Sfântul Sfințit Mucenic Vasilevs, episcopul Amasiei, pomenit în calendarul creștin ortodox la 26 aprilie, a fost episcop în cetatea Amasia, în timpul împăratului Liciniu (308-321), care a declanșat o persecuție împotriva creștinilor.

Sfântul Vasilevs a fost episcop al Amasiei, pe vremea lui Liciniu, care, fiind cumnatul marelui Constantin după sora sa Constantina, a fost trimis de dânsul împotriva lui Maximin, ce se ridicase și luase oarecare părți ale răsăritului de le ținea ca un tiran, scrie basilica.ro.

Mergând Liciniu la Nicomidia, răscoala se potolise, și tiranul Maximin nădăjduind să se împotrivească prin luptă, a scăpat de primejdia ce era să-i vie. Liciniu a adus jertfă idolilor la Nicomidia, și a poruncit să-i aducă înainte din Amasia pe sfântul Vasilevs, cu o fecioară anume Glafira, care fusese slujnică Constantinei, femeia lui Liciniu; și temându-se Glafira că Liciniu o îndrăgise, a îndrăznit de a spus stăpânei sale și aceea a trimis-o în Anatolia dându-i avere.

Și umblând Glafira din loc în loc, nimerise la Amasia, unde dăduse banii ce avea la dânsa episcopului, ca să zidească biserică. Auzind acestea Liciniu a poruncit să-i prindă pe amândoi și să-i ducă înaintea lui; dar Glafira a murit înainte de a veni, însă fericitul Vasile a venit la Nicomidia către împăratul, care a dat poruncă să i se taie capul, căci se pusese tare împotrivă și ocăra bicisnicia celor ce erau socotiți dumnezei și deșertăciunea lor.

După ce i s-a tăiat capul, au fost suit într-o corabie capul și trupul sfântului; apoi au fost aruncate capul într-o parte iar trupul în alta, iarăși s-au unit și s-au alipit după fireasca potrivire, și s-a aflat întreg sfântul, în golful de la Sinope al mării.

Aflându-l niște pescari l-au tras cu mreje la uscat, precum arătase îngerul lui Epildifor, care primise pe sfântul la Nicomidia; acesta mergând cu Teotim și Partenie diaconii, ce veniseră cu sfântul în Amasia, l-au scos din mreajă, și cinstindu-l cu miruri și cu cântări, l-au trimis la Amasia.

Sfânta Glafira era slujnica soției împăratului Licinius, Constanția. Acesta s-a rănit de frumusețea ei și căuta apropierea ei. Fecioara a cerut ajutorul împărătesei, ca să scape de împăratul curtezan. Îmbrăcînd-o în haine bărbătești și dându-i bani de călătorie, împărăteasa a trimis-o la Pontus împreună cu un alt slujitor credincios. Împăratului i-au spus că Glafira a înnebunit și că este pe moarte. Pe drum spre Armenia, Sf. Glafira s-a oprit la Amasea, unde a fost găzduită de episcopul locului, Sf. Vasile.

La vremea aceea sfântul construia o biserică în oraș. Sf. Glafira a donat toți banii de la Constanția pentru construcția bisericii și i-a scris împărătesei să-i mai trimită alții ca să poată termina construcția.

Împărăteasa i-a îndeplinit rugămintea dar scrisoarea a căzut în mâinile lui Licinius, care înfuriat, i-a ordonat guvernatorului orașului să-i trimită pe ierarh și pe fecioară la el. Însă Sf. Glafira a murit înainte să ajungă edictul în Amasea iar Sf. Vasile a fost dus la împărat. Doi diaconi, Partenie și Teotim l-au urmărit pe Sf. Vasile și s-au stabilit într-un loc aproape de închisoarea unde era acesta ținut.

Evlaviosul creștin Elpidefor l-a mituit pe gardian și în fiecare noapte mergea cu Partenie și Teotim să-l viziteze pe sfânt. Cu o seară înainte de proces, el a început să cânte Psalmi rostind „și dacă m-aș sălășlui la marginea mării și acolo …mâna ta mă va povățui și mă va ține dreapta Ta” (Psalmi 138/139:9-10). Acelea erau cuvinte profetice.

De trei ori sfântul a căzut în lacrimi și diaconii se temeau că nu va putea îndura chinurile dar el i-a liniștit.

La proces sfântul a refuzat cu tărie să se lepede de credință și să devină preot păgân, așa încât a fost condamnat la moarte. Elpidefor le-a dat bani soldaților ca să-l lase pe Vasile să se roage și să vorbească cu prietenii săi înainte de execuție. Apoi sfântul i-a spus călăului: „Prietene, du la îndeplinire ce ți s-a spus” și liniștit și-a plecat capul ca să-l taie sabia.

Elpidefor a vrut să cumpere cu bani de la soldați rămășițele pământești ale sfântului dar soldaților le-a fost frică de împărat și au aruncat trupul și capul sfântului în mare. După acestea un înger al lui Dumnezeu i-a apărut lui Elpidefor în vis de trei ori spunîndu-i: „Episcopul Vasile este la Sinope și te așteaptă.”

Auzind mesajul, Elpidefor și diaconii au mers pe mare până la Sinope, unde au angajat niște pescari care să-i ajute cu plasele de pescuit. Când au aruncat năvoadele acolo unde au spus cei doi diaconi, nu au găsit nimic.

Atunci Elpidefor le-a spus să arunce plasele în numele Domnului Dumnezeului său, pe Care el Îl proslăvea și abia atunci năvoadele au scos la suprafață moaștele Sf. Vasile care avea capul alipit de corp și numai urma loviturii de sabie se mai vedea pe gât. Sfintele moaște ale Sf. Vasile au fost duse la Amasea și îngropate în biserica construită de el însuși.

Sfinții Mucenici din Dobrogea Chiril, Chindeu și Tasie au suferit moarte martirică în vremea împăratului Dioclețian, în cetatea Axiopolis de lângă Cernavodă, respectiv Durostorum.

Din cei care au pătimit aici, Chiril, Chindeu și Tasie, ale căror nume sunt pomenite într-o inscripție descoperită în anul 1947, sunt cei mai cunoscuți.

Sfântul Chiril era cinstit în Axiopolis, având cinci zile de sărbătoare. Era fie un martir local, fie că numai suferise aici pentru Hristos, probabil într-o zi de 26 aprilie. Se crede că pe mormântul lui s-ar fi ridicat o biserică, ale cărei ruine se mai văd și azi.

La fel stau lucrurile și în cazul lui Chindeu, un sfânt local, probabil un daco-roman.

După cum aflăm din volumul Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Sfinți Daco romani și Români, în privința lui Tasie, mulți istorici socotesc că este una și aceeași persoană cu ostașul martir Dasius, despre care „actul său martiric” arată că ar fi pătimit în cetatea Durostorum, în ziua de 20 noiembrie 304. Acești istorici cred că el ar fi suferit martiriul la Axiopolis, iar mai târziu i-au fost așezate moaștele, pentru o vreme, în Durostorum.

Din actul său martiric, aflăm multe lucruri interesante în legătură cu pătimirea sa. Era soldat în armata romană, tocmai în vremea persecuțiilor lui Dioclețian. Era pe atunci foarte răspândită sărbătoarea „saturnaliilor”, în cinstea zeului grec Cronos, numit de romani Saturn, zeul timpului. Cu acest prilej, se obișnuia să se aleagă un soldat, prin tragere la sorți, ca „rege al saturnaliilor”, care era îmbrăcat „într-o haină împărătească, după asemănarea lui Cronos însuși”, având dreptul ca, timp de 30 de zile, să-și permită orice fapte „nelegiuite și rușinoase”, precum și felurite „plăceri diavolești”.

După încheierea acestor zile, în ziua propriu-zisă a sărbătorii, se sfârșea însă și viața lui, căci el urma să fie adus jertfă lui Cronos și ucis cu săbiile. S-a întâmplat ca să fie ales, prin tragere la sorți, în vederea sărbătoririi lui Cronos, tocmai soldatul creștin Dasius. „Aprins de râvnă sfântă”, după cum mărturisește actul său martiric, și-a dat seama că după acele zile de petreceri deșarte și trecătoare, „va fi aruncat în focul cel veșnic”, încât Dasius și-a zis: „Este mai bine pentru mine să sufăr puținele chinuri și munci, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, iar după moarte să moștenesc viața cea veșnică, împreună cu toți sfinții”.

Drept aceea, în ziua rânduită pentru începutul sărbătorii, Dasius le-a spus celorlalți soldați că este creștin și că preferă să fie adus el însuși ca jertfă lui Hristos. Închis de îndată, a doua zi a fost adus în fața comandantului său militar Bassus, spre a fi judecat. Neînfricatul Dasius a respins cu tărie toate încercările aceluia de a-l face să cinstească chipurile împăraților de atunci.

El declara, între altele: Sunt creștin și nu slujesc împăratului pământesc, ci împăratului celui ceresc și primesc darul Lui, trăiesc din harul Lui și mă îmbogățesc din negrăita Lui iubire de oameni sau: Eu mărturisesc că sunt creștin și nu mă supun nimănui altuia decât unuia, curatului și veșnicului Dumnezeu, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, cel în trei nume și fețe, dar de o singură ființă. Văzând că toate încercările de a-l abate de pe drumul său rămân zadarnice, legatul Bassus l-a supus la multe chinuri și, în cele din urmă, a poruncit să i se taie capul.

Săvârșirea lui din viață s-a petrecut în ziua de 20 noiembrie, anul 304. Moaștele fericitului mucenic al lui Hristos au fost duse la Durostorum, iar în anul 579 la Ancona, în Italia, unde se păstrează până azi, în biserica Sfântul Cyriacus; pe sarcofagul său se găsește inscripția grecească: Aici zace Sfântul martir Dasios, adus din Dorostol (Durostorum).