ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Sfântul Serafim de Sarov s-a născut la 19 iulie 1759, în orașul Kursk din Rusia, primind la botez numele de Prohor. A rămas orfan de tată la vârsta de 3 ani. Când a împlinit 17 ani, primind binecuvântarea mamei, a plecat să îmbrățișeze viața monahală la Lavra Pecerska de la Kiev. După un timp, îndrumat de Părintele Dositei din pustia Kitaev, a mers să își petreacă restul vieții în Mânăstirea Sarovului. Pe 20 noiembrie 1778, tânărul Prohor a intrat în Mânăstirea Sarovului.

După opt ani petrecuți ca frate, Prohor s-a învrednicit a primi chipul îngeresc, primind numele de Serafim, iar un an mai târziu a fost făcut ierodiacon. În 1793, la 35 de ani, a fost ierotonit ieromonah.

Curând după aceasta, împlinind 16 ani de mânăstire, cu binecuvantarea bătrânului său, egumenul Pahomie, Sfântul Serafim s-a retras la pustie, într-o chiliuță din desișul pădurii, aflată pe malul râului Sarovka, la câțiva kilometri de mânăstire.

Obișnuia să plece din chilia sa seara și, pe o piatră anume, priveghea toată noaptea în rugăciune, iar dimineața se întorcea la chilie și priveghea pe o altă piatră, toata ziua. Această nevoință a ținut-o sfântul vreme de o mie de zile și o mie de nopți.

S-a întors în mânăstire în anul 1810, la cererea bătrânilor. Aproape trei ani a fost grav bolnav de hidropizie, o suferință în urma căreia întreg trupul se umfla din cauza reținerii apei din corp. Sfântul Serafim le-a spus celor din obștea mânăstirii: „M-am predat pe mine însumi adevaratului Doctor al sufletelor și al trupurilor, Domnului nostru Iisus Hristos, și Preacuratei Sale Maici. Dăruiți-mi de dragul Domnului, cunoscutul remediu (Sfânta Euharistie). Împărtășit în chilia sa, Serafim se însănătoși grabnic în urma apariției Maicii Domnului, înconjurată de Sfântul Petru și Ioan Evanghelistul, care, arătând spre cel ce zăcea în pat a zis: „El este unul dintre ai noștri", atingând cu sceptrul sau șoldul drept al bolnavului, de unde s-a scurs toată apa afară.

Revine în 1825 la chilia sa din pădure, unde va primi mii de pelerini din întreaga Rusie. Fiindu-i dat darul înainte-vederii, Sfântul Serafim de Sarov, făcătorul de minuni, oferea tuturor mângâiere și povață. Sfântul întampina pe oricine venea la el cu o închinăciune, un sărut duhovnicesc și cuvintele urării pascale "Hristos a Înviat!". Îi numea pe toți "bucuria mea".

În data de 2 ianuarie 1833, Sfăntul Serafim de Sarov a fost aflat adormit întru Domnul în chilia sa, la rugăciune, în genunchi, cu mâinile încrucisate pe piept în fața icoanei Maicii Domnului.

Canonizarea sa a fost săvârșita în anul 1903, la 70 de ani de la trecerea la cele veșnice.

Sfântul Silvestru s-a născut în Roma cea veche și a fost ucenic al preotului Quirinus. A trăit în timpul domniei lui Dioclețian (284-305) și a împăratului Constantin cel Mare (306-337). În anul 314, după moartea papei Miltiade, a fost ales episcop al Romei. Potrivit Sinaxarului, Sfântul Silvestru este cel care l-a pregătit și botezat pe împăratul Constantin cel Mare. Iată ce-i cere Sfântul Silvestru împăratului, înainte ca acesta să primească botezul: "Se cuvine mai întâi să postești, ca astfel cu rugăciunea, cu lacrimile și cu mărturisirea păcatelor tale să milostivești pe Dumnezeu. Să lepezi porfira și coroana șapte zile și să te închini în cămările palatului tău în sac și în cenușă, să faci pocăință, plângând și căzând la pământ, apoi să poruncești să se închidă templele idolești, iar jertfele lor să înceteze și pe creștinii care sunt izgoniți să-i liberezi, iar celor ce șed în legături să le dăruiești pace; apoi să fii bun celor ce te roagă, toate cererile cele drepte să le implinești și să dai din averile tale săracilor milostenie multă".

A luptat pentru mărturisirea adevărului, descoperindu-le hulitorilor că Hristos nu a fost un simplu om, ci Fiul lui Dumnezeu, că El este Dumnezeu adevarăt și om adevarăt. A trecut la cele veșnice în anul 335.

Tot in aceasta zi, facem pomenirea Sfântului Mucenic Taghen, Sfinților Teopempt și Teodota, Cuviosului Marcu cel surd, Sfântului Mucenic Vasile din Ancira, Sfântului Serghie și Sfântului Teopist, Cuviosului părintelui nostru Cosma, arhiepiscopul Constantinopolului, făcătorul de minuni și a Mucenicului Zorz.

Sursa: CrestinOrtodox.ro

Sfântul Serafim de Sarov despre lepădarea de lume

Frica lui Dumnezeu se dobândește atunci când omul, întorcându-se dinspre lume și tot ce este în lume, își concentrează gândurile și simțămintele sale asupra Legii dumnezeiești și se adâncește cu totul în contemplarea lui Dumnezeu și în așteptarea fericirii făgăduite sfinților. Noi nu fugim de oameni, care sunt de aceeași fire cu noi și poartă același nume al lui Hristos, de creștini, ci fugim de păcatele făcute de ei, cum i s-a spus Marelui Antonie: „Fugi de lume și te mântuiește". Nu poți să te afli în starea contemplării de Dumnezeu cât timp te afli în lume. Până când patimile nu se vor liniști, nu poți dobândi pacea sufletească. Iar patimile nu se liniștesc atâta timp cât suntem înconjurați de lucruri ce stârnesc patimile din noi. Ca să ajungi la starea desăvârșirii și să capeți o liniște deplină a sufletului, trebuie să stărui mult în rugăciune și contemplare de Dumnezeu. Lasă-ți sufletul să se înalțe către Dumnezeu prin rugăciune înflăcărată, depărtându-te de patimile lumii acesteia. Nedepărtându-te de lume, sufletul nu poate să-L iubească sincer și în totalitate pe Dumnezeu.

Despre tăcere

Preacuviosul Varsanufie ne învață că precum corabia pe mare înfruntă furia valurilor și a furtunilor și ajungând la țărmul liniștit nu mai este supusă pericolului, rămânând nevătămată, tot așa și călugărul, cât se află printre oameni, are parte de mâhniri, ispite, gânduri supărătoare, iar când stăruie în tăcere, n-are de ce se teme. Tăcerea deplină este crucea pe care călugărul trebuie să-și răstignească patimile, plăcerile, gândurile. Adu-ți aminte de Domnul Hristos, câte batjocuri și defăimări a îndurat înainte de a fi răstignit pe Cruce. Așa și noi, fiind doar în tăcere deplină, dar nesuferind precum a suferit Domnul Hristos, nu putem ajunge la starea sfințeniei desăvârșite. Căci spune Apostolul: „Cu El suferi și cu El ne vom preamări”. Altă cale nu există. Cel care a ales starea tăcerii depline trebuie să știe cu ce scop a ales această stare, pentru ca inima lui să nu se abată către altceva.

Despre luarea aminte de sine

Cel care urmează calea luării aminte de sine nu trebuie să se încreadă numai în propria sa putere de înțelegere, ci trebuie să cerceteze Scripturile și să compare mișcările inimii sale și viața sa cu viața asceților care au trăit mai înainte. E mult mai ușor în acest fel să ne păzim de cel rău și să vedem limpede adevărul. Cugetul unui om atent, veghetor, este întocmai ca o strajă neadormită. Să veghem deci ca să nu fim atrași către lucruri străine, să ne gândim și să vorbim despre ele cum spune David: „Nu va grăi gura mea lucruri omenești” (Ps. 16, 4), ci să ne rugăm Domnului: „De cele ascunse ale mele curățește-mă și de cele străine ferește pe robul Tău” (Ps. 18,13-14). Omul trebuie să fie trezvitor de la începutul și până la sfîrșitul vieții sale; ele, cele din mijloc, cu tot ce au ele plăcut ori neplăcut, fiind indiferente. Ca să-ți păstrezi cugetul curat, închide-te în sine, precum spune Mântuitorul: „Și pe nimeni să nu salutați pe cale” (Luca 10,4), și fără folos să nu vorbești. Pe stareț și pe frați să-i saluți, închinându-te lor lor, iar ochii minții să-i ai mereu închiși.

Despre grija de suflet

Corpul omenesc e asemenea unei lumânări. Lumânarea se sfârșește arzând, iar omul – murind. Dar sufletul este nemuritor și se cuvine să ne îngrijim de sufletul nostru mai mult decât de trup. Pentru că folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce-ar putea da omul în schimb pentru sufletul lui? (Matei 16,26). „Noi credem că sufletul este mai prețios decât orice, zice Macarie cel Mare, pentru că Dumnezeu n-a binevoit să Se unească cu nici o altă făptură decât cu omul, pe care l-a iubit mai mult decât toate creaturile." Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Chirii al Alexandriei, Sfântul Ambrozie al Mediolanului și alții, din tinerețe și până la sfârșitul vieții lor, au fost feciorelnici. Toată viața ei și-au închinat-o slujirii pentru mântuirea sufletului și n-au slujit trupului. Se cuvine deci să ne îngrijim mai ales de suflet, iar trupul să-l întărim în măsura în care ne este de ajutor la întărirea duhului. Dacă ne vom omorî [prin asceză] trupul de bună voie într-atât încât să ne afectăm și sufletul, atunci această osteneală va fi fără judecată dreaptă, doar dacă am face aceasta pentru dobândirea virtuților. Dacă Domnul va voi ca omul să treacă prin boli și suferințe, tot El îi va da și puterea răbdării.

Cu ce trebuie să ne înzestrăm sufletul?

Trebuie să ne înzestrăm sufletul cu cuvântul lui Dumnezeu, căci cuvântul lui Dumnezeu, după cum spune Sfântul Grigorie Teologul, este pâinea îngerilor cu care se hrănesc sufletele flămânde de Dumnezeu. Să ne înzestrăm sufletul și cu citirea Noului Testament și a Psaltirii, stând în picioare, ca să se producă luminarea minții. Trebuie să ne înzestrăm sufletul cu cuvântul lui Dumnezeu în așa fel încât mintea să „se scalde" parcă în Legea Domnului, conform căreia omul trebuie să trăiască. Când omul își va înzestra sufletul său cu cuvântul lui Dumnezeu, atunci va înțelege și va face diferență între bine și rău. Citirea cuvântului lui Dumnezeu trebuie să se producă în tăcere și izolare, ca toată mintea cititorului să se adâncească în adevărul scrierilor sfinte și să primească de la Dumnezeu acea căldură ce în izolare provoacă lacrimi și cu care omul se încălzește și se umple cu daruri |țuhovnicești, desfată mintea și sufletul mai mult decât cu orice cuvânt.

Despre pacea sufletească

Scopul vieții creștine este dobândirea Duhului Sfânt. Dobândește pacea lăuntrică și mii de suflete se vor mântui în jurul tău. Totul este subordonat agonisirii acestei păci, alipirea de Biserică, adevărata nădejde, îndepărtarea de patimi, iertarea greșelilor, neosândirea aproapelui, tăcerea lăuntrică. Nimic nu este mai bun decât acea pace în Hristos, prin care sunt respinse năvălirile durerilor celor rele, din văzduhuri și de pe pământ. Căci lupta noastră nu este împotriva sângelui, ci împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în văzduhuri (Efeseni 6,42). Un om înțelept își îndreaptă duhul înlăuntrul său și îl coboară în inima sa. Atunci harul lui Dumnezeu îl luminează și el se află într-o stare de liniște suprapământească, adică, având conștiința împăcată, căci el contemplă harul Sfântului Duh în interiorul său, după cuvântul lui Dumnezeu: „Unde este pace, acolo sălășluiește El". Cel care merge în pace adună ca și cu o lingură darurile harului. Când un om dobândește pacea, atunci poate revărsa și asupra altora lumina sufletului său… Domnul nostru Iisus Hristos a lăsat această pace ucenicilor Săi înainte de moartea Sa ca pe o comoară neprețuită, zicând: Pacea Mea dau vouă, pacea Mea las vouă (Ioan 14,27). Apostolul vorbește de asemenea despre această pace: …și pacea lui DumnezeuJ care covârșește orice minte, să păzească inimile voastre și cugetele voastre, întru Hristos lisus (Filipeni 4, 7). Și astfel se cuvine ca noi să ne îndreptăm toate gândurile, dorințele și faptele spre dobândirea păcii lui Dumnezeu, strigând totodată împreună cu Biserica: Doamne Dumnezeul nostru, pacea Ta dă-ne-o nouă… (Isaia 26,12).

Despre păstrarea păcii sufletești

Trebuie să ne străduim din toate puterile să ne păstrăm pacea sufletească și să nu ne tulburăm când alții ne ocărăsc. Pentru aceasta se cuvine să ne abținem de la orice mânie și să ne păzim mintea și inima de orice mișcare nechibzuită. Pentru a ne păstra pacea sufletului trebuie, de asemenea, în tot chipul să ne ferim a-i osândi pe alții. Prin virtutea neosândirii și a tăcerii se păstrează pacea sufletului. Când omul petrece în așa stare, el se învrednicește a primi descoperiri dumnezeiești. Ca să ne izbăvim de osândire, să luăm aminte la sinele nostru să nu primim de la nimeni gânduri străine și să fim ca niște morți. O pildă de cumpătare ne-a dat Sfântul Grigorie Taumaturgul.

Acostat într-o piață publică de o femeie de moravuri ușoare, care îi cerea plată pentru că s-ar fi culcat cu ea, sfântul, în loc să se mânie, i-a zis liniștit însoțitorului său: „Dă-i ceea ce cere". Ea, primind banii, căzu doborâtă la pământ de un diavol. Dar sfântul goni diavolul prin rugăciune.

Dacă nu e cu putință să faci ascultare, ar fi bine, cel puțin, să-ți ții limba în frâu. Ca să ne păstrăm pacea, trebuie să alungăm tristețea și să încercăm să fim veseli… Căci un om care nu are ce-i trebuie pentru nevoile lui, acestuia îi este greu să-și învingă descurajarea. Trebuie să intri în tine însuți și să te întrebi: unde mă aflu? Trebuie să priveghem cu simțurile noastre, mai ales cu văzul, să nu ne împrăștie. Căci darurile duhului nu le pot avea decât cei care se roagă și au grijă de sufletul lor.

Despre rugăciune

Cei ce s-au hotărât să-I slujească cu adevărat lui Dumnezeu trebuie să se îndeletnicească cu pomenirea neîncetată a Numelui Său în inima lor și cu rostirea continuă a rugăciunii către Iisus Hristos, repetând în sinea lor: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!…". Iar după-amiază, această rugăciune se poate zice astfel: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul". Sau poți să o chemi direct pe Maica Domnului, zicând: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!" Poți să spui și cântarea îngerească: „Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te…". Astfel ferindu-ne de împrăștierea gândurilor și păstrându-ne conștiința în pace, ne putem apropia de Dumnezeu ca să ne unim cu El. Căci, spune Sfântul Isaac Sirul, „în afară de rugăciunea neîncetată nu este alt mijloc de a te apropia de Dumnezeu" (Omilia 69).

În biserică e bine să ținem ochii închiși, pentru a ne feri de împrăștierea gândurilor, și, păstrându-ne conștiința în pace, ne putem apropia de Dumnezeu ca să ne unim cu El. Căci spune Sfântul Isaac Sirul, „în afară de rugăciunea neîncetată nu este alt mijloc de a te apropia de Dumnezeu" (Omilia 69). În biserică e bine să ținem ochii închiși pentru a ne feri de împrăștierea atenției. Ochii să-i deschizi doar când te încearcă somnul, atunci îndreaptă-ți ochii asupra unei icoane sau a unei lumânări aprinse în fața ei. Dacă în timpul rugăciunii ni se întâmplă să fim furați de gânduri, atunci trebuie să ne smerim și să-i cerem iertare lui Dumnezeu căci, după cum zice Sfântul Macarie, „vrăjmașul năzuiește decât să întoarcă gândul nostru de la Dumnezeu, de la frica și de la iubirea Lui" (Omilia 2,15). Când însă mintea și inima sunt unite în rugăciune și când sufletul nu este tulburat de nimic, atunci inima se va încălzi de căldura duhovnicească în care strălucește lumina lui Hristos și va umple de pace și bucurie întreaga ființă lăuntrică a omului. Pentru toate suntem datori să-I mulțumim Domnului și să ne încredințăm pe noi înșine voii Lui. Trebuie, de asemenea, să-I punem dinainte toate gândurile, cuvintele și faptele noastre, străduindu-ne ca toate să-I slujească numai bunei Lui plăceri.

Despre vorbirea multă

Cei care din fire sunt foarte vorbăreți tulbură de multe ori liniștea interioară și surpă capacitatea de concentrare a celor din jur. Dar mai grav este faptul că, prin multa vorbire fără rost, se poate stinge acea flacără ce a fost aprinsă în inimile oamenilor de către Domnul Hristos când a venit pe pământ. Nimic nu poate stinge focul aprins de Duhul Sfânt ce i-a luminat sufletul în inima călugărului, decât vorbăria multă și vorbirea fără rost.

Călugărul trebuie să se ferească mai ales de comunicare cu femei, căci ca o lumânare de ceară, fie și neaprinsă, dar așezată între cele aprinse, se topește; așa și inima călugărului, prin comunicare cu femei, se moleșește, precum spune și Sfântul Isidor Pelusiotul: „Discuțiile rele distrug obiceiurile bune: discuția cu femei, fie și bună, este periculoasă pentru călugăr, fiindcă farmecul feminin dă naștere la o atracție puternică ce așterne tainic în interiorul cugetului călugărului gânduri necurate. Și astfel, într-un trup curat va sălășlui un suflet necinstit”. De aceea, ca să fii tare și curat ca piatra atinsă de o apă cristalină, fii întotdeauna prevăzător și, desigur, vei învinge. Pentru a putea să-ți menții liniștea lăuntrică, trebuie să te abții și să eviți discuțiile inutile și vorbăria multă.

Înțelept este cel care trăiește în tăcere deplină.

Despre gânduri și mișcările trupești

Dacă noi ne unim cu gândurile cele rele, aduse în minte de diavol, atunci ne aflăm săvârșind păcatul, iar dacă ne luptăm cu ele și le respingem, ne aflăm făcând binele. Acesta este „zgomotul" cugetelor, iar duhul cel necurat are influență mare nu numai asupra celor pământești, dar și față de cei ce s-au curățat de patimi își dezlănțuie atacurile numai în parte sau dinafară.

Este posibil ca omul tânăr să nu se aprindă și să nu se tulbure de cugete trupești, dar trebuie să se roage Domnului Dumnezeu ca să stingă scânteia patimilor necurate, chiar la început, și atunci nu va crește în om flacăra patimilor.

Despre datoria subalternilor față de superiorii lor

„Fii smerit, fă ascultare, supune-te și te vei mântui", spune Preacuviosul Varsanufie. Și nu cârti niciodată: „Ce este aceasta și la ce folosește?” etc. Dar fii smerit și supus, mai ales față de avva al tău, care se roagă lui Dumnezeu pentru tine și căruia îi este încredințată mântuirea sufletului tău. „Cine dorește să fie ucenicul lui Hristos, acela nu are nici o putere asupra sa și nu poate să facă nimic de la sine", spune același povățuitor. Fiindcă cine face ceva după cugetul său nu este bineplăcut lui Dumnezeu, chiar dacă pare a fi bine. Dacă cineva cunoaște cele necesare pentru sufletul său mai bine decât avva, atunci de ce se mai numește ucenicul aceluia? Taie-ți propria voie și fii smerit în toată viața ta, și atunci te vei mântui. Smerenia și ascultarea dezrădăcinează toate patimile și înrădăcinează toate virtuțile. Cel supus trebuie să moară vieții trecătoare, lumești, ca să dobândească viața veșnică. Precum înălbitorul curăță și înălbește postavul, fâcându-l alb ca zăpada, așa și ascultătorul, răbdând umilințele, jignirile, defăimările, se curăță, făcându-se strălucitor precum aurul purificat de foc. Subalternii nu trebuie să fie interesați de treburile superiorilor și nici să-i judece, căci altfel îl supără pe Dumnezeu, Care le-a dat puterea de conducere, căci puterea adevărată de la Dumnezeu izvorăște. Superiorii nu trebuie să se împotrivească puterii săvârșirii binelui, ca să nu păcătuiască înaintea Iui Dumnezeu și să nu încalce poruncile Lui. Supusul multe agonisește pentru mântuirea sufletului său prin ascultare; el înțelege rostul faptelor mântuitoare și astfel se smerește.

Despre neosândirea aproapelui

Nu trebuie să judecăm pe nimeni, chiar dacă l-am vedea cu proprii noștri ochi greșind sau petrecând în continuă încălcare a poruncilor lui Dumnezeu, după cum spune Sfânta Scriptură: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați” (Matei 7, 1). „Tu cine ești de judeci pe sluga străină? Domnului său stă sau cade, dar se va scula însă, căci puternic este Domnul ca să-l ridice” (Rom. 14, 4). cu mult mai bine este să ne amintim de cuvintele apostolului: „Cui i se pare că stă, să ia seama să nu cadă” (I Cor. 10, 12), fiindcă nu se știe câtă vreme vom putea rămâne în fapta cea bună, după cum spune proorocul cel instruit din propria sa experiență: „Iar eu am zis întru îndestularea mea, nu mă voi clătina în veac, dar când Ți-ai întors fața Ta eu m-am tulburat” (Ps. 29, 6-7). Domnul ne-a poruncit să purtăm dușmănie doar împotriva șarpelui, adică împotriva aceluia care dintru început a înșelat pe om și l-a izgonit din rai, împotriva diavolului. Ne-a poruncit să purtăm dușmănie împotriva duhurilor celor necurate ale desfrânării și a tuturor faptelor rușinoase, care seamănă în cugete necurate și întinate.

Despre izolare și tăcere

Sfântul Ambrozie al Mediolanului spunea: „Prin tăcere mulți s-au mântuit, iar prin vorbă multă și fără folos, niciunul". Un sfânt părinte spunea: „Tăcerea este taina veacului viitor, iar vorbăria – arma judecării lumii viitoare". Tu să stai în chilia ta cu atenție și în tăcere, străduindu-te cu orice preț să te apropii de Dumnezeu prin rugăciune. Căci Dumnezeu este dornic să te facă din om înger. Domnul zice: „îl voi întări pe cel blând, tăcut, smerit, pe care-l înfioară cuvintele mele". Când călugărul se află în stare de tăcere, atunci dușmanul neamului omenesc nu reușește să facă nimic rău inimii ascunse a acestuia. Dacă nu se poate să stai întotdeauna în tăcere deplină și izolat de lume, fiindcă trăiești în mănăstire și trebuie să faci ascultare, atunci măcar puținul timp ce-ți mai rămâne să-l petreci într-un mod izolat și în tăcere. Că și pentru acest puțin, Dumnezeu nu te va uita, ci va trimite asupra ta bogata Lui milă. Tăcerea și izolarea dau naștere blândeții și umilinței, a căror lucrare în inima călugărului poate fi asemănată cu apa lină a Siloamului. Aflarea în chilia izolată într-o stare de tăcere, practicând rugăciunea și citind zi și noapte scrierile dumnezeiești, îl face pe călugărul evlavios mai dornic de a înainta pe drumul ales. Precum spun Sfinții Părinți: „Chilia călugărului este precum o peșteră a Babilonului" în care vei primi harul dumnezeiesc. Călugărul, după spusele Sfântului Efrem Sirul, nu va rămâne mult timp într-un loc dacă nu va îngrădi în primul rând tăcerea și înfrânarea. Tăcerea te ajută să-ți limpezești cugetul și să te aduni la rugăciune, iar înfrânarea te învață să devii liniștit. În sfârșit, cel care le-a dobândit pe acestea are parte de o stare pașnică.

Despre tristețe

Când duhul rău al mâhnirii pune stăpânire pe suflet, atunci sufletul se umple de întristare și supărare, neputând să se roage cu stăruința cuvenită și neputând să se îndeletnicească cu citirea scrierilor sfinte cu atenția necesară. Într-o astfel de stare, călugărul este lipsit de liniște și blândețe în comunicarea cu frații obștii, căpătând o repulsie față de tot ce-l înconjoară. Sufletul cuprins de tristețe și mâhnire devine parcă bezmetic, frenetic, și nu poate să primească liniștit nici un sfat bun și nici nu poate să răspundă cu blândețe la întrebările adresate. Călugărul ce are un astfel de suflet afectat, evită oamenii, considerându-i vinovați de tulburarea sa și nu înțelege că de fapt pricina bolii sufletului său se află în interiorul său. Tristețea este ca un vierme pentru suflet, ce-și roade mama care l-a născut." Călugărul cuprins de mâhnire nu poate să-și înalțe mintea către contemplarea de Dumnezeu și nici să sfârșească o rugăciune curată, înflăcărată. Cine a biruit patimile, acela va birui și tristețea. Iar cel biruit de patimi, nu va fi ocolit nici de cătușele mâhnirii. Precum bolnavul este recunoscut bolnav după paloarea feței, așa și cel împătimit este cercetat și stăpânit de tristețe. Cine iubește pacea, aceluia îi este aproape imposibil să se întristeze, iar cel care urăște pacea întotdeauna este trist. Precum focul curăță aurul, așa și tristețea după Domnul curăță sufletul de păcate.

Învățătură către monahul începător

După sfatul ori influența altora sau în orice alt chip ai venit tu în această mănăstire, nu țe mâhni, este o cercetare dumnezeiască. De vei păzi cele ce-ți voi spune ție, te vei mântui pe tine însuți și pe cei ce sunt în jurul tău și pentru cine te îngrijești. Proorocul zice: „N-am văzut pe cel drept părăsit, nici seminția lui cerând pâine” (Ps. 36, 25). Trăind în mănăstirea aceasta, să păzești poruncile, stând în biserică să fii atent la toate slujbele și să cunoști toată rânduiala bisericii, adică cele 7 Laude bisericești – să le înveți să le ții minte. Dacă te afli în chilie și nu ai rucodelie, atunci citește din cărțile sfinte, mai ales din Psaltire. Străduiește-te să repeți de mai multe ori un verset ca să ții minte totul. Dacă te cheamă la ascultare, du-te și spune și rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul". În rugăciune adună-ți mintea și o unește cu sufletul. La începuț o zi, două și chiar mai mult, fă această rugăciune numai cu mintea, fiind atent la fiecare cuvânt în parte. Iar mai târziu, când va încălzi Domnul inima ta cu căldura harului Său și o va uni întru tine cu însăși suflarea ta într-un duh, atunci rugăciunea aceasta va curge în ființa ta fără încetare și va fi totdeauna cu tine, îndulcindu-te și hrănindu-te. Aceasta este însăși acea prezicere a proorocului Isaia: Căci rana cea de la Tine le este lor vindecare (Isaia 26, 19). Iar dacă vei stăpâni întru sine această hrană sufletească, adică necontenita grăire cu însuși Domnul, atunci pentru ce să mai umbli prin chilia fratelui, chiar dacă ai fi chemat de careva dintre ei? Adevăr îți spun că această grăire deșartă este și lenevire. Căci dacă nu te înțelegi pe tine însuți, oare vei putea înțelege despre ce să înveți și pe alții? Taci, taci necontenit și pomenește totdeauna prezența lui Dumnezeu și numele Lui. Nu te duce la nimeni să stai de vorbă, dar păzește-te în toate chipurile să nu judeci pe cei care stau de vorbă mult și râd. Fii în acest caz surd și mut și lasă să treacă toate pe lângă urechile tale. Poți să iei exemplu pe Ștefan cel Nou (Minei, 20 noiembrie), care avea rugăciune neîncetată, obiceiul blând, gura tăcută, inima smerită, duhul umilit, trupul și sufletul curat, fecioria neprihănită, sărăcia adevărată și neagoniseala pustnicească, ascultarea fără cârtire, supunere vrednică, lucrul cu răbdare și cu osteneală și cu râvnă.

Șezând la masă, nu te uita și nu judeca cine și cât mănâncă, ci ia aminte la sine, hrănindu-ți sufletul cu rugăciunea. La prânz mănâncă, iar la cină înfrânează-te. În fiecare noapte să dormi neapărat patru ceasuri; dacă ești obosit, sleit de puteri, poți să dormi puțin ziua. Aceasta s-o ții neschimbată până la sfârșitul vieții, căci îți este necesară pentru liniștea capului tău. Și eu am ținut din tinerețe această cale. Nu ne rugăm întotdeauna lui Dumnezeu pentru odihna noastră sufletească. Dacă te vei păzi pe tine așa, atunci nu vei fi mâhnit, ci sănătos și vesel. Îți spun adevărat că dacă te vei purta așa, atunci vei rămâne în mănăstire până la sfârșitul vieții tale.

Smerește-te și Domnul îți va ajuta să scoți la lumină dreptatea ta și judecata ta ca lumina ta peste oameni (cf. Matei 5,16).

Din învățăturile duhovnicești ale Cuviosului Ieromonah Serafim – Patericul Sarovului, Ed. Egumenița, pg. 258-275 via Mănăstirea Petru Vodă