În perioada 1854-1858, a urmat școala primară în satul natal, avându-l ca dascăl pe Dimitrie Vostinari, pe care avea să-l evoce mai târziu în ''Amintiri'' (1924). De asemenea, un rol important în copilăria prozatorului l-a avut bunicul său, ''cărbunar din timpul lui Bonaparte, (...) care ținuse să-l facă învățat de frunte'', așa cum notează George Călinescu în ''Istoria literaturii române de la origini până în prezent'', citată de Agerpres.

Studiile liceale le-a făcut la Arad și la Timișoara. După susținerea examenului de Bacalaureat, a rămas doi ani acasă, apoi s-a înscris la Facultatea de Drept și Științe din Budapesta, pe care a întrerupt-o, însă, din cauză că s-a îmbolnăvit. A revenit acasă, iar la sfârșitul anului 1869, a plecat la Viena, ca soldat cu termen redus, având astfel posibilitatea să-și continue aici studiile universitare.

 

La Viena îl cunoaște pe Mihai Eminescu, student și el, care îi va rămâne prieten apropiat pentru tot restul vieții și care îl îndeamnă să scrie, recomandându-l, în 1871, revistei Convorbiri literare și cenaclului Junimea. În aprilie 1871, Ioan Slavici și Mihai Eminescu au pus bazele societății studențești "România Jună", Slavici fiind președinte, iar Eminescu secretar. În același an, Ioan Slavici debutează în revista "Convorbiri literare" cu comedia "Fata de birău".

În 1872, revine în țară, la Arad, unde face practică la un cabinet de avocatură, și publică, în Convorbiri literare, povestea ''Zâna Zorilor''. În 1873, obține un post de arhivar la Consistoriul din Oradea. Doi ani mai târziu, în 1874, critică dualismul austro-ungar, ceea ce nu rămâne fără consecințe. Spre sfârșitul anului se refugiază la Iași, unde participă la ședințele Junimii, aici cunoscându-l pe Ion Creangă. În 1875, devine profesor de filosofie la Liceul "Matei Basarab" din București, susținând și ore de limba română, logică și psihologie, notează ro.biography.name. În aceeași perioadă, este și colaborator la alcătuirea colecției de documente istorice Hurmuzachi. În septembrie 1875, Ioan Slavici se căsătorește cu Ecaterina Szöke Magyarosy. 

Din 1877, a fost redactor la ziarul ''Timpul'', alături de Mihai Eminescu și I.L. Caragiale. În 1881, apare primul volum, ''Novele din popor'', care cuprinde scrieri publicate anterior în presa literară, printre care ''Popa Tanda'', ''Gura satului'', ''La crucea din sat'', ''Scormon'', ''Budulea Taichii'', dar și o nuvelă nouă, ''Moara cu noroc''. În ianuarie 1882, este ales, alături de Eminescu, membru activ al societății Carpații, care susținea unitatea tuturor românilor, iar la 22 martie același an devine membru corespondent al Academiei Române la Secția Istorie.

În 1884 a înființat, la Sibiu, ziarul ''Tribuna'', care a jucat un important rol literar și politic în presa din Transilvania. În 1885, divorțează de soția sa, Ecaterina Szöke Magyarosy, iar în anul următor, se căsătorește cu Eleonora Tănăsescu, profesoară la Școala de fete din Sibiu. Cu ea a avut șase copii: Titu Liviu, Lavinia, Marcel Ioan, Fulvia, Elena și Livia Ioana. Tot în 1894, a fost numit director de studii la Institutul Oteteleșanu din Măgurele, patronat de Academia Română. A mai fost director al ziarului Minerva și al Agenției de presă a ziarului Corespondența română.

În 1887, Ioan Slavici a fost ales secretar al Partidului Național Român din Transilvania. Din cauza unor articole care revendicau drepturile românilor, a fost închis, în 1888, timp de un an, de autoritățile maghiare. După ce a revenit la București, a înființat, în 1894, împreună cu George Coșbuc și I.L. Caragiale, revista ''Vatra'', unde a început publicarea romanului ''Mara''. George Călinescu aprecia că: ''Pentru epoca în care a apărut, Mara trebuia să însemne un eveniment, și astăzi, privind înapoi, romanul acesta apare ca un pas mare în istoria genului (...) Cu mult înaintea lui Rebreanu, Slavici zugrăvise puternic sufletul țărănesc de peste munți și cu atâta dramatism, încât romanul este aproape o capodoperă.'' 

 

În timpul ocupației germane a colaborat la „Gazeta Bucureștilor”, publicație de orientare progermană. În ianuarie 1919, după încheierea păcii, a fost arestat din nou, judecat și condamnat la șapte ani de închisoare. Slavici a avut o atitudine demnă în timpul procesului în care procurorii îl învinuiau de trădare și aservire față de germani.

La începutul și după încheierea Primului Război Mondial a fost arestat și închis, perioadă prezentată pe larg în cartea sa de memorialistică ''Închisorile mele'' (1921).

Scrierile sale de debut sunt în majoritate povești: ''Zâna Zorilor'', ''Ileana cea șireată'', ''Florița din codru'', ''Doi feți cu stea în frunte'' etc. În 1881 îi apare volumul ''Novele din popor'', cuprinzând câteva scrieri devenite clasice: ''Popa Tanda'', ''Gura satului'', ''Budulea Taichii'', ''Moara cu noroc''. Este autorul romanelor: ''Corbei'', ''Mara'', ''Din păcat în păcat'', ''Cel din urmă Armaș'', ''Din două lumi'', ''Din bătrâni''. A scris și piese, precum: ''Fata de birău'', ''Toane sau vorbe de clacă'', ''Polipul unchiului'', ''Gaspar Grațiani'' etc.

Personalitate artistică proteică, talentul lui Ioan Slavici s-a afirmat întâi de toate în nuvelistică. Creator al unei tipologii viguroase, excelent analist al stărilor sufletești, Ioan Slavici este primul mare prozator provenit din Transilvania, dar influența sa nu s-a redus numai la spațiul ardelenesc. George Călinescu spunea, în ''Istoria literaturii române de la origini până în prezent'', că ''(...) opera sa este remarcabilă. Cu percepția justă numai când se aplică la viața țărănească, ea nu idealizează și nu tratează cazuri de izolare. Oamenii sunt dârji, lacomi, întreprinzători, intriganți, cu părți bune și părți rele, așa cum trebuie să fie o lume comună. Dacă ar fi avut mai multă capacitate de lucru, Slavici ar fi putut da o comedie umană a satului. Limba de obicei împiedicată și ridicol de neaoșe, atunci când tratează idei, e un instrument de observație excelent în mediul țărănesc.''