Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen s-a născut la data de 20 aprilie 1839 și a decedat la data de 10 octombrie 1914, în Sinaia.

„Regele Carol I a rămas în Istoria românilor ca monarhul care a pus bazele României moderne. Deși nu era român, treptat s-a atașat profund de poporul român. Era străin de neam, dar și de Biserica Ortodoxă. Ca bavarez, era de confesiune romano-catolică și chiar practicant fervent, prin participarea la slujbele din capela episcopală de la București, prin primirea frecventă a împărtășaniei sau acordarea de donații financiare.” , scrie istoricul Adrian Nicolae Petcu în ziarul Lumina.

Născut Prințul Carol de Hohenzollern - Sigmaringen, regele Carol I, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, a fost ales de elita politică românească francmasonă, dintre principii Europei, și adus pe tronul țării, pentru a consolida unirea celor două Principate, Moldova și Țara Românească, "pentru a conferi prestigiu noului stat, pentru a calma luptele interminabile pentru putere între facțiunile interne și pentru a reprezenta un factor de stabilitate, într-un moment crucial al dezvoltării României", susține siteul familiaregala.ro.

El a condus țara spre independență, aflându-se personal în fruntea trupelor româno-ruse, în timpul Războiului Ruso-Româno-Turc din 1877/1878 (Războiul de Independență), încheiat prin Tratatul de la Berlin, din 1878. În timpul domniei sale, a fost adoptată, în luna iulie a anului 1866, prima Constituție.

A avut cea mai lungă domnie din România - 48 de ani - și în timpul acesteia s-a ridicat și Catedrala Sf. Iosif din București, prin subscripție publică, ceea ce a determinat o reacție a lui Mihai Eminescu. Redactorul-șef al ziarului Timpul a arătat că măsura era ilegală și, în plus, imorală, atâta timp cât românii de confesiune majoritară, creștin-ortodoxă, nu aveau încă o catedrală.

„La 27 iunie (1881 - n.n.) a apărut în „Monitor „ un anunț pentru redeschiderea loteriei în favorul terminării catedralei catolice cu hramul Sf. Iosif. Departe de a voi să punem vro piedică înaintării acestei clădiri, nu avem decât a felicita episcopia din București pentru zelul religios ce-l dezvoltă în privirea aceasta și toleranța românilor pentru toate riturile, cu atât mai mult pentru cele creștine, fiind bine cunoscută, n-am găsi nimic de zis în contra modului de a aduna fondul de construcție al bisericii, dacă prescripțiuni hotărâte ale unei legi fundamentale nu s-ar opune în mod precis și cert acestui mod. Ar fi nedrept pe de altă parte dacă am face o cât de mică acuzare administrației bisericii. Redeschiderea acestei loterii se face cu autorizarea guvernului, adecă guvernul însuși n-a ezitat a călca legile a căror pază [î]i este încredințată.

Aceasta din punct de vedere legal.

Din punct de vedere practic rămâne a se cerceta cestiunea dacă bisericele noastre proprii stau îndestul de bine pentru ca ceea ce credincioșii ortodocși pot contribui de bună voie să fie întrebuințat pentru construirea unor biserici de alt rit decât acela al statului și al națiunii. Nici aci răspunsul nu va fi favorabil. Noi înșine, în marea capitală a României, a cărei populație ar ajunge curând la un sfert de milion, nu avem o singură catedrală, o singură zidire religioasă acătării. Lucrul se explică prin împrejurarea că Bucureștii sunt un oraș relativ nou și că n-au fost totdauna capitală. Credem însă că, daca, cu autorizarea Corpurilor legiuitoare, s-ar putea face escepție de la absoluta prohibițiune a loteriilor în țara noastră, această escepție ar putea să se facă cel mult în favorul bisericei statului.”, respectiv cea ortodoxă, scrie Eminescu în editorialul Timpului din 4 iulie 1881.

La 20 mai 1883, Eminescu arăta într-o analiză complexă că ideea „înființarii unei mitropolii romano – catolice în București ne-a dovedit fără îndoială o lipsă de tact din partea Scaunului papal.” și socotea că este o mișcare a Austro-Ungariei de subminare a domniei Regelui Carol I, prin crearea unei vrajbe nedorite în societate:

„Popor ce veacuri de-a rândul a luptat pentru lege, românii au identificat religia cu naționalitatea și-i socotesc străini pe toți cei ce nu sunt de legea neamului românesc, străini și chiar mai puțin curați, mai prejos de noi. Ei totuși au primit cu entuziasm pe Domnitorul de confesie romano – catolică. Ce-i drept, speranța poporului român a fost, și este, că dinastia întemeiată de acest Domn nu va fi catolică, ci românească, adecă ortodoxă; timp de șaptesprezece ani însă niciodată nu s-a simțit în țară că avem domn eterodox. Chiar atunci când nu mai rămăsese nici un mijloc neiertat de care actualii consiliari ai Majestății Sale să nu se fi folosit ca să combată tronul, cestiunea confesională a rămas neatinsă. Nu ne aducem aminte ca binemeritatul literat Orășanu să fi zis vreodată în vreuna din eminentele sale satire că Domnul e papistaș; nu s-a folosit de această armă, pentru că știa că s-ar fi indignat chiar și patronii săi, cari altfel aplaudau orice atac făcut contra tronului.

Înființându-se metropolia catolică din București, spiritul public al poporului român a trebuit să se schimbe și astăzi e cu putință ca să se atace tronul din punctul de vedere confesional.

În toate timpurile, Scaunul papal i-a socotit pe principii catolici drept agenți ai propagandei catolice. (...)

Avem un Domn romano-catolic și cu părere de bine a fost primit în mijlocul nostru augustul moștenitor prezumptiv, al doilea Domn romano-catolic. Luând dar drept punct de plecare cele din trecut, Scaunul papal speră că protecția de care s-a bucurat biserica papală până acum va fi și mai întinsă pe viitor. (...)

Nouă însă, șaptesprezece ani de domnie ne-au dat convingerea că Maiestatea Sa a intrat în țară cu hotărârea de a duce mai departe tradițiunile bunilor Domni pământeni, ale lui Mircea și Ștefan, ale lui Matei Basarab, tradițiuni pre cari Constantin Vodă Brâncoveanu le-a sfințit prin martiriul său; și niciodată în timp de șaptesprezece ani nu am slăbit în această convingere, niciodată nu ni s-a dat ocazia să regretăm Domniile pământene.

Iar astăzi înființarea metropoliei catolice din București ne pune în nedumirire, pentru că ne cunoaștem adversarii și ne temem ca un cumva ei, într-un viitor mai apropiat ori mai depărtat, să recurgă la armele de cari astăzi nu se folosesc pentru că sunt la guvern și nu în opoziție.

Metropolia romano–catolică a fost creată anume spre a slăbi pozițiunea dinastiei de Hohenzollern în România: ea este una dintre măsurile prin care Austro-Ungaria, în deosebit Ungaria și mai îndeosebi poporul maghiar, voiește să-și asigura o înrâurire determinantă asupra popoarelor din Orient. (...)

Nu-i vom învinovăți pe maghiari, nici pe Habsburgi, pentru această politică agresivă: orișicine e răspunzător înaintea istoriei de mjiloacele cu cari ‘și urmărește scopul și nu anticipăm nici mersul, nici părerea istoriei.

Repetăm însă: a fost o lipsă de tact din partea Scaunului papal de a da mână de ajutor la punerea în lucrare a acestui plan. Căci, provocați fiind, noi vom fi datori a ne apăra și biserica papală va pierde poziția pe care a avut-o până acum în țara noastră. Nu tăgăduim că Austro-Ungaria va putea găsi situațiuni în care ne va impune ceea ce pân’ acum am dat de bună – voie; un lucru însă nu va putea să ni-l impuie nici o putere din lume: bunăvoința cu care i-am întâmpinat pe catolici pân’ acum. Aceasta au pierdut-o, ni se pare, pentru totdeauna. Din ziua în care s-au făcut complici unei acțiuni îndreptate contra dinastiei și contra neamului românesc au pierdut orișice drept la simpatiile noastre, ne sunt deopotrivă cu păgânii și cu toți cei fără de lege.

Noi, poporul latin de confesie ortodoxă, suntem în realitate elementul menit a încheia lanțul dintre Apus și Răsărit; aceasta o simțim noi înșine, se simte în mare parte de opinia publică europeană, aceasta o voim și, dacă dinastia va împărtăși direcția de mișcare a poporului românesc, o vom și face.

Oricât de adânci ar fi dezbinările ce s-au produs în timpul din urmă în țara noastră, când e vorba de legea părinților noștri, care ne leagă de Orient, și de aspirațiunile noastre, care ne leagă de Occident și pe cari sperăm a le vedea întrupate în dinastie, vrăjmașii, oricari ar fi ei, ne vor găsi uniți și tot atât de tari în hotărârile noastre ca și în trecut.”, conchide Eminescu.

Regele Carol I a decedat în ajunul izbucnirii Primului Război Mondial, lăsându-l moștenitor al tronului pe nepotul său, Ferdinand, asupra căruia va cădea sarcina împlinirii Marii Uniri.

Cuvântul modernizare este cel care se folosește în conjuncție cu schimbările pe care le-a făcut Capitalei României și este corespondentul cuvântului sistematizare folosit de Ceaușescu. În spatele lor se ascund, din păcate, și multe demolări de lăcașuri sfinte, biserici și mânăstiri. Dacă Ceaușescu a putut, totuși, unele dintre ele în procesul sistematizării centrului civic, modernizarea lui Carol I nu a putut avea această inovație a inginerului Iordăchescu în plan. 18 biserici au fost mutate la ordinele lui Ceaușescu la costuri uriașe pentru vremea aceea, ca și pentru acum.

În perioada lui Carol, scrie Anamaria Kozma, foarte multe lăcașuri de cult au fost dărâmate pentru a face loc noilor clădiri ale statului. Clădiri celebre ale Bucureștiului au fost construite în acest fel, printre care Ateneul Român, pe locul unei bisericuțe închinate Episcopiei de Râmnic, Palatul CEC pe locul bisericii Sfântul Ioan cel Mare, sau clădirea Băncii Naționale, construită, la fel, pe locul unei biserici dărâmate.

Astfel, amintește Mugur Vasiliu, numai pe Calea Victoriei au fost demolate Biserica Magureanu in fata liceului Sf Sava, Manastirea "Sf Ioan cel Mare" pe locul careia se afla azi palatul CEC, Manastirea Sarindar (foto sus si mai jos, inainte de demolare), inainte de o vizita a lui Franz Josef la Bucuresti, doar pentru ca nu era intretinuta. In locul ei s-a facut din butaforie o fantana cu cateva statui si apoi, mai tarziu, actuala Casa Centrala a Armatei, supranumita Cercul Militar. In vecinatate a fost demolata Biserica Caimatei, pentru a face loc bulevardului....CAROL I. Pe locul unde se afla astazi palatul BNR a fost demolata Manastirea Hanul Grecilor! Biserica Sfântul Nicolae din Țigănie demolată tot in timpul domniei lui Carol 1, iar astăzi locul este marcat cu o cruce de piatră aflată în curtea unei case de pe B-dul Regina Maria. Biserica Sfântul Nicolae din Prund se afla în zona cuprinsă astăzi între Palatul de Justiție și Biserica Domnița Bălașa. Mănăstirea Domnița Bălașa, aflată pe Podul Calicilor (Calea Rahovei) fusese reparată în 1842, insa marele Carol s-a gandit mai bine si a demolat-o în 1871... Numărul acestora este și mai mare. Pentru edificare puteți citi Constantin Bacalbasa - "Bucurestii de alta data" in 3 volume. Mai multe despre Manastirea Sarindar la Matricea.ro.