în Adunarea Deputaților, iar la 27 martie în Senat, fiind promulgată de rege și publicată în Monitorul Oficial la 29 martie 1923.

Economia românească a cunoscut un ritm rapid de refacere până în 1923, după care a înregistrat o creștere cu adevărat spectaculoasă.

Ramura cea mai dinamică a fost industria, progresul datorându-se politicii guvernamentale, care a vizat încurajarea, promovarea și apărarea industriei naționale. Printre măsurile cele mai importante s-a numărat legea minelor din 4 iulie 1924. Pentru unificarea administrativă a tuturor provinciilor a fost adoptată legea din 14 iunie 1925, care avea la bază ''păstrarea caracterului unitar al țării'' și aplicarea descentralizării administrative.

Această măsură stabilea împărțirea teritoriului României în două diviziuni administrative: județe și comune (rurale, cuprindeau mai multe sate) și urbane (orașele). De asemenea, pentru înlesnirea controlului, supravegherea aplicării legilor și buna administrare, județele se împărțeau în circumscripții, numite plăși, care cuprindeau mai multe comune. Pe 27 martie 1926, este promulgată legea electorală a ''primei majorități''.

Regele Ferdinand s-a implicat și în problematica relațiilor internaționale. Momente semnificative s-au înregistrat cu prilejul vizitelor suveranului la Paris, Londra și Bruxelles. De altfel, Ferdinand a fost primul șef de stat care a vizitat Biroul Internațional al Muncii, precum și sediul Societății Națiunilor, în mai 1924.

La 4 ianuarie 1926, Adunarea Națională Constituantă a adoptat legile prin care se accepta renunțarea principelui Carol la tronul României, se modifica Statutul Casei Regale, principele Mihai era proclamat moștenitorul tronului și se constituia o Regență care să exercite prerogativele suveranului, în cazul că acesta ar ajunge pe tron înainte de vârsta majoratului. Regența se compunea din trei persoane: principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Între timp, sănătatea regelui Ferdinand s-a deteriorat continuu, iar în aprilie regele a contactat și o congestie pulmonară, ceea ce l-a adus la un pas de moarte. Pe 27 mai 1927, regele Ferdinand a plecat din București și s-a retras la vila sa de la Scroviștea.

Regele Ferdinand a murit la 20 iulie 1927, la Sinaia, și a fost înmormântat la Curtea de Argeș, alături de regele Carol I și de regina Elisabeta.

Sursă: Agerpres