Părintele Staniloae: „Boboteaza e un anunț al iubirii lui Dumnezeu față de oameni”

„Boboteaza este pentru noi o mare sărbătoare: ni-L arată pe Hristos intrând deplin în activitatea Lui mântuitoare, publică, primind în acest scop mărturia Treimii. Hristos s-a botezat ca să arate că-Și însușește toate ale noastre, că este aproape de noi și că, primind Botezul în apa Iordanului, El este unul din Sfânta Treime.

Sărbătoarea Bobotezei este o sărbătoare a lui Iisus Hristos, dar este și un anunț al sărbătorii noastre, al sărbătoririi botezului nostru, un anunț al iubirii lui Dumnezeu față de oameni prin Fiul Său. Treimea S-a arătat atunci și Treimea este dovada iubirii care există din veci și până în veci. La fundamentul existenței nu este o esență inconștientă, ci este un Dumnezeu al iubirii, un Dumnezeu în trei Persoane, un Tată, un Fiu – și cine iubește mai mult decât un tată, și cine răspunde mai mult iubirii acesteia decât un fiu? Iubirea aceasta este din veci, și ca iubirea aceasta să fie desăvârșită, Tatăl vrea să mai aibă și pe un al treilea, care Să se bucure împreună cu El de Fiul Său, și Fiul să Îl aibă pe acest al treilea ca să se bucure împreună cu El de Tatăl Său. Atunci este iubirea perfectă: iubirea în trei; din semnul și din puterea acestei iubiri ne botezăm noi. Primim puterea să ne iubim și noi pe noi, așa cum Se iubesc Persoanele Sfintei Treimi. Primim puterea să ne iubim nu numai unul câte unul, ci să-i iubim pe toți oamenii, pentru că fiecare poate deveni un «tu» al nostru. Asta e creștinismul: religia iubirii.

De aceea Boboteaza este o sărbătoare mare, foarte populară, o sărbătoare în care se sfințesc apele, și prin ape se stropesc oamenii, aducând sfințirea iubitoare a lui Dumnezeu prin această apă, pe care a sfințit-o Fiul lui Dumnezeu ca om, botezându-se în apele Iordanului.

Să fim conștienți că Dumnezeu ne va ajuta și pe noi, care sărbătorim Boboteaza, sfințindu-ne prin puterea Lui, prin apele Lui, prin natura Lui.”

Extras din „Duhovnici români în dialog cu tinerii”,(ediția a II-a), Editura Bizantină, București, 2006, pp. 14-15 /via Doxologia

 

Mântuitorul Iisus Hristos a crescut în Galileea, în cetatea Nazaret, tăinuindu-Și înaintea oamenilor puterea și înțelepciunea dumnezeirii Sale până la vârsta de 30 de ani, pentru că la iudei se socotea a fi o necuviință, ca să primească cineva vrednicia de învățător sau de preot înainte de 30 de ani.

De aceea, nu Și-a început Hristos propovăduirea până la acea vârstă; ci locuia în Nazaret cu Preacurata Sa Mamă și cu Dreptul Iosif, care era tâmplar și cu el împreună Se și ostenea la lucrul tâmplăriei. Dar, murind Dreptul Iosif, Domnul lucra singur cu mâinile Sale, câștigând hrană pentru Sine și pentru Preacurata Sa Mamă, ca să ne învețe pe noi a nu ne lenevi, nici a mânca pâinea în zadar.

Împlinind 30 de ani și venind vremea să Se arate lui Israel, atunci ,,a fost cuvântul lui Dumnezeu către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie”, trimițându-l să înceapă a boteza cu apă. Și i-a dat lui și un semn, după care putea să-L recunoască pe Mesia, Cel ce atunci venise în lume, precum singur Botezătorul ne spune, zicând: „Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se și rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt” (Ioan 1, 33).

Deci, ascultând Sfântul Ioan cuvântul lui Dumnezeu, a venit la râul Iordan, propovăduind botezul pocăinței spre iertarea păcatelor, el fiind acela despre care zisese prorocul Isaia mai înainte: „Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: Pregătiți calea Domnului, drepte faceți-I cărările” (cf. Ioan 1, 23; Isaia 40, 3). Și veneau la el oameni din toate ținuturile Iudeei și ale Ierusalimului și se botezau în râul Iordan, mărturisindu-și păcatele.

Atunci, a venit la Iordan și Iisus, din Galileea, ca să fie botezat de către Ioan. Iar în acea vreme, Ioan tocmai spunea poporului: „Vine după mine Cel mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic să-I dezleg curelele încălțămintelor Lui. Că eu v-am botezat cu apă, iar Acela vă va boteza cu Duhul Sfânt” (cf. Luca 3, 16). Deci, a venit Iisus să Se boteze, deși nu îi trebuia Botezul, ca Unul Care era curat și neîntinat, născut din Preacurată și Preasfântă Maică-Fecioară, fiind El Însuși izvorul a toată curăția și sfințenia.

Însă, ca Cel ce a luat asupra Sa păcatele lumii întregi, ca „Miel al lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29), a venit la râu, ca să le spele pe ele cu botezul pocăinței. A venit la ape, ca să sfințească firea apelor; a venit să Se boteze, ca să ne pregătească nouă scăldătoarea Sfântului Botez; a venit la Ioan, ca acesta să fie pentru El martor nemincinos, ca unul care a văzut pe Duhul Sfânt pogorându-Se peste El când Se boteza, și a auzit glasul Tatălui din cer.

Și L-a cunoscut Ioan cu duhul și se smerea pe sine, zicând: „Eu am trebuință să fiu botezat de Tine, și Tu vii la mine?” (Matei 3, 13). Și Ioan avea trebuință cu adevărat de botezul cel de la Domnul, ca unul care era în păcatul neascultării, cel adus de Adam asupra a tot neamul omenesc. Dar Domnul a zis către el: „Lasă acum, că așa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea” (Matei 3, 15).

Ca și cum ar fi zis: „Mi Se cade Mie să împlinesc și această poruncă a lui Dumnezeu”. Că poruncă a Lui era cu adevărat botezul lui Ioan, precum tâlcuiește Sfântul Ioan Gură de Aur.

Și s-a botezat Iisus fiind de 30 de ani, de vreme ce la vârsta de 30 de ani oamenii se pleacă mai cu ușurință la tot păcatul, după cum grăiește Sfântul Ioan Gură de Aur: „Cea dintâi vârstă, a copilăriei, are multă neștiință și nebunie; cea de a doua vârstă, a tinereților, cu poftă trupească se aprinde; iar cea de treizeci de ani, vârsta bărbatului desăvârșit, aceasta robește pe om tuturor păcatelor. De aceea, și Hristos Domnul a așteptat până la această vârstă ca să Se boteze, ca la toate vârstele să împlinească voia Domnului și să sfințească firea noastră și să ne dea putere ca să biruim patimile și să putem scăpa de păcatele cele de moarte.”

Iar, după Botezul Său, Domnul a ieșit îndată din apă, adică n-a zăbovit în apă. Sfântul Ioan Botezătorul, pe cel pe care îl boteza, îl afunda în apă până la grumaji și-l ținea așa până ce își mărturisea toate păcatele și atunci îl lăsa pe el și ieșea din apă. Dar Hristos, fiind fără de păcat, n-a zăbovit în apă; de aceea Evanghelia zice că a ieșit îndată din apă (cf. Marcu 1, 10).

Și ieșind Domnul din ape, I s-au deschis Lui cerurile, strălucind de sus o lumină în chip de fulger, iar Duhul lui Dumnezeu S-a coborât peste El, în chip de porumbel (cf. Marcu 1, 10). Că, precum în zilele lui Noe micșorarea apelor a vestit-o porumbelul, tot așa și aici, micșorarea păcatului s-a vestit prin chipul porumbelului.

Și Duhul Sfânt S-a arătat în acest chip, fiindcă această pasăre este curată și iubitoare de oameni și blândă și fără răutate și nu stă în locuri întinate. Așa și Duhul Sfânt este izvor al curăției, izvor adânc al iubirii de oameni, învățător al blândeților, vistier al bunătăților și fuge de la cel ce se tăvălește în mocirla păcatului, fără de pocăință.

Și pogorându-Se Duhul Sfânt, ca un porumbel, peste Iisus Hristos, s-a auzit un glas din cer, zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit” (Matei 3, 17). Acesta era glasul Tatălui din cer, care întregea descoperirea Preasfintei Treimi. Astfel, sărbătoarea se numește pe drept și Epifanie sau Teofanie, adică Arătare, pentru că, pe de o parte, Iisus Hristos Se arată lumii, fiind mărturisit de Prorocul și Botezătorul Ioan, iar pe de altă parte Se arată lumii pentru întâia dată în chip limpede taina Sfintei Treimi, cunoașterea adevăratului Dumnezeu și calea mântuirii, așa cum ne arată și Troparul sărbătorii:

Sursa: Basilica.ro