ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


24 iulie 1949 este ziua în care au apărut primele cinci gospodării agricole colective din istoria României, din cele 60 pregătite pentru a inaugura noua politică agricolă a României comuniste.

Mulți țărani s-au opus acestor noi măsuri al comuniștilor bolșevici, unii plătind cu viața. Primele cele mai importante din lungul șir al răscoalelor țărănești au fost cele din județele Bihor și Arad din iulie 1949. Acestea au fost primele revolte țărănești împotriva acestor abuzuri.
 
Revoltele au avut loc la mai puțin de cinci luni de la plenara CC al PMR din 3-5 martie 1949, care hotăra „transformarea socialistă a agriculturii”, după ce patru ani la rând partidul negase cu îndârjire intenția de a colectiviza pământul. Încă înaintea plenarei crescuse teroarea „cotelor”. Țăranii erau disperați că statul îi obligă să ia pâinea de la gura copiilor pentru a-și achita datoriile în cereale, din ce în ce mai împovărătoare, se scrie pe Muzeul Rezistenței.

Ca să le interzică orice posibilitate de evaziune, partidul a hotărât ca treieratul cerealelor să se facă numai la aria comunală, de unde recolta putea fi controlată și rechiziționată până la ultimul bob. Procedeul era, în același timp, o constrângere economică și una politică, pentru că țăranul muritor de foame putea fi, în viziunea comuniștilor, convins să se înscrie în colectivă din disperare.

Acestea au fost cauzele răscoalelor care s-au declanșat, aproape concomitent în mai multe județe ale României, în plină vară și în timpul primei recolte de după „plenara colectivizării”.

În iulie 1949 au izbucnit simultan răscoale în foarte multe comune. Intensitatea maximă a fost atinsă în județele Bihor, Arad, Botoșani și Suceava.

Ca un exemplu pentru amploarea fenomenului, documentele oficiale menționează pentru vara anului 1949 diferite manifestări de revoltă ale țăranilor în 54 de comune bihorene din plasele Beiuș, Beliu, Plasa Centrală, Marghita, Săcuieni, Sălard, Salonta, Tileagd și Tinca. Practic, din cele 12 plase ale județului Bihor, numai trei nu au fost afectate de nemulțumirea populară.

Apogeul răscoalelor a fost atins în ultimele zile ale lunii iulie 1949 în câteva localități bihorene, între care Girișul Negru, Batăr, Talpoș, Tăut (29 iulie), Cociuba Mare, Belfir (30 iulie), Ucuriș și Susag (31 iulie). În ultima zi a lui iulie revolta s-a extins și dincolo de granița județului Bihor cu Aradul, în special în localitățile Berechiu, Șomoșcheș, Șepreuș și Apateu.

Rapoartele trimise către CC al PMR menționează un număr de cca 20-23.000 de țărani participanți la revoltele din județele Arad și Bihor.

Securitatea NKVD-istă condusă de sovietici a acționat cu o violență ieșită din comun, pentru a împiedica generalizarea rezistenței țăranilor la colectivizarea forțată. Represaliile întreprinse în primele zile ale lui august de Comandamentul Unic constituit special pentru reprimarea urgentă și în forță a revoltelor au fost extrem de dure și s-au soldat cu execuția a zeci de țărani, reținerea și anchetarea a sute de țărani și deportarea altor sute (în special familiile celor executați și arestați).

În timp ce peste 1.600 de țărani țărani au fost deportați și câteva sute au fost condamnați țăranii nepedepsiți au fost obligați să predea cotele.
 
Între 1 septembrie 1948 și 7 noiembrie 1949, Securitatea NKVD-istă reținuse 23.597 de persoane, 10.152 de țărani (4.518 de mijlocași, 2.979 de săraci, 2.655 de chiaburi), iar între 1951 și 1952, Ministerul Afacerilor Interne efectuase în rândurile țăranilor un număr de 34.738 de arestări.

Dintre aceștia, 22.088 erau „chiaburi”, 7.226 aveau gospodărie mijlocie, iar 5.504, gospodărie mică.