ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Pe 24 aprilie 1915, autoritățile turcești au ucis câteva sute de lideri religioși și intelectuali armeni, ceea ce a rămas consemnat în istorie drept începutul genocidului asupra armenilor din Turcia. Peste 1,5 milioane de armeni au pierit atunci, chiar de mâna conducătorilor țării ai cărei cetățeni erau.

Biserica Armeană a luat decizia de a-i canoniza pe toți cei 1,5 milioane de oameni uciși între 1915 și 1923.

Genocidul armean a fost descris de Varujan Vosganian - urmaș al celor cei uciși, în volumul „Cartea șoaptelor”, apărut la editura Polirom.

Iată un scurt fragment din acest volum:

"Dintre toate suferințele, mai puternică decât bolile sau durerile se dovedi foamea. Lipsit de orice sursă de alimente, lăsat în voia hranei întâmplătoare, de la ierburi, fructe strepezite sau miere sălbatică până la stârvuri de animale, lagărul de la Deir-ez-Zor intră într-on stare halucinantă. Trupurile scheletice mergeau spre Eufrat să bea apă, cu un mers șovăielnic, se așezau apoi cu fața în arșiță, legănându-se și gemând, hrănindu-se parcă din lumină, ca plantele. Unii, pierzând rostul oricărui alt lucru și al oricărui alt sentiment decât foamea, băgau în gură tot ce le cădea în mână, rodeau scoarță de copac, cârpe impregnate cu gustul sărat al sudorii sau fecale, care, din cauza înfometării, erau tari și împuținate, ca ale caprelor. După uciderea lui Levon Șașian și a celor care, trudind la gropile comune, încercau să pună morții la adăpost, cadavrele începură iarăși să întârzie sub corturi. Apărură din nou morți fără chip, fără o mână sau fără un picior. Cei care, la câteva zile o dată, cutreierau corturile pentru a scoate trupurile sfârtecate sau descompuse nu se mai cutremurau. Ba unii o făceau dinadins, din vânători de corbi sau de hiene, deveniseră vânători de morți. De aceea, cei de sub corturi îi măsurau cu băgare de seamă și nu încredințau oricui mortul lor.

Chiar și atunci, operațiunea se dovedea nu tocmai ușoară. Era din ce în ce mai greu să-i deosebești pe cei morți de cei vii. Cei vii zăceau ore întregi nemișcați și adesea adormeau cu ochii deschiși, orbind din cauza arșiței care le ardea albul ochilor. Iar cei morți tresăreau uneori, din cauza diferențelor mari de temperatură dintre noapte și zi, atunci când încheieturile se muiau la soare sau, din contră, se strângeau odată cu gerul nopții. Așa încât începură să-i culeagă la întâmplare, iar unii se mai întorceau de la marginea gropii, treziți de icnetul aruncării peste ceilalți.

Când se dădu semnalul, convoaiele începură să se formeze din nou. O parte au fost îndreptate spre răsărit, către Marat și Suvar. Altele merseră spre apus, luând drumul Damascului. În ambele direcții, deznodământul era același. Odată ajunși pe un platou pe care avangarda îl socotea convenabil, soldații se depărtau, apoi încercuiau convoiul și trăgeau cu flintele din toate părțile. Când nimeni nu mai rămânea în picioare, înfigeau baionetele în țeava puștii, scoteau iataganele și treceau peste trupuri, astfel încât ceea ce glonțul nu nimerise, să fie desăvârșit cu tăișul. Convoaiele numărau între trei și cinci sute de suflete. Soarta lor era de fiecare dată aceeași, cu diferența că uneori soldații lăsau treaba pe seama beduinilor, mulțumindu-se doar să inspecteze la sfârșit, ca să se încredințeze că treaba a fost bine făcută". (Cartea Șoaptelor, pagina 344-346).

 

FOTO: Oficial turc umilește niște copii armeni înfometați ținând o bucată de pâine deasupra capului acestora