ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Pe 9 - 10 mai, românii ar trebui să sărbătorească Zilele independenței Naționale. Pe 9 mai, Parlamentul a adoptat Declarația de Independență, ratificată pe 10 mai de către principele Carol I, viitorul Rege.

Pe 9 mai 1877, în Parlament a fost rostit unul dintre cele mai răsunătoare discursuri din epoca modernă a României. Cuvântul i-a aparținut Ministrului de Externe, Mihail Kogălniceanu.

Acesta nu s-a ferit să se pronunțe deschis asupra legăturilor cu Înalta Poartă otomană, dar și despre cele cu Occidentul. 

„Așadar, d-lor deputați, nu am cea mai mică îndoială și frică de a declara în fața reprezentanței naționale că noi suntem o națiune liberă și independența (Aplauze îndelung repetate). Însă, d-lor, acum încep greutățile, fiindcă nouă noastră condițiune cu definirea independenței noastre într-un mod mai determinat și mai absolut trebuie să fie acceptată de Europa. Aci este cestiunea, aci se reclamă patriotismul, aci se reclama prudența, aci se reclamă sânge rece. Eu, cât pentru mine, nu m-am îngrijit de loc de notele lui Savfet-pașa(aplauze); dar foarte mult m-am îngrijit de acele cuvinte zise la tribună parlamentului din Londra că România face parte integrantă din Imperiul otoman și că armata otomană poate trece Dunărea. Aceste cuvinte m-au îngrijit. Dar ce să facem? Să stăm morți? Nu, d-lor, căci morților nimeni nu le poate ajută; nimeni nu comptează (din francezul compter, a conta -n.r. )cu morții (Aplauze prelungite). Noi trebuie să dovedim că suntem națiune vie, trebuie să dovedim că avem cunoștința misiunii noastre, trebuie să dovedim că suntem în stare să facem și noi sacrificii pentru că să păstrăm această țară și drepturile ei pentru copiii noștri, și această misiune în momentele de față este încredințată fraților și fiilor noștri care mor la hotare (Aplauze prelungite)”, spunea el atunci.

 

Iată proclamația integrală:
 

D-lor, și Camera, și Senatul, la interpelările d-lor Stolojan și Fălcoianu, au recunoscut că suntem în stare de rezbel, au recunoscut că suntem dezlegați de legăturile noastre cu Înalta Poartă și că acele legături sunt rupte mai întâi de către Înalta Poartă.

[...] În starea de rezbel cu legăturile rupte ce suntem? Suntem independenți; suntem națiune de sine stătătoare. (Aplauze) Însă d-lor, aci se oprește travaliul nostru? Aci se oprește misiunea noastră? Am ajuns la scopul urmărit nu de azi, ci, pot zice, de secole, și mai cu deosebire urmărit de la 1848 încoace? Mai întâi de toate d-lor, să ne facem întrebare: ce am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi independenți către turci? Fost-am noi provincie turcească? Fost-am noi vasali ai Turciei? Avut-am noi pe sultanul că suzeran? Străinii au zis aceasta; noi nu am zis-o niciodată. Noi nu am fost vasali. Sultanul nu a fost suzeranul nostru. Însă era ceva. Erau niște legături sui-generis, niște legături care erau slabe când românii erau țări; niște legături care erau țări când românii erau slabi (Aplauze generale).

Încercările Turciei, pretențiunile Turciei în contra noastră, dacă în adevăr nu sporeau, cel puțin se repetau necontenit și mai mult în scris, căci în fapt nu se puteau face, pentru că Turcia slăbea din ce în ce mai mult, și numai când slăbea socotea de cuviință a-și arată puterea către noi, pe care ne credea slabi. În acest mod, rezistență Turciei ni s-a manifestat mai cu seama în acești din urmă 20 de ani, nevoind să intre în înțelegere cu noi spre a preface acele legături sui-generis, care nu mai sunt ale secolului actual și care, dacă nu mai erau de folos pentru noi, nu mai erau de folos nici pentru Turcia. Rezultatul a dovedit aceasta. (Aplauze).

D-lor, eu nu voi să fac procesul Turciei; această este treaba oamenilor de stat și care sunt în guvern, și care au fost, și care astăzi iau parte în parlamentul otoman. Ei sunt datori să vadă că au greșit când au răspuns pururea și într-un mod sistematic cu non possumus la toate cererile noastre. Această este ceea ce ne-a adus pe noi în tristă necesitate de a îndrepta armele noastre în contra armelor turcești îndreptate asupra noastră; această ne-a adus în trista necesitate că, precum pe noi ne pâra Poarta și ne învinovățea că am trădat interesele imperiului, că am rupt bună-credință, să declarăm și noi la rândul nostru că, fiindcă tunul raționează și pune în aplicațiune amenințările cuprinse în notă din 2 mai a lui Savfet-pașa, asemenea și noi am făcut recurs la tun și tunul nostru răspunde tunului otoman (Aplauze).

Ne întrebați acum ce suntem? Suntem în stare de rezbel cu turcii; legăturile noastre cu Înalta Poartă sunt rupte și, când va fi că pacea să se facă, nu cred că un singur român va mai consimți că România să reintre în pozițiunea ei de mai înainte, rău definită, hibridă și jignitoare [...] (Aplauze).

Așadar, d-lor deputați, nu am cea mai mică îndoială și frică de a declara în față reprezentanței naționale că noi suntem o națiune liberă și independentă (Aplauze îndelung repetate). Însă, d-lor, acum încep greutățile, fiindcă noua noastră condițiune cu definirea independenței noastre într-un mod mai determinat și mai absolut trebuie să fie acceptată de Europa. Aci este cestiunea, aci se reclamă patriotismul, aci se reclamă prudența, aci se reclamă sânge rece. Eu, cât pentru mine, nu m-am îngrijit de loc de notele lui Savfet-pasă(aplauze); dar foarte mult m-am îngrijit de acele cuvinte zise la tribună parlamentului din Londra că România face parte integrantă din Imperiul otoman și că armata otomană poate trece Dunărea. Aceste cuvinte m-au îngrijit. Dar ce să facem? Să stăm morți? Nu, d-lor, căci morților nimeni nu le poate ajuta; nimeni nu comptează cu morții (Aplauze prelungite). Noi trebuie să dovedim că suntem națiune vie, trebuie să dovedim că avem cunoștință misiunii noastre, trebuie să dovedim că suntem în stare să facem și noi sacrificii pentru că să păstrăm această țară și drepturile ei pentru copiii noștri, și această misiune în momentele de față este încredințată fraților și fiilor noștri care mor la hotare (Aplauze prelungite).

[...] Așadar, trebuie să dovedim că, dacă voim să fim națiune liberă și independentă, nu este pentru că să neliniștim pe vecinii noștri, nu este pentru că să fim un popor de îngrijiri pentru dânșii; din contra, și încă mai mult decât până acum, să arătăm că suntem o națiune hotărâtă să ne ocupăm de noi, să ne ocupăm de națiunea noastră, să ne ocupăm de dezvoltarea ei, de dezvoltarea bunei stări morale și materiale, iar nicidecum că să îngrijim, că să neliniștim pe cineva. Noi voim să fim bine cu toate puterile și cu Rusia, și cu Austria, și chiar cu Turcia; și cu Turcia vom face legături nouă, [...] iar nu să rămânem în acele legături că până astăzi, care nu mai au rațiunea lor de a fi.

Mă rezum, d-lor: voim să fim independenți, pentru că voim să trăim cu viață noastră proprie, pentru că nu voim să mai pătimim pentru greșelile altora, pentru că voim că la gurile Dunării de jos să fie un bulevard în contra rezbelului. (Aplauze).

[...] Încă o dată va declar, d-lor, în numele guvernului că noi ne privim că în rezbel cu Porta, că legăturile noastre cu Poartă sunt rupte, că guvernul va face tot ce va fi cu putință că starea noastră de stat independent și de sine stătător să fie recunoscută de Europa la viitoarea pace, pe care și guvernul, și dv., și țară întreagă o dorește să o vadă cu o oră mai înainte (Aplauze prelungite).