Unul dintre cele mai interesante dosare pe care Securitatea le-a fabricat a fost „Alexandru Teodorescu și alții”, într-un cuvânt Rugul Aprins. Astăzi, acest dosar, conform specialiștilor, reprezintă un model de reprimare la adresa creștinismului ortodox.

Dosarul Penal 202, „Alexandru Teodorescu și alții”, aflat astăzi la Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (A.C.N.S.A.S.), provenit de la Arhivele Ministerului de Justiție, secția Instanțe Militare, este format din zece volume cuprinzând anchetele, recursul și actele de penitenciar ale întregului lot. George Enache, în Ortodoxie și putere politică în România contemporană, pe baza documentelor de la A.C.N.S.A.S., reface luptele de culise duse de către cele mai prestigioase fețe bisericești din perioada ateisă, acordând, cu această ocazie, un spațiu amplu dosarului amintit.

Deși asociația Rugul Aprins fusese legal înființată, intelectualii adunați la mănăstirea Antim au fost catalogați drept „inamicii poporului”. Astfel, potrivit opiniei de atunci, „a adera la doctrina Bisericii și a practica în mod sistematic cultul înseamnă o desprindere, cel puțin spirituală, de comunism”. Cu toate acestea, Sandu Tudor, în ciuda vicisitudinilor, s-a ridicat împotriva materialismului dialectic ateist în numele spiritualității ortodoxe. Iar pentru această culpă securitatea i-a fabricat, ca de altfel și în alte situații, un vast dosar de anchetă.

George Enache, în capitolul Daniil Sandu Tudor, pagini din dosarul de anchetă 113668, ce face parte din studiul CNSAS, Arhivele Securității, publică dosarul de anchetă al învinuitului. Din acest document aflăm că inițial părintele Daniil Sandu Tudor a fost acuzat de infracțiunea de „uneltire contra ordinii sociale” (articolul 209 din Codul Penal al R.P.R.), ca apoi să i se aducă noi învinuiri.

Inculpatul este acuzat că în perioada 1933-1938, pe când era directorul ziarului Credința, ar fi semnat articole în care ar fi susținut „pătrunderea fascismului în România.” Apoi, este învinuit că ar fi defăimat Uniunea Sovietică și „ordinea socială existentă în stat.”

Cu privire la manifestările culturale organizate la mănăstirea Antim, în viziunea securității, conferințele au fost „îndreptate împotriva regimului instaurat în România”. Desigur, această acuzație era cel mai ușor de adus dar, în același timp, cel mai greu de probat.

Securitatea, căutând noi capete de acuzare, i-a introdus în celulă, timp de o lună de zile, un informator. Noul „camarad”, periodic, era scos pentru a da declarații cu privire la comportamentul inculpatului. „Spune că este acuzat mereu că și el desfășoară activitate legionară sub masca duhovnicească. Neagă acest lucru spunând că, deși caută să arate celor ce vin la el calea adevărului și pericolul ce-l prezintă acești anti-creștini, atei adevărați ce sunt comuniști, nu se poate numi activitate legionară”. Prin urmare, dârzenia, tăria de caracter nu l-au părăsit de-a lungul dificilei anchete.

Pentru a strânge noi dovezi, securitatea folososește și binecunoscuta metodă de confruntare cu alți membri ai grupului, dar fără succes. Părintele Daniil Sandu Tudor a recunoscut doar declarațiile pe care ceilalți membri le făcuseră anterior.

În căutarea de noi dovezi, anchetatorii, răscolind bibliotecile, găsesc zece articole publicate în Credința, cu un puternic caracter anticomunist, pe baza cărora este invinuit „de activitate intensă contra clasei muncitoare”.

 

Sentința numărul 125, din 8 noiembrie 1958, cuprinde următoarea precizare: „De asemenea prin articolele scrise în ziarul Credința în perioada 1933-1938 inculpatul Teodorescu Alexandru a dus o intensă propagandă anticomunistă, calomniind și defăimând Uniunea Sovietică și elogiind orânduirea capitalistă. Astfel, din cuprinsul articolelor Bestialitatea modernă, Religia ateismului rus, Între sobor și soviet și altele rezultă ura neîmpăcată a inculpatului Teodorescu Alexandru împotriva clasei muncitoare și mișcării muncitorești, dovedindu-se a fi un apărător credincios al orânduirii burghezo-moșierești și un propagator înfocat al ideologiei fasciste. Pentru a-și ascunde aceasă activitate criminală, după 23 august 1944 inculpatul Teodorescu Alexandru s-a călugărit, stabilindu-se la Mănăstirea Antim din București, unde și-a continuat activitatea sa dușmănoasă stabilind legături cu o serie de elemente legionare așa cum sunt: Braga Roman, Ghiuș Vasile Benedict, Anania Valeriu, precum și cu inculpatul Mironescu Alexandru, și împreună au trecut la înființarea unei grupări intelectuale Rugul Aprins în cadrul căreia să-și continue în mod organizat activitatea lor antidemocrată. Astfel, inculpatul Teodorescu Alexandru, în calitate de șef al asociației Rugul Aprins, în perioada 1945-1948 a organizat la Mănăstirea Antim o serie de întruniri cu membrii grupului cât și cu elemente ce vizau mănăstirea, în cadrul cărora pe lângă problemele de ordin mistic-religios au desfășurat și o intensă activitate contrarevoluționară”.

Astfel, după cum se poate observa, sub eticheta de legionari, „era pedepsit delictul de a gândi altfel decât noua politică care se impunea în România”. Din cercetările efectuate în ultima perioadă rezultă că grupul Rugului Aprins „și-a exercitat dreptul pe care, teoretic, orice român îl avea, de a crede și de a-și practica credința religioasă în mod liber”.

Cu privire la retragerea pe timpul verii a câtorva studenți la schitul Rarău, Securitatea, fidelă învățăturii marxiste, a interpretat dorința de renașere spirituală ca fiind o mască ce ascundea o pregătire „în munți” de răsculare a tuturor legionarilor. În viziunea anchetatorilor, părintele Daniil Sandu Tudor „începând cu anul 1955, a trecut la reorganizarea acesteia”. Cât privește modul în care se formase presupusa răscoală, securitatea, vigilentă, oferi instanței următoarea explicație: „au atras tinerii într-o activitate mistico-religioasă (...) manifestandu-se cu ei dușmănos la adresa ordinii sociale existente”. Desigur, „educația mistico-religioasă” se făcea, din punctul lor de vedere, „în spirit ostil regimului existent”, căutându-se totodată și defăimarea Uniunii Sovietice.

În ciuda istovitoarei anchete, care se desfășură timp de peste patru luni de zile, anchetatorii s-au văzut în situația să concluzioneze: „Nu s-a scos nimic de la el.”

Astfel, în urma cercetărilor efectuate, după această pseudo-anchetă, părintele Daniil Sandu Tudor este acuzat de „activitate ostilă clasei muncitoare și de susținere a fascismului, de organizare a unei activități contrarevoluționare în cadrul asociației Rugul Aprins în perioada 1945-1948”, precum și de „întruniri subversive cu foști membri ai asociației Rugul Aprins și alte elemente în perioada 1955-1958”.

În viziunea securității, Rugul Aprins era „o organizație subversivă unde s-au ținut mai multe ședințe cu caracter conspirativ, au atras o serie de elemente reacționare din rândul studenților și i-au instigat la acțiuni contrarevoluționare împotriva orânduirii de stat democratice din R. P. R.” Prin urmare, „faptele tuturor condamnaților întrunesc în drept elementele constitutive ale infracțiunii de crimă de uneltire contra ordinii sociale întrucât organizația are caracter fascist și a avut ca scop schimbarea ordinii sociale existente în stat.”

Părintele Daniil Sandu Tudor, considerat liderul grupului, a fost condamnat la „25 de ani de temniță grea și 10 ani degradare civică”, pentru „infracțiunea” de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”, și la „15 ani detenție riguroasă pentru crima de activitate intensă contra clasei muncitoare.” Conform Codului Penal, inculpatul era obligat să execute pedeapsa cea mai grea.

Sentința mai prevedea și confiscarea totală a averii. Cu privire la bunurile sale: „Subsemnatul Teodorescu Alexandru (…) în legătură cu averea mea personală declar următoarele : Nu posed nici o avere imobilă, posed un număr de cărți, două rânduri de haine călugărești și lenjerie personală. Aceasta îmi este declarația de care răspund și semnez Alexandru Teodorescu”. În continuarea acestei declarații, „averea” părintelui călugăr ne este prezentată amănunțit: „Proces verbal al obiectelor ce aparțin ieroschimonahului Daniil Sandu Tudor: 1. șasesprezece volume, dicționare universale legate în pânză roșie, 2. treisutepatruzeci cărți scrise în limba franceză legate în pânză gris, 3. douăsute șaizeci și opt cărți scrise în limba franceză și română, 4. patru volume: Dicționarul limbii române literare contemporane, 5. un stilou marca Luxcor, una lentilă convexă, una busolă Besart, 6. una rasă, o camilafcă. Drept pentru care am încheiat prezentul proces verbal în trei exemplare dintre care unul rămâne custodelui”. În urma „violării” intimității intelectuale, procesul se sfârși. Astfel, părintele ieroschimonah Daniil Sandu Tudor, la șaizeci și doi de ani, intră în vârtejul Aiudului.

Dacă închisoarea Pitești a fost locul destinat studențimii române, Miercurea-Ciuc femeilor, Aiudul a fost închisoarea desemnată intelectualilor. Dintre personalitățile care au trecut prin iureșul Aiudului îi amintim pe: Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Vasile Voiculescu, Alexandru Mironescu, Constantin Noica, Nichifor Crainic.

 

În vremea dictaturii comuniste, deținuții erau împărțiți în două categorii, cei politici și cei de drept comun. Deținuții de drept comun se bucurau de anumite privilegii. Aceștia aveau acces la corespondență, primirea de pachete, vizite.

 

Deținuții politic nu se bucurau de drepturile amintite, mai mult, odată ajunși în penitenciar, erau supuși unui nou interogatoriu. De data aceasta întrebarea sacadată a noului anchetator era: „Ce n-ai declarat la anchetă?”. În felul acesta torturile fizice și psihice continuau.

Întâmplarea face ca Virgil Maxim să-l reîntâlnească pe ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor la Aiud. Precizăm că Virgil Maxim îl cunoscuse în 1950, pe când părintele fusese arestat vreme de doi ani de zile. Timpul pe care cei doi îl petrecuseră împreună în celula întunecoasă îl determină pe fostul deținut politic să-l considere „cel mai deosebit om pe care l-am întâlnit în perioada când am stat la Reduit”.

Fire efervescententă, Daniil Sandu Tudor, pentru a nu mai ține prelegeri colegilor din celulă, „fu izolat pe una din laturile scurte ale T-ului, spre administrație”.

 

La un moment dat, în închisori s-au dat noi directive. Deținuții politic erau obligați să-și recunoască așa zisa vină și să defăimeze mișcarea legionară dacă erau legionari, ierarhia bisericească dacă erau preoți, strămoșii dacă proveneau dintr-o familie burgheză.

În aceste circumstanțe, tuturor fețelor bisericești li s-au cerut „declarații din care să reiasă compromiterea Bisericii și a ierarhilor ei”.

 

Virgil Maxim, în volumul memorialistic Imn pentru crucea purtată, precizează că ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, care de ceva vreme fusese izolat la Zarca, „primind hârtie și cerneală, în loc să facă plăcerea adversarului, părintele a făcut un rechizitoriu detaliat concepției materialiste și guvernării comuniste, deconspirând lucrarea satanică. (...) Aproape o lună de zile a scris întruna și a așteptat din zi în zi să fie chemat la confruntare”. În urma îndelung așteptatului moment, „într-o dimineață, s-a zvonit, în tot Aiudul, că a fost găsit mort în celulă”.

 

Conform fișei medicale, pe 17 noiembrie 1962, ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, în urma unei „hemoragii cerebrale, boală hipertronică visceralizată”, a trecut la cele veșnice. Certificatul medical nu ne furnizează prea multe informații cu privire la motivul care a declanșat hemoragia cerebrală. Dintr-un alt document aflăm că Sandu Tudor a fost adus la infirmerie „cu 11 ore înainte de deces, în comă profundă”. Dat fiind firea sa nedispusă la compromisuri, alături de atrocitățile la care erau supuși deținuții politic, nu ne este greu să înțelegem, printre rânduri, cauza hemoragiei cerebrale.

Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor a trecut la cele veșnice în celebra celulă Zarca, asemenea și altor personalități postbelice. Teofil Dumbrăveanu, fost deținut politic, într-o scrisoare adresată Mitropolitului Antonie Plămădeală, precizează că: „La ieșirea pe poartă, către cimitirul Trei Plopi, i-au înfipt o suliță de fier în inimă, ca să vadă dacă este viu sau mort”, ca în martirologiile medievale.

Mai târziu, săpându-se un șanț pe lângă zidurile închisorii, au găsit un schelet „cu lanțuri la picioare”. Cei de față, aducându-și aminte că părintele Daniil Sandu Tudor s-a numărat printre puțini călugări, care au purtat lanțuri pe tot parcursul detenției, „credeau că acela era deținutul «Daniil Sfântul.»”

Mitropolitul Antonie Plămădeală, în monografia Rugul Aprins, își încheie prelegea cu următoarea concluzie: părintele Daniil Sandu Tudor „poate fi canonizat! (...) El a murit în închisoare la Aiud, unde a fost închis pentru Rugul Aprins, pentru credința lui. (...) El a murit în închisoare pentru credința lui! El ar putea intra foarte bine într-un catalog al martirilor creștini, pe care ar trebui să-l alcătuim noi astăzi, ar trebui să intre printre cei dintâi în acest catalog cu nume sau fără nume, martiri morți în închisori pentru credință, sfinți, cum sunt cei 40 de martiri din istoria creștinismului, și printre aceștia ar intra, fără îndoială, și Daniil Sandu Tudor”.

Părintele ieroschimonah Daniil Sandu Tudor a fost și un mare anahoret, manifestând o predilecție spre rugăciunea neîncetată. Alexandru Mironescu, în Floarea de foc, ne aduce la cunoștință o mărturisire pe care prietenul său i-a făcut-o, cu puțin timp înainte să fie arestat.

„Trăiesc o mare pace interioară, o prospețime sufletească rară, ca mireasma unei flori, desigur la aceasta contribuie și ... postul acesta sever. În această ambianță de pace îmi fac rugăciunea de seară, obișnuită. Mă culc, am stins, e întuneric. Cu ochii închiși, cu mâna pe inimă, mă rog în minte. Ascult în același timp cadența, ritmul inimii. Încetul cu încetul însă nu mă mai gândesc la nimic, nici chiar la ecoul rugăciunii, care parcă răsună în minte și în inimă ca sub cupola unei catedrale... Sub degetele mele din dreptul inimii parcă s-ar petrece ceva, ceva nelămurit, de care nu-mi mai aduc aminte... Deodată în tot trupul, din creștet până-n tălpi, trece o adiere, un fior și mă simt dintr-o dată într-un alt registru de viață, într-o stare pe care n-am cunoscut-o vreodată. O căldură... ca o plită brusc încălzită la roșu, nici o transpirație, nici o uscăciune. Dar inima, inima unde e? Nu o mai aud bătând... un susur, ca o apă care curge repede. O stare de ușurare, de plutire... o oarecare teamă parcă m-ar cupinde, dar în același timp și încrederea că nimic rău nu mi se poate întâmpla. Doresc să revin la normal, mă străduiesc, respirând, silind inima să bată iarăși ca mai înainte, ca totdeauna, dar reîntoarcerea nu e bruscă, e întreruptă, e alternativă, fiorul revine cu intensitatea unui suspin... ”.

Despre această trăire interioară ne vorbește și Virgil Maxim, în volumul memorialistic Imn pentru crucea purtată. Fiind coleg de celulă cu părintele ieroschimonah, observă că: „Din când în când m-am uitat la fața omului, să-i cunosc starea în care se afla. Observam mișcarea ritmică a buzelor, ochii aproape închiși, capul înclinat spre stânga. Imaginea, care-mi era foarte cunoscută și dragă, mă făcea să înțeleg că am lângă mine un nuntaș al cerului, cu care zburam pe Golgota spre Dumnezeu.”

text preluat din revista VEGHEA