Domnul Moldovei, Ștefan cel Mare, și domnul Țării Românești, Constantin Brâncoveanu, au fost canonizați de Biserica Ortodoxă Română la 21 iunie 1992.
 
În iunie 1992, Sfântul Sinod al BOR a procedat la canonizarea unor noi sfinți "naționali", notează volumul Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Basilica, 2013. Au fost trecuți în calendarul (sinaxarul) ortodox, pe lângă monahi, preoți mărturisitori, ierarhi, și binecredinciosul domnitor Ștefan cel Mare al Moldovei (2 iulie) și domnitorul martir Constantin Brâncoveanu cu fiii săi Constantin, Ștefan, Radu și Matei, cu sfetnicul Ianache (16 august).

Tot atunci s-a hotărât și generalizarea în Biserica Ortodoxă Română a cultului sfinților daco-romani, a Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava (24 iunie), precum și a unor sfinți de alte neamuri care au trăit și predicat pe pământ românesc, sau români care au activat în alte Biserici (ca Sf. Antipa din Calapodești, la 10 ianuarie).

Prima canonizare solemnă a unor sfinți ortodocși de neam român și generalizarea cultului unor sfinți ale căror moaște se găsesc în țară a avut loc în Biserica Ortodoxă Română în zilele de 10-23 octombrie 1955, cu prilejul aniversării a 70 de ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Române, participând la festivități și delegați ai Bisericilor ortodoxe surori din Constantinopol, Rusia, Bulgaria și Grecia.


Ștefan cel Mare domn al Moldovei între anii 1457 și 1504 a fost fiul lui Bogdan al II-lea și al Mariei Oltea.

Domnia i-a fost marcată de numeroase lupte, cele mai multe cu turcii, care deveniseră o amenințare pentru Europa și pentru întreaga Creștinătate. A purtat 36 de bătălii, din care a câștigat 34. Victoriile răsunătoare împotriva regilor Ungariei (Baia, 1467) și Poloniei (Codrii Cosminului, 1497) au condus la stabilirea unor noi raporturi cu aceste state. Singurele înfrângeri au fost cele de la Chilia (1462) și Războieni-Valea Albă (1476), potrivit www.stefancelmare.ro.

Atât victoriile cât și înfrângerile au fost au fost socotite de domnitor ca au stat numai în voința lui Dumnezeu, notează site-ul citat, și Lui trebuie să i se aducă laudă și pentru una și pentru alta. 

Biserica veche din incinta Mănăstirii Popăuți din județul Botoșani, ctitorie a voievodului Stefan cel Mare

Prima parte a domniei a fost marcată de războaie. Singura mănăstire pe care domnul a ctitorit-o în această etapă a fost Putna (1466-1469). În cea de-a doua parte a domniei, Ștefan cel Mare a ridicat o seamă de biserici și mănăstiri. Tradiția vorbește de un număr de 40 de lăcașuri sfinte, pentru 30 dintre acestea existând date certe de identificare.

Pe lângă construcția în sine, toate aceste biserici au fost înzestrate cu odoarele și cărțile necesare slujbelor. Au rămas până astăzi manuscrise de o rară frumusețe — Tetraevanghele, Mineie, Viețile Sfinților—, cădelnițe, ferecături de Evanghelie, broderii cu fir de aur și argint. De asemenea, trebuie reținute și multele ajutoare acordate de domnul Moldovei mănăstirilor din Sfântul Munte Athos.

Ștefan cel Mare a avut trei căsătorii (numărul maxim admis de Biserica Ortodoxă), primele două soții au murit după câțiva ani de la căsătorie, iar cinci copii îi vor muri în timpul vieții. Dintre băieți, îi va supraviețui doar Bogdan al III-lea, urmaș la tron și fiu din cea de-a treia căsătorie (1478) cu Maria Voichița, fiica lui Radu cel Frumos.

Cercetarea izvoarelor istorice dovedește falsitatea ipotezelor privind numeroșii copii din flori ai voievodului, arată www.stefancelmare.ro. Cu certitudine, însă a avut un singur fiu în afara căsătoriei: Petru Rareș, domn al Moldovei (1527-1538; 1541-1546). Acesta, pentru conștiința smerită și pentru pocăința tatălui, său a fost o binecuvântare și un mare voievod dat Moldovei de Dumnezeu.

Sfârșitul domnului, în 2 iulie 1504, a fost plâns mult de contemporani, iar din generație în generație, Ștefan a fost "cel Mare, cel Bun, cel Sfânt" (Mihai Eminescu), nu doar al Țării Moldovei, ci al întregului neam românesc, consemnează site-ul citat.

Constantin Brâncoveanu a început domnia în Țara Românească la 29 octombrie 1688 și a încheiat-o prin moarte martirică, la Istanbul, în 15 august 1714,

Era, după tată, boier din neamul lui Matei Basarab, din satul Brâncoveni, fostul județ Romanați și nepot al domnitorului (Șerban Cantacuzino, 1678-1688). În această calitate a ocupat treptat cele mai importante demnități. A primit domnia, devenind domnitorul Țării Românești, în 1688.

Cu toate greutățile prin care trecea, Brâncoveanu Vodă a ctitorit una dintre cele mai strălucite epoci ale culturii vechi românești. A ridicat o serie de biserici și mânăstiri: biserica de la Potlogi (Dâmbovița), cea de la Mogoșoaia, Mănăstirea Hurezi (sau Horezu), Brâncoveni, Mamul (Vâlcea), Biserica Sfântul Sava, Sfântul Gheorghe Nou etc., refăcând și consolidând, totodată, multe dintre cele care existau.

De asemenea, literatura (îndeosebi cea religioasă) a cunoscut o deosebită dezvoltare prin folosirea pe scară tot mai largă a tiparului; arhitectura, definită de elemente și trăsături noi, specifice brâncovenești, a cunoscut o perioadă de maximă înflorire, iar pictura a devenit o artă cu trăsături proprii, rezultate din îmbinarea iconografiei tradiționale cu influențe din arta postbizantină athonită. Pe lângă acestea, s-au dezvoltat și muzica, gravura, argintăria etc.

Constantin Brâncoveanu împreună cu toată familia sa, cu fiii săi, Constantin, Ștefan, Radu, Matei, și cu sfetnicul Ianache Văcărescu au fost duși la Istanbul (Constantinopol) în anul 1714, fiind jefuiți și deposedați de toate bunurile din țară: moșii, case, bani, bijuterii etc. Ajunși aici, Constantin Brâncoveanu împreună cu cei patru fii ai săi au fost aruncați în temnița Edicule, închisoarea celor 7 turnuri. 

Racla cu moaștele Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu a fost așezată spre închinare în baldachinul special amenajat la Biserica Sfântul Gheorghe — Nou

După multe chinuri la care a fost supuși, voievodul Constantin Brâncoveanu și cei patru fii ai săi împreună cu sfetnicul Ianache au fost condamnați la moarte. Într-o duminică, în ziua marii sărbători a Adormirii Maicii Domnului, la 15 august 1714, au fost decapitați pe rând, la sfârșit a fost decapitat însuși Constantin Brâncoveanu.

Osemintele voievodului Constantin Brâncoveanu au fost aduse în țară de doamna Marica și îngropate în biserica Sfântul Gheorghe Nou din București.

Având în vedere sfârșitul martiric al voievodului Constantin Brâncoveanu și a celor patru fii ai săi împreună cu sfetnicul Ianache, și apreciind viața sa mărturisitoare, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât trecerea în rândul sfinților a celor șase martiri Brâncoveni.
 
Sursa: AGERPRES