Sfântul Cuvios Ioanichie păștea vitele satului său din Bitinia. Era foarte credincios, fiind povățuit de Duhul Sfânt. Când își făcea rugăciunea, își însemna turma sa cu semnul crucii și aceasta rămânea nemișcată și nerisipită de fiare și de tâlhari. La vârsta de 43 de ani, fiind voinic, a fost luat în armată.
 
Însă a devenit un înverșunat luptător împotriva cinstirii icoanelor. În urma întâlnirii cu un călugăr care l-a convins că sfintele icoane trebuie cinstite, pocăindu-se, după 24 de ani de slujbă ostășească, a renunțat la mărire și s-a retras pe muntele Olimp.
 
Timp de 12 ani a trăit în post și rugăciune. Abia apoi a intrat în monahism în Mănăstirea Eristi. Și învățând pe de rost toată Psaltirea, a primit de la Hristos darul de a merge pe apă, de a se înălța de la pământ în timpul rugăciunii, darul de a fi de față fără a fi văzut și darul tămăduirii.
 
S-a retras apoi într-o chilie lângă mănăstirea sa, pe muntele Antida și a avut fericirea, înainte de sfârșitul său petrecut la vârsta de 94 de ani, de a fi părtaș la biruința cinstirii sfintelor icoane din anul 843. 
 
Sfântul Ioanichie cel Mare este autorul rugăciunii: "Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, slavă Ție!".
 
 
Vă prezentăm un mic fragment din "Viața Sfântului Ioanichie cel Mare", în curs de publicare la Editura Doxologia"
 
"Altă dată iarăși, pe când era vreme de iarnă, cum obișnuia adeseori în zilele acelea să fie liniște deplină și mai ales în zilele acelea numite halkyone și când soarele răsărea în părțile sudice și își trimitea razele mai domol, pentru faptul că nu era la zenit, ci ajunsese în părțile mai de jos, a ieșit sfântul din chilia lui ca să se încălzească și să se plimbe. Și depărtându-se de chilia lui, dintr-odată un vifor mare a căzut asupra lui și nemaiputându-se întoarce, era înviforat cumplit în mijlocul muntelui ca într-un ocean. Și rugându-se lui Dumnezeu ca să-l izbăvească pe el, privind încoace și încolo, vede în cele din urmă o peșteră și, bucuros, s-a abătut spre ea. Dar ajungând la intrarea în peșteră, vede în partea cea mai dinlăuntru a grotei ca doi cărbuni de foc întinși, dar nu era altceva decât un balaur adevărat, ai cărui ochi se asemănau cu un foc arzând. Iar el, necunoscând, ci cum am spus deja, crezând că este foc, bucurându-se foarte, aduna frunze care erau în peșteră și umplându-și ambele mâini, ducându-se, le-a împrăștiat în ochii balaurului. Și pe când se întâmpla aceasta, fiara, scuturându-se cu putere, voia să se repeadă asupra sfântului, dar nu putea, fiindcă dumnezeiescul har pururea îl acoperea și îl păzea. Iar sfântul, văzându-l pe el, s-a retras cumva liniștit și s-a așezat într-o altă parte a peșterii și a petrecut acolo, sălășluind împreună cu balaurul, până ce a încetat viforul, apoi, așa, nevătămat ieșind, s-a dus la chilia lui, lăudând pe Dumnezeu."