A fost cel mai puternic exorcist al Bisericii Ortodoxe. Sute de nefericiți stăpâniți de diavol și-au găsit, cu ajutorul său, liniștea. Mii de bolnavi, cu trupul atins de boli incurabile ori cu mințile rătăcite, și-au redobândit sănătatea. Orice disperare sau prăbușire morală își afla, în chilia călugărului de la Cernica, liniștea. De curând, biruitorul suferințelor omenești în numele Domnului s-a strămutat, pentru totdeauna, în Rai. Dar posteritatea părintelui Ilarion Argatu a început chiar în ziua plecării sale între cei drepți.

Semne miraculoase

La Mănăstirea Cernica, zilele par mai lungi și serile mai tăcute, după plecarea monahului Ilarion Argatu din această lume. Părintele stareț umbla, deseori, cu treburi pe la Patriarhie, iar călugării își văd de osteneala duhovnicească în chipul cel mai pașnic, alături de elevii seminarului teologic. O liniște suprafirească apasă peste istmul pierdut între ape, undeva, la marginea aglomeratului București, în timp ce comunitatea monahală de aici nu-și ascunde tristețea despărțirii de un frate mult iubit, ce nu a putut fi condus pe ultimul drum, datorită hotărârii sale de a i se înhuma osemintele în biserica de la Boroaia, în îndepărtatul nord bucovinean. Chiar și acum, la două săptămâni după ce părintele Argatu și-a început odihna veșnică, mai vine câte un credincios la mănăstire, în căutarea blândului păstor de suflete, despre a cărui moarte s-a întâmplat să nu afle încă...

Cel dintâi semn pe care monahul, atât de venerat, l-a trimis de pe lumea cealaltă fraților de nevoință, s-a petrecut chiar în prima noapte de după înmormântarea săvârșită departe de Cernica. Ava Irineu, părintele Teodosie și fratele Haralambie l-au visat, în același timp și în același fel! Ilarion Argatu se ridica din sicriu, îmbrăcat în veșminte ce străluceau de curățenie, cu o lumină de bucurie pe chipul întinerit, făcându-le semn cu mâna, ca și la o despărțire! Vestea s-a răspândit fulgerător printre călugări, producând mare tulburare. De atunci, monahii de la Cernica au rămas într-o cucernică așteptare...

Rugăciune și extaz

"Nici nu mai știu de câte ori l-am văzut cu lacrimile șiroindu-i pe obraji"

Părintele Ieronim, ghidul mănăstirii, face o cruce mare, de câte ori începe să vorbească despre fratele Argatu. "Noi așteptăm și astăzi, vom aștepta mereu, până la împlinirea semnului, îndoitul har promis, cândva, de sfinția sa!". Pelerinilor străini, ce nu sunt familiarizați cu asemenea mistere duhovnicești, călugărul le povestește că în "Cartea Regilor" din Vechiul Testament, Elisei - ucenicul lui Ilie Tesviteanul - îi cerea fără preget sfântului dăruirea harului, iar acesta îl avertiză, de fiecare dată, cu blândețe: "Când mă vei vedea urcându-mă la cer și plimbându-mă într-un car de foc, atunci va coborî și harul asupra ta". Părintele Argatu a făcut o promisiune asemănătoare unora dintre cei mai apropiați frați și aceștia așteaptă, în rugăciune, plini de speranță, împlinirea minunii. Căci toată lumea cunoaște, aici, iluminarea duhovnicească a celui dispărut... Părintele Ieronim adăugă, mângâindu-și barba: "Cele trei mari trepte ale adevăratei credințe sunt: Cunoașterea, Iubirea și Extazul. Fratele Ilarion - îndrăznesc să spun - făcuse primul pas, de la iubirea absolută la extaz. Îl vedeam, uneori, cufundat în rugăciune, ore în șir. Cine nu-l știa, putea să-și închipuie că doarme, dar el părea răpit în duh, de-a dreptul, căci se dezmeticea de parcă s-ar fi fost întors de pe altă lume! Rareori mărturisea ce viziuni a avut, dar era cutremurat...".

Tocmai de aceea frații regretă că nu l-au putut păstra pe monah, măcar primii șapte ani după moartea trupească, după care l-ar fi putut reînhuma la Boroaia, biserica ctitorită de el în satul natal cu mare fast ecleziastic.

Zilele și nopțile părintelui Argatu se asemănau ca două picături de mir sfânt... Încă de când se stabilise la Cernica, în 1983, aducea cele șapte laude Preasfintei Treimi, în singurătatea chiliei sale, aidoma psalmistului biblic, după care se ostenea cu sufletele credincioșilor - din ce în ce mai numeroși - ce făceau pelerinaj la sfânta mănăstire, pentru a-l vedea și a-și afla alinarea. Când era de rând, în biserică, la Sfânta Liturghie și la Proscomidie, se sculă de la trei noaptea, iar primii frați care soseau dimineața îl găseau în fața altarului, cufundat în rugăciune, ca într-o adevărată transă. În fiecare seară, oricât de obosit ar fi fost de năvala vizitatorilor, venea la Utrenie și asculta, plângând cu lacrimi fierbinți, "Psalmii Judecății". Nu o singură dată le-a spus ucenicilor și fraților săi că Judecata de Apoi, de la a doua Venire a Mântuitorului, va dura cât citirea acestor șapte psalmi! Textul de căpătâi al părintelui Argatu era chiar psalmul 142, adică ultimul dintre cele șapte imnuri psaltice ale Judecății. "La citirea acestuia - mărturisește părintele Ieronim - călugărul se transfigura, cuprins de o fericită întristare, ce îl făcea să plângă de fiecare dată." Apoi, fratele Ieronim oftează: "Nici nu mai știu de câte ori l-am văzut cu lacrimile șiroindu-i pe obraji!".

Călăuză spre mântuire

"Nu-și pierdea niciodată răbdarea. Vorbea mult cu fiecare credincios în parte, pentru a-l cunoaște cât mai bine"

În cele peste două decenii de nevoință monahală, dintre care ultimii cincisprezece ani au fost petrecuți doar la Cernica, la părintele Argatu au venit să-și numere suspinele sute de mii de credincioși. "Numai Cel de Sus știe - recunoaște părintele Tofan - cu câtă iubire și devotament s-a ostenit să le aducă alinarea, arătându-le calea cea strâmtă a mântuirii și salvând atâtea suflete rătăcite! Nu-și pierdea niciodată răbdarea. Vorbea mult cu fiecare credincios în parte, pentru a-l cunoaște cât mai bine." Părintele Argatu îi copleșea pe toți cu blândețea sa duhovnicească. Nu dădea niciodată canoane, ci aștepta pocăința credinciosului, chemându-l la o nouă întâlnire. Era cunoscută memoria sa ieșită din comun, despre care mărturisesc toți pelerinii ce l-au frecventat. Puteai să te întorci la el după câteva luni de zile, răstimp în care fusese vizitat de alte mii de creștini aflați în suferință, dar își amintea fiecare sfat pe care îl dăduse. "De multe ori - spune fratele Haralambie - te întâmpina, chiar după ce pășeai pragul, cu câte o întrebare care te uimea. «Ți-am spus să te duci la bunic, să-ți ceri iertare! Ai fost?». Iar creștinul, care nu mai trecuse pe acolo de câteva anotimpuri, rămânea cu gura căscată de uimire!" În rest, părintele Ilarion Argatu nu cerea decât umilință și pocăință, căci singura sa asprime rămânea dojana iubirii...

Legendarul călugăr a fost și un mare postitor, deoarece înțelegea că postul, adică înfrânarea, reprezintă o dovadă de iubire pentru Dumnezeu. Le spunea, deseori, credincioșilor: "Dacă iubești o femeie, îi duci o floare și îi spui vorbe frumoase... Lui Dumnezeu cum îi arăți, «pre limba lui», că îl iubești?! Păzindu-i poruncile! Care sunt cele mai importante sfaturi dumnezeiești? Ferește-te de păcat, înfrânează-ți poftele trupului și iubește-ți aproapele ca pe tine însuți, căci iubind ai și iertat, așa iertându-ți-se și ție".

În fiecare săptămână - lunea, miercurea și vinerea - părintele citea Moliftele Sfântului Vasile cel Mare, pentru cei aflați în suferință și pentru cei cu necazuri mari. Ilarion Argatu știa pe dinafară aceste blesteme adresate satanei și îi cutremura pe toți cei în prezența cărora le rostea cu glas tunător. În acest fel, dar și prin rugăciuni, ca și prin nemăsurata sa milostenie, cu care îndupleca Duhul Sfânt, monahul a făcut miraculoase vindecări, ceea ce i-a atras un renume impresionant de tămăduitor, în "enoria" sa - cum numea el marea masă a credincioșilor ce îl frecventau regulat. Datorită afluenței de vizitatori, Consiliul Duhovnicesc al Sfintei mănăstiri a fost nevoit să hotărască mutarea părintelui în chilia din spatele actualului muzeu, pentru a-și putea continua nestingherit păstorirea, fără a tulbura liniștea monahală a lăcașului.

Chilia cu pelerini

"Nu vedeți năruirea și uitați că se apropie ceasul!"

Ca și Ilie Cleopa, celălalt mare duhovnic român de la acest sfârșit de veac, părintele Argatu a transformat chilia sa, de-a lungul timpului, prin minunile săvârșite cu harul Sfântului Duh, într-un adevărat loc de pelerinaj. Aici veneau sute de oameni zilnic, din toate colțurile țării, pentru a se tămădui ori pentru a-și salva sufletele. Pentru fiecare dintre ei, călugărul avea o vorbă de alinare, un sfat, o rugăciune. Fiecăruia îi citea în suflet și îi arăta calea. Chiar și în ultima vreme, când bătrânețile și boala îl făceau tot mai neputincios, monahul nu ostenise să-și împartă iubirea și iertarea celor care se înghesuiau, câteva zeci o dată, în strâmta sa chilie.

Oamenii îi sorbeau cuvintele cu nesaț. Uneori, l-au și înregistrat pe casete audio, păstrând neprețuite comori duhovnicești de înțelepciune. În desele predici pe care le rostea enoriașilor, adunați în jurul său ca o turmă în jurul păstorului, părintele îi lumina cu vorbe adânci: "Astăzi, mulți oameni au îndrăznit să-și introducă rânduielile lor în rânduielile Sfântului Duh și așa, din ce în ce mai mulți, au început să creadă de capul lor, fără o noimă. Din această cauză, rânduielile cerești s-au făcut pământești, cele duhovnicești - trupești, cele sfinte - păcătoase, cele înțelepte - neghioabe, iar voi nu vedeți năruirea și uitați că se apropie ceasul!".

Încă din zilele vieții sale, părintele Ilarion Argatu a împărțit tot ce avea, dar a agonisit în cer, ctitorind două schituri și o biserică. Își mai visa o mănăstire de maici, la Ierusalim, dar nu a mai avut răgazul. Moștenirea sa înseamnă, atât pentru credincioșii laici, cât și pentru frații de nevoință călugărească, iubirea desăvârșită a lui Dumnezeu și dăruirea totală pentru semeni.

În chilia sa, rămasă pustie până la parastasul de 40 de zile, miroase a smirnă și a tămâie, deși nimeni nu a cădelnițat acolo, semn al cuvioasei smerenii și al sacrificiului săvârșit de cel trecut în lumea drepților. În tăcerea cucernică a locului, părintele Ieronim își mai face cruce încă o dată, adăugând: "Noi, călugării, avem o vorbă, moștenită de la Sfinții Părinți ai bisericii. «Ne strângem fără să ne cunoaștem, trăim fără să ne iubim (adică fără desfătări și deșarte laude) și murim fără să ne plângem unii pe alții...». Așa a fost și părintele Argatu, la trecerea sa vremelnică prin această lume! Ne-au rămas amintirea sa prețioasa și învățăturile sale. Pentru cei mai tineri dintre noi este un exemplu duhovnicesc fără preț".

Zilele sunt mai tăcute și serile mai lungi la mănăstirea Cernica, de când s-au împuținat pelerinii, după mutarea monahului Ilarion Argatu pe lumea cealaltă, dar frații continuă să îl pomenească și așteaptă de la el îndoitul har, promis și de Proorocul Ilie ucenicului său biblic. Părintele Teofan lăcrimează și rostește, emoționat, mărturisirea ce ar putea sta drept epitaf pe mormântul celui trecut la cele veșnice, vorbind, parcă, în numele tuturor fraților ce s-au nevoit alături de marele cuvios: "Ne este dor de el, omenește, dar ne bucurăm pentru el, duhovnicește, căci a văzut, în fine, Slava Preasfintei Treimi! Să dea Dumnezeu să ne regăsim și noi acolo, alături de el...".

Marius Petrescu (Formula As / Fericiți cei prigoniți)

„Cu mila lui Dumnezeu, voi pleca deseara”

Molitvele de la miezul noptii

L-am cunoscut pe Parintele Argatu la manastirea Caldarusani, cu putin timp dupa groaznicul cutremur din 1977. Era lume multa si venita din toate colturile tarii la chilia sa, semn ca Parintele era mai puternic decat orice opreliste comunista.

L-am revazut cativa ani mai tarziu la manastirea Cernica, unde se stramutase definitiv. Parintele era neschimbat. Emana in jur aceeasi forta si liniste spirituala, iar peste toate, iti aparea privirea sa luminoasa, deschisa, vesela ca de copil.

Rugator neintrecut, Parintele avea marele dar al taumaturgiei si al exorcismului. Bland si de o rabdare nemasurata, asculta necazul fiecaruia, medicamentul prescris fiind intotdeauna postul si rugaciunea, insotite insa de o obligatorie schimbare si insanatosire a vietii fiecaruia, prin participarea la Sfintele Taine ale Bisericii, prin constientizarea treptata a raului ce se ascunde, adeseori neobservat, in tainita sufletului nostru. Pentru cei grav bolnavi, demonizati sau cuprinsi de patimi adanci, Parintele recomanda taina Sfantului Maslu, repetata de 3,7 sau 9 ori - in functie de gravitatea cazului.

Usa chiliei Parintelui Ilarion era permanent deschisa. Dimineata, la sase punct, cu o disciplina de fost militar, isi deschidea chilia credinciosilor. La 11 si la 6 seara facea rugaciunile de dezlegare, pentru ca la miezul noptii sa rosteasca puternicele molitve ale Sfantului Vasile. Multi s-au vindecat trupeste si - mai ales - sufleteste, parintele avand sapte rugaciuni de o mare forta: de sanatate, de spor si ajutor in casa, de spor la invatatura pentru elevi si studenti etc.

In camera simpla si curata, plina de icoane, ardeau mereu 12 candele neadormite (cum spunea el), candele sub care punea acatistele celor mai bolnavi si mai incercati credinciosi. Asaltat de lume, statea in scaunul sau martiric, de dimineata pana noaptea tarziu, ascultand rabdator pe fiecare. Nu vorbea mult, adeseori exprimandu-se in pilde. Convingerea sa era ca prin rugaciune si exorcism toate bolile psihice se pot vindeca. In cazurile cele mai grele, ramanea cu bolnavul in chilie mai multe zile, timp in care postea si se ruga impreuna cu el. Intarit de curajul credintei, nu se temea sa primeasca nici macar pe cei considerati primejdiosi, fara discernamant. Singura masura de prevedere era o sonerie, care ar fi alertat pe fratii din manastire intr-o situatie mai deosebita.

Lumina calauzitoare

Am avut imensul privilegiu sa petrec cateva ceasuri din noapte in chilia Parintelui, unde mai era un tanar deosebit de violent - se izbea cu capul de pereti si voia cu orice chip sa-si faca rau. Fara sa-si piarda cumpatul, Parintele a facut cateva rugaciuni, l-a stropit cu agheasma si, intr-un tarziu, tanarul s-a linistit. Veghindu-l ca un medic devotat, Parintele a inceput sa-mi vorbeasca despre virtutile rabdarii, povestindu-mi apoi crampeie din viata lui plina de suferinte: copilaria intr-o familie saraca, fuga de Securitate timp de 16 ani, incercarile dusmanilor de a-l otravi. Nimic din vorbele lui nu trada ganduri urate, de obida sau de razbunare. Surazator si cu un umor taranesc de cea mai mare sanatate spirituala, Parintele vorbea parca uimindu-se si el de forta pe care i-o daduse Dumnezeu. "N-ai sa ma crezi, frate, dar ani de zile eu nu am tusit si nici macar n-am avut voie sa stranut." Stand ascuns intr-un pod, in timp ce in casa securistii asteptau sa puna mana pe el, Parintele a simtit ca o revelatie ajutorul lui Dumnezeu. Dupa ce, inca din copilarie, ii aparuse in biserica lumina calauzitoare a lui Hristos, aceeasi calauza ii purta pasii, pazindu-l sa nu fie prins. "In 16 ani, mi-am schimbat ascunzatoarea de cateva ori - zicea Parintele. Mergeam pe drum si deodata imi aparea in fata o lumina nefiresc de puternica. Era semn ca trebuia sa ma ascund in tufis. Intr-adevar, cateva minute mai tarziu, pe langa mine treceau securistii, fara sa ma vada."

Ca oricare alt mare duhovnic, si-a castigat darul rugaciunii in prigoana si suferinta. Smerit si traitor, Parintele a refuzat onorurile acestei lumi, interviurile in presa, aparitiile publice. O singura data a acceptat, dupa "90, sa fie filmat de televiziune, stand langa nucul din dreptul chiliei, dar fara a spune nimic.

Visul sau, o porunca mistica inca din tinerete, era sa ridice o manastire de maici in Tara Sfanta. Primise in dar de la un anume frate Dumitru o bucata de teren langa Ierihon, chiar langa dudul lui Zaheu Vamesul, si nu departe de resedinta de iarna a Patriarhiei grecesti. Stia ca vrajmasul se va impotrivi cumplit acestui proiect si, in ciuda tuturor incercarilor si a amenintarilor cu moartea venite de la arabi, nu a deznadajduit. Chiar daca nu a reusit sa-si vada visul implinit, a lasat terenul si viitoarea manastire Patriarhiei Romane, ca semn de nazuinta.

Rugaciunea inimii

In noaptea in care m-a ingaduit in chilia sa, Parintele avea 80 de ani. Dupa ce am vegheat un timp ascultandu-l, am atipit. Cand m-am trezit, Parintele se ruga. Nu dormise deloc. La 80 de ani, avea rugaciunea inimii si o forta pe care numai credinta cea adevarata ti-o poate da. Prin Parintele, vas de mare cinste, s-au savarsit numeroase minuni. Sub ochii uimiti ai credinciosilor, o femeie anchilozata, in carucior, dupa trei zile de rugaciuni s-a ridicat si s-a intors acasa pe picioarele ei. Avand nevointa Sfantului Calinic, Parintele postea adeseori dimpreuna cu credinciosii, asa cum s-a intamplat cu o femeie care isi blestemase fiul. A postit 14 zile si, facand in permanenta molitvele Sfantului Vasile, copilul s-a vindecat. In chilia sa austera de la Cernica, Parintele a facut vindecari fara numar, a eliberat posedatii de diavol - minune fara egal, a intors la credinta o multime de oameni. Nimeni nu pleca de la el fara ajutor, fara intarire si nadejde. Din toate darurile pe care le primea, nu-si pastra nimic pentru sine. Ajuta saraci, manastiri indepartate, construia biserici, cum este cea de la Boroaia.

S-a mutat la cele vesnice, avand pe buze un ultim si testamentar cuvant: "Rugati-va la Maica Domnului". A adormit in liniste, inconjurat de credinciosi, dupa ce in dimineata acelei zile s-a sculat zicand: "Cu mila lui Dumnezeu, voi pleca deseara". S-a savarsit intr-o zi de marti. Pe 2 august ar fi implinit 86 de ani.

Ion Marin Balan

Din sfaturile duhovnicesti ale Parintelui Ilarion Argatu de la Manastirea Cernica

Posturile Negre

(ajunarile)

Se tin astfel:

- Luni: pentru orice dorinta, cerere pe care o facem si dorim sa ne fie implinita (casatorie, serviciu, examene, copii, intelegere in casnicie, ascultare din partea copiilor si tot ce ne dorim cu binecuvantare de la Dumnezeu spre binele nostru si al familiei).

- Miercuri: pentru napasta (invinuiri nedrepte la serviciu sau acasa, cand esti purtat prin judecati si dreptatea trebuie sa castige, sa se descopere adevarul ca esti nevinovat, pentru limpezirea situatiei, pentru scoaterea la iveala a adevarului).

- Vineri: pentru farmece, boli, blesteme si dusmani, si in general pentru iertarea pacatelor celor vii si celor raposati din neamurile noastre; vinerea facem rugaciuni pentru usurarea lor, dar nu numai pentru neamuri, ci si pentru straini, cunostinte sau fosti prieteni care au decedat si pe care astfel ii usurezi in viata de dincolo. Pentru raposati dai si pomelnicul cu parastas la trei manastiri sau, daca a fost foarte pacatos, la sapte manastiri, acolo unde se face zilnic sfanta liturghie pentru un an de zile. In acest timp postesti si tu vinerile la rand, mai faci de poti si ceva milostenie pentru sufletele lor catre Dumnezeu. Mare pomana faci daca te rogi ca bunul Dumnezeu sa ierte pacatele unui suflet si sa-l scoata din chinurile iadului. Iar pe tine Dumnezeu te va rasplati si in aceasta viata si in cea de dincolo, astfel vei capata indurare pentru pacatele tale.

Cand se ajuneaza in aceste zile de post, se fac si rugaciuni si se aprind si lumanari care se ard in patru timpi, astfel:

- in zilele de luni si miercuri se aprind cate 7 lumanari;

- vinerea se aprind 9 lumanari care se aseaza in semnul sfintei cruci: 3 pentru iertarea pacatelor, 3 pentru blesteme, 3 pentru farmece si dusmani vazuti si nevazuti, stiuti si nestiuti.

Se mai fac si 40 de matanii, in patru timpi, dupa rugaciuni.

Cand se tine post negru, asa cum s-a aratat mai sus, hrana pe care ar fi trebuit sa o mananci in acea zi (dar numai hrana de post) sa o dai la un sarac (sau o suma de bani), spunandu-ti numele de botez celui ce ii dai milostenie, ca el sa se roage pentru tine.

In zilele de post nu trebuie sa te certi cu nimeni, orice s-ar intampla, oricat te-ar supara cineva si orice ispite ai avea.

Nu trebuie sa dormi mai mult pentru a trece timpul mai repede, pentru ca asta inseamna ca incerci sa te inseli pe tine insuti.

Nu trebuie sa stie nimeni ca postesti in afara de cei ai casei, si nu trebuie sa te lauzi cu asta.

Sa nu faci vizite, ca sa nu fii obligat sa spui ca postesti si pentru a nu fi ispitit si pus in situatia sa mai faci si alte pacate.

Fugi cat poti de orice pacat cu care te ispiteste necuratul diavol, pentru a nu-ti fura stradania facuta in ziua de post si pentru a nu pierde folosul ce-ti vine din aceasta jertfa.

Nu uita ca postul nu este numai infranare (adica abtinere) de la mancare si bautura, ci si abtinerea de la orice alt pacat.

Pentru ziua de luni, cand se tine post negru pana la ora 12 noaptea, dupa rugaciune, matanii si dupa ce au ars complet cele 7 lumanari ce le-ai aprins de dimineata, spui: "Sfintilor Arhangheli Mihail si Rafail, duceti nevrednica mea rugaciune si nevrednicul meu post la bunul Dumnezeu, pentru iertarea pacatelor mele, ale parintilor mei, ale bunicilor mei, ale celor adormiti din neamurile noastre, ale mosilor si stramosilor pana la al noualea neam si-mi daruiti mie implinirea dorintei mele (spui dorinta)".

Daca ai vreun prieten (prietena), sa nu traiesti cu el in afara legii lui Dumnezeu (cununie), caci lui Dumnezeu nu-i place curvia, iar rugaciunea ta nu este primita (pacatul desparte pe om de Dumnezeu).

Daca esti casatorit(a), sa nu te culci cu sotul in acelasi pat in zilele de post, chiar daca nu te impreunezi cu el: inaintea lui Dumnezeu este spurcaciune si aceasta pentru ca trupul barbatului este mai neputincios si tot doreste femeia si se socoteste ca-l ispiteste si chiar diavolul face in adins ispita pentru el, ca tu sa pierzi dulceata postului si ajutorul lui Dumnezeu in dorinta sau necazul pe care il ai.

Revista Formula AS, anul 1999, nr. 365