Sfântul Chiril, marele între dascălii Bisericii, era din Alexan­dria, născut din părinți dreptcredincioși și de neam bun, nepot de soră al lui Teofil, patriarhul Alexandriei. Și fiind crescut cu îngrijire, s-a făcut foarte iscusit în filosofie și în fapte bune. El era desăvârșit învățat și deprins cu cărțile elinești și latinești, atât în înțelepciunea cea dinafară, cât și în cea dinăuntru și duhovnicească. El se îndelet­nicea totdeauna cu citirea și cugetarea dumnezeieștilor Scripturi.

Pentru aceea și Teofil, unchiul lui, văzând în el atâta înțelepciu­ne și fapte bune, l-a numărat în rândul clericilor Bisericii, hirotonindu-l arhidiacon. De atunci Sfântul Chiril era sădit în grădina Bisericii lui Hristos întocmai ca un crin binemirositor și frumos, care înflorea cu curăția și cu faptele bune, și care umplea pe credincioși cu mirosul dumnezeieștii lui înțelepciuni.

Iar după ce a murit Teofil, toți clericii de obște și mirenii au ales ca patriarh al Alexandriei pe dumnezeiescul Chiril, care, îndată ce s-a suit pe scaun, a izgonit din Alexandria pe eretici și pe dez­binații cei care se numeau novațieni. Iar novațienii aceștia asemănându-se cu fariseii, se numeau pe sine curați și drepți; și purtau haine albe, poate ca să se arate prin aceasta curăția petrecerii lor. Ei ziceau că cel ce după botez va cădea în păcat de moarte, acela nu se cade să se primească în biserică; căci păcatul cel de moarte nu se spală, de nu se va boteza omul a doua oară. Ei nu îngăduiau a doua nuntă, numind-o pe ea preadesfrânare, și botezau a doua oară pe cei ce erau bine botezați, după dreapta credință. Mai aveau încă și alte socoteli ereticești unii ca aceștia.

Și s-au numit ei novațieni de la un oarecare Novat, începător al acestei erezii, care era preot în Roma pe vremea împăratului Decie și care dorea să se facă papă al Romei. Dar, fiindcă după moartea lui Favin, papa care a mărturisit pentru Hristos, nu Novat a fost făcut papă, după cum poftea și nădăjduia, ci s-a făcut fericitul Cornelie, pentru această pricină s-a despărțit de la soborniceasca Biserică și s-a făcut întru toate vrăjmaș al dumnezeiescului Cornelie și al întregii Biserici sobornicești. Căci episcopul Cornelie primea iarăși în Biserică pe creștinii care, de frica muncilor, se lepădaseră de Hristos pe vremea tiranului Decie, iar pe urmă, pocăindu-se cu lacrimi, s-au întors iarăși la credința în Hristos; așa precum și Hristos a primit pe Apostolul Petru, care s-a lepădat de Dânsul mai înainte, dar pe urmă s-a pocăit cu lacrimi.

Iar dezbinatul și trufașul Novat, nu numai că nu primea întru pocăință pe cei ce se lepădau de Hristos, dar și pe Cornelie îl prihănea, numindu-l pe el părtaș și tovarăș al închinătorilor de idoli. Astfel despărțindu-se de dânsul, a câștigat și pe alții de un cuget cu el, făcându-se ca un alt papă în Roma. De acolo s-a întins eresul și dezbinarea aceasta până la Alexandria. Deci - după cum am zis - pe niște eretici ca aceștia și pe episcopul lor, Teopempt, i-a gonit Sfântul Chiril, îndată ce s-a făcut patriarh.

După aceea s-a înarmat să gonească și pe draci din locașul lor de acolo, căci aproape de Alexandria, ca la douăsprezece stadii, se află un loc ce se numește Canovos și aproape de acela este un alt loc ce se numește Manutin, în care era o capiște veche locuită de draci. Deci tot locul acela era foarte înfricoșător din pricina mulțimii duhurilor necurate ce locuiau acolo. Iar pe când trăia patriarhul Teofil, de multe ori a voit el să curățească acel loc de draci și să-l facă locaș sfânt, spre a se preamări Dumnezeu; dar n-a putut, pe de o parte pentru că a avut multe împiedicări, iar pe de alta, pentru că i-a urmat lui aproape moartea.

Însă următorul lui Teofil, de trei ori fericitul Chiril, s-a îngrijit de aceasta și s-a rugat cu osârdie lui Dumnezeu, ca să-i dea ajutor și putere să izgonească din acel loc duhurile cele necurate. Deci i s-a arătat lui în vis îngerul Domnului și i-a zis să aducă în locul acela cinstitele moaște ale sfinților doctori fără de arginți Chir și Ioan, și astfel va fugi de acolo puterea diavolilor. Iar Sfântul Chiril a îndeplinit porunca îngerului fără de întârziere și a adus în acel loc moaștele sfinților doctori fără de arginți, zidind acolo o biserică în numele lor, după care, o, minune! îndată au fugit de acolo duhurile cele necurate și s-a făcut locul acela izvor de tămăduiri, prin darul sfinților fără de arginți.

Iar după ce sfântul a gonit din locul Alexandriei pe necurații și gândiții diavoli, a luat purtare de grijă să gonească și pe văzuții și smintiții diavoli, care erau urătorii de Hristos evrei. Aceia locuiau de demult în Alexandria, din vremea în care s-a zidit cetatea aceasta de marele Alexandru, și cu vremea s-au înmulțit foarte mult și nu încetau - după obiceiul ce-l are acest neam iubitor de tulburare - de a bântui într-ascuns și la arătare pe creștini, pentru ura cea neîmpăcată ce o au asupra lui Hristos și a creștinilor. Și pricinuiau multe amestecări, și tulburări, încă și vărsări de sânge și ucideri. Deci, chemând sfântul pe cei mai de căpetenie ai adunării lor, i-a sfătuit să oprească pe neamul lor de la aceste fapte pângărite și să-i înțelepțească, dar blestemații aceia nu numai că nu s-au înțelepțit, dar s-au făcut și mai răi.

În Alexandria era o biserică foarte mare și foarte frumoasă, care se numea „biserica lui Alexandru", fiind zidită de episcopul Alexandru. Deci pierzătorii evreii, voind să facă rău creștinilor, s-au înarmat toți și, într-o noapte, au făcut un zgomot mare, alergând pe drumuri și strigând printre casele creștinilor: „Arde biserica lui Alexandru". Iar creștinii, auzind, au alergat îndată cu sârguință să stingă focul. Deci evreii, văzând aceasta, au sărit asupra creștinilor, începând a-i tăia pe unul cu sabia, pe altul cu cuțitul, pe altul îl ucideau cu sulița, iar pe altul îl omorau cu orice apucau în mână; încât au ucis mare mulțime de creștini în acea noapte.

Iar Sfântul Chiril, aflând dimineața de întâmplarea aceea, s-a mâhnit foarte tare și căuta judecată asupra evreilor de la eparhul cetății, care se numea Orest. Dar eparhul, deși era creștin, însă, fiindcă avea oarecare vrajbă asupra sfântului, era de partea evreilor ucigași și îi ajuta. Atunci dumnezeiescul Chiril, umplându-se de râvnă dumnezeiască, a luat cu el mulțime de creștini și au gonit pe evrei din Alexandria, iar locuințele lor le-au surpat și le-au ars împreună cu sinagoga lor. Și aflând eparhul de aceasta, s-a umplut de mânie asupra patriarhului și a început a face rău rudeniilor și prietenilor sfântului; încât și pe gramaticul Ierax, bărbat renumit și cinstit, l-a bătut fără de milă și l-a dezbrăcat în priveliște. De atunci se afla între sfânt și între eparh mare neînțelegere și neunire, pentru că sfântul părtinea pe creștini, iar eparhul pe evrei. De aceea au scris fiecare împăratului Teodosie cel tânăr, despre pricina aceasta, până a venit poruncă de acolo, ca să nu mai locuiască evreii în cetate.

După aceasta, a urmat în Alexandria și o altă întâmplare rea, care s-a făcut pricină de ucideri și de mare tulburare. Iată care este: În cetatea Alexandria era o fecioară filosoafă care se numea Ipatia, binecredincioasă și îmbunătățită, fiica lui Teona filosoful. Ea învățase filosofía din tânără vârstă de la tatăl său, sporind atât de mult încât întrecea cu înțelepciunea pe toți filosofii vremii de atunci, după cum scrie despre dânsa și înțeleptul Sinesie, episcopul Chirinei, lăudând-o cu cuvinte alese. Ea își păzea fecioria curată și n-a voit să se însoțească cu bărbat; mai întâi și mai ales pentru dragostea lui Iisus Hristos, iar apoi și ca să poată fără de tulburare să se îndeletnicească cu cărțile filosofiei.

Pentru aceea, bărbații cei râvnitori de înțelepciune alergau în Alexandria din toate părțile, ca să audă înțelepciunea filosoafei Ipatia. Și toți clericii și boierii și întreg poporul o cinsteau și ascultau cu dragoste sfaturile și dojenile ei cele folositoare de suflet. Deci această filosoafă, voind să facă pace între patriarh și eparh, se ducea cu multă blândețe și smerenie, uneori la unul, alteori la celălalt și, cu cuvintele ei cele înțelepte și pricepute, i-a înduplecat pe amândoi să se împace, deși preasfințitul patriarh căuta și mai înainte de aceasta să se împace cu eparhul; dar acela, fiind rău la nărav și pomenitor de rău, nici nu voia să audă de pace.

Acestea fiind așa, într-una din zile, pe când Ipatia filosoafa se întorcea cu careta la casa sa, niște zurbagii, care urau pacea eparhului și a patriarhului, au năvălit asupra ei fără de veste și, trăgând-o cu sila afară din caretă, i-au sfâșiat hainele și au bătut-o fără de milă, până ce au omorât-o. Și nu s-au săturat numai cu acea răutate a lor, ci, cu neomenia și cu nemilostivirea lor de fiară, au năvălit asupra trupului celui mort al fecioarei, l-au tăiat bucăți și l-au ars în locul ce se numea Chinar.

Înștiințându-se toți alexandrinii de această jalnică ucidere și rea întâmplare, s-au mâhnit foarte mult, mai ales cei iubitori de învățătură și înțelepți. S-au mai înștiințat încă de tulburarea aceasta și monahii care locuiau în muntele Nitriei și, umplându-se de râvnă, s-au adunat ca la cinci sute. Deci, pogorându-se în Alexandria, în ajutorul și apărarea patriarhului, au găsit pe drum din întâmplare pe eparhul în caretă și îndată au început a striga, ocărându-l și numindu-l păgân și slujitor de idoli, de vreme ce fiind mai înainte păgân, luase de puțină vreme botezul în cetatea lui Constantin.

Iar unul din monahii aceia, cel mai mânios, a aruncat o piatră asupra eparhului și l-a lovit în cap. După aceea, adunându-se mulțime de popor, au alungat pe acel monah și au scăpat pe eparh, iar slujitorii eparhului au prins pe un monah cu numele Amonie și l-au dus la eparh, care, socotind că sfântul a pornit pe acei monahi asupra lui, s-a aprins de mânie și atât de mult a muncit pe Amonie în mijlocul cetății, încât l-a omorât. Iar sfântul, înștiințându-se de acest lucru, s-a mâhnit și a trimis de a luat trupul monahului și l-a îngropat cu cinste.

Toate acestea au dat îndrăzneală evreilor, pe care îi izgonise sfântul din Alexandria, după cum am zis. Ei și-au făcut mai întâi o nouă sinagogă acolo unde se aflau, apoi ucigașii de Hristos și ucigașii de Dumnezeu au îndrăznit de au făcut și acest lucru prea fără de lege, spre ocara și rușinea lui Hristos și a creștinilor. Ei au făcut o cruce lungă, au prins un copil al unui creștin oarecare, pe care, dezbrăcându-l, l-au răstignit pe cruce, nu cu piroane, ci cu frânghii subțiri. Apoi, după ce au râs mult de dânsul, au scuipat în fața lui și l-au batjocorit întocmai cum părinții lor au batjocorit pe Domnul; iar mai pe urmă de toate l-au bătut atât de mult până ce l-au omorât. Astfel acest copil binecuvântat s-a făcut părtaș și următor al patimilor Domnului.

De toate acestea înștiințându-se dumnezeiescul Chiril, s-a plâns împăratului; care, deși cu întârziere, însă a judecat cu dreptate și a poruncit ca pe cei mai mari ai evreilor să-i muncească foarte tare, iar pe eparhul Orest l-a scos din dregătoria sa. Deci scăpându-se sfântul de tulburările cele mai de sus și de smintelile acestea, își păstorea turma lui cea cuvântătoare cu sârguință și cu plăcere de Dumnezeu, ca un păstor adevărat, având pace câtă va vreme.

Însă diavolul, vrăjmașul păcii și al adevărului și izvorul tuturor răutăților, n-a lăsat pe Sfântul Chiril și pe ceilalți creștini să se bucure multă vreme de această pace, ci a pornit război mare și tulburare în toata Sfânta Biserică a lui Hristos, cu hulitorul eres al răucredincio- sului Nestorie, asupra căruia se cuvenea să se nevoiască dumneze­iescul Chiril, apărătorul dreptei credințe. Acest răucredincios Nestorie, după ce a fost adus din Antiohia la Constantinopol și ales patriarh după Sisinie, la începutul patriarhiei lui se arăta pe dinafară dreptcredincios în credință și nimic nu zicea împotriva acesteia; însă ticălosul era eretic în inima sa, numind pe Stăpânul Hristos „numai om, nu-i Dumnezeu", iar pe Născătoarea de Dumnezeu numind-o nu Născătoare de Dumnezeu, ci „Născătoare de Hristos".

Iar cei de un cuget cu Nestorie, adică episcopul Dorotei, cel care locuia împreună cu el, și preotul Anastasie, aceștia au început mai întâi să semene eresul acesta ca niște neghină printre grâu. Episcopul Dorotei, învățând pe popor la un praznic în biserica sobornicească a cetății lui Constantin, a strigat și a zis acest cuvânt hulitor: „Care va numi pe Maria, Născătoare de Dumnezeu, să fie anatema". Iar Anastasie iarăși, propovăduind în popor, a zis: „Să nu numească cineva pe Maria Născătoare de Dumnezeu, pentru că Maria era om de parte femeiască. Și cum este cu putință să se nască Dumnezeu din trupul omului?" Aceste cuvinte hulitoare dacă le-a auzit poporul, a început să se tulbure; și, pentru ca să se încredințeze mai bine, au întrebat și pe patriarhul Nestorie despre acestea. Atunci spurcatul acela și cel de un cuget cu iudeii n-a mai putut să ascundă în inima sa otrava eresului și a început a aduce la arătare hulele acestea împotriva lui Hristos și a Născătoarei de Dumnezeu, zicând: „Eu nu voi numi Dumnezeu pe Acela care s-a zămislit în pântece de femeie și a așteptat un număr de zile și de luni, până să se nască; nici nu voi numi Născătoare de Dumnezeu pe femeia care a născut om cu trup din firea sa".

De atunci înainte au început să se nască prigoniri și certuri pentru aceasta în popor, căci unii se împotriveau eresului lui Nestorie și-l urau, iar alții se împărtășeau cu el și primeau păgânătatea lui. Aceste certuri se făceau nu numai în cetatea lui Constantin, ci mai în toată lumea și la fiecare adunare a dreptcredincioșilor, fiindcă acel eretic, Nestorie, împreună cu următorii lui, au scris cărți și le-au trimis pretutindeni, chiar și până în pustiuri, pe unde locuiau monahii. Deci acel blestemat a atras la rătăcirea lui atât de mulți clerici, monahi și mireni, încât după cum mai înainte Arie a sfâșiat haina lui Hristos cea țesută de sus, tot așa și Nestorie a sfâșiat toată plinirea Bisericii în multe părți.

Înștiințându-se de toate acestea, Sfântul Chiril al Alexandriei s-a mâhnit foarte tare, și ca un rob credincios al lui Hristos și al Născătoarei de Dumnezeu ce era, s-a înarmat ca să dea război pentru cinstea lor și s-a pregătit, ca un păstor adevărat, să izgonească lupul cel gândit din staulul oilor celor cuvântătoare. Iar mai întâi Sfântul Chiril a scris scrisori sfătuitoare către Nestorie, în care îl sfătuia, cu dragoste frățească, să lepede niște socoteli ereticești ca acestea și, cu schimbarea lui în dreapta credință, să îndrepteze pe aceia pe care i-a atras mai înainte la reaua credință. Iar răucredinciosul Nestorie, luând scrisorile Sfântului Chiril, nu numai că nu s-a îndreptat, ci mai rău s-a făcut, sârguindu-se să întindă și mai mult eresul său. Deci pe cei ce se împotriveau rătăcirii lui, clerici și monahi, îi muncea cu felurite munci. Iar asupra dumnezeiescului Chiril se mânia cu multă mândrie, numindu-l eretic, și grăia asupra lui multe clevetiri minci­noase și nedrepte, pe care le semăna în popor.

Deci Sfântul Chiril, văzând pe Nestorie neîndreptat, i-a scris cu asprime, vădind eresul lui. El a mai scris încă și clerului din Constantinopol și împăratului; apoi a mai scris și lui Celestin, papa Romei, și celorlalți patriarhi; de asemenea, a scris și la felurite cetăți și laturi, către episcopi, la dregători și la boieri. Chiar și la mulți pustnici și monahi nu s-a lenevit de trei ori fericitul a scrie, arătându-le din dumnezeieștile Scripturi cât este de pierzătoare și vătămătoare de suflete rătăcirea lui Nestorie și îndemnându-i pe toți să se păzească de eresul acela ca de niște otrăvuri aducătoare de moarte. Mai pe urmă de tot, fiindcă eresul lui Nestorie creștea din zi în zi tot mai mult și sporea din ce în ce mai rău, iar dezbinarea Bisericii se făcea mai mare și mulți din episcopi se vătămau de eres; pentru aceasta, Teodosie cel Tânăr, dreptcredinciosul împărat, vrând să îndrepteze aceste sminteli și să curețe Biserica lui Hristos și grâul credinței de mărăcinii și neghinele rătăcirii lui Nestorie, a poruncit să se adune la Efes al treilea Sinod a toată lumea, în anul 43l.

Deci s-au adunat două sute și mai bine de episcopi din toată lumea; iar câți nu puteau să meargă singuri pentru vreo împiedicare de nevoie, aceștia și-au trimis înlocuitorii lor. De aceea și Celestin, papa de atunci al Romei, fiindcă nu putea să meargă la Efes de bătrânețe și slăbiciune, a scris Sfântului Chiril să țină locul lui în sinod. Deci cei mai mari ai acestui Sfânt Sinod erau: întâi, Sfântul Chiril, ca un păzitor de loc al papei și ca un patriarh al Alexandriei; al doilea, Iuvenalie al Ierusalimului, și al treilea, Memnon al Efesului. Deci fericitul Chiril, aflându-se cel dintâi șezător pe scaun în sinodul acesta a toată lumea, a propovăduit împreună cu ceilalți părinți și a dogmatisit că Domnul nostru Iisus Hristos este unul după ipostas, Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit, iar Preacurata Fecioara Maria, care L-a născut pe El cu trup, este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu. Pentru aceea s-a făcut mare bucurie la toți dreptcredincioșii și tot poporul cetății bătea din palme de bucurie și zicea într-un glas: „Nu este mare Artemida efesenilor, după cum s-a zis de demult, ci este mare Preasfânta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu". Iar pe spurcatul Nestorie, Sfinții Părinții ai acestui sinod l-au anatemizat și l-au caterisit ca pe un eretic și hulitor. Dar fiindcă el nici așa nu se liniștea, ci propovăduia eresul mai departe, pentru aceea l-au surghiunit întâi în Tason - după cum zice Sfântul Teofan -, apoi în Oasinul Arabiei, căruia pe turcește îi zice Iprim.

Și acolo aflându-se pierzătorul Nestorie, și-a luat dumnezeieștile pedepse, pentru că limba lui cea hulitoare a putrezit și a fost mâncată de viermi, tot asemenea a putrezit tot trupul lui - după cum scriu Chedrinos, Nichifor și Evagrie. Iar în Tebaida cea de sus, ticălosul Nestorie a suferit moarte înfricoșată și prea dureroasă, asemenea cu a lui Arie; fiindcă, mergând la umblătoare, a început a huli împotriva lui Hristos și împotriva Născătoarei de Dumnezeu. Pentru aceasta, îngerul Domnului l-a lovit și s-au vărsat toate măruntaiele lui tocmai în vasul necurățeniei lui; și acolo și-a dat sufletul acel om rău, după cum povestește Sfântul Gherman al cetății lui Constantin.

O necinste și o pedeapsă ca aceasta a luat ereticul Nestorie, cel de un gând cu iudeii; iar Sfântul Chiril a luat mare cinste de la Sfântul al treilea Sinod a toată lumea, pentru că, după cum povestește Ioan Zonara în cuvântul de laudă pe care îl împletește Sfântului Chiril și care se găsește în cărțile cele scrise cu mâna, părinții celui de-al treilea Sinod au dăruit dumnezeiescului Chiril aceste privilegii: să se numească judecător al lumii și să poarte pe cap, când va sluji Sfânta Liturghie, un giulgiu subțire ca o basma. Iar numele de judecător al lumii arată judecata cea minunată a toată lumea pe care a făcut-o sfântul, unind prin dreapta credință toată lumea, care era în acel timp împărțită de eresul lui Nestorie. Giulgiul cel subțire arată subțirătatea minții și a socotelilor sfântului cu care a întărit și a dogmatisit unirea cea după ipostas; fiindcă prin hotarul acesta, se arată împreună și o față a lui Hristos și două firi ale Lui. Dumnezeiescul Chiril s-a numit încă și papă, poate pentru că avea locul lui Celestin papa la cel de-al treilea sinod, măcar că alții tâlcuiesc într-alt fel privilegiile de mai sus. Pentru care și toți patriarhii Alexandriei, urmașii Sfântului Chiril, au apucat și ei să se numească papi și judecători ai lumii, și să poarte, când slujesc Sfânta Liturghie, două coroane și două epitrahile, poate pentru arătarea acelui giulgiu subțire, pe care sinodul l-a dăruit Sfântului Chiril.

Acestea le-am povestit pe scurt și cu puține cuvinte, dar n-a fost numai așa; pentru că, până să adune sinodul cel mai sus zis, ca prin el să întărească și să întemeieze adevărata credință, Sfântul Chiril a pătimit multă necinste și osteneală. Căci a luat multe clevetiri nedrepte și prigoniri de la ereticii cei de un gând cu Nestorie, pentru că ei, fiind ajutați de dregătorii cei lumești, au făcut adunarea lor și au propovăduit cu minciună că dumnezeiescul Chiril este eretic și de un gând cu Apolinarie, cel care se lepădase de adevărata înomenire a lui Hristos și zicea că Hristos nu are minte, ci dumnezeirea a împlinit locul minții. Deci ei au osândit pe Chiril ca pe un eretic, clevetindu-l la împărat cu scrisorile lor. Și atât de mult au putut pârele și prihănirile lor, încât au întărâtat și pe împărat cu urgie asupra sfântului, din care pricină a fost aruncat în temnița din Efes și a purtat fiare, nevoindu-se pentru adevăr împreună cu Memnon al Efesului.

După aceea împăratul, cercetând cu de-amănuntul și găsind că toate acele pâri au fost mincinoase și aflând nevinovăția Sfântului, i-a smerit pe eretici și i-a izgonit, iar pe Sfântul Chiril împreună cu cei de un gând cu dânsul i-a pus iarăși în scaunele lor și a fericit cu laude răbdarea și blândețea lor.

Și pentru ca să înțeleagă fiecare cât de urât a fost Maicii lui Dumnezeu eresul lui Nestorie, împotriva căruia s-a luptat atât de mult dumnezeiescul Chiril, este bine să spunem aici și istoria pe care o povestesc părinții Limonariului, Sofronie și Ioan, care scriu astfel: „Am mers la avva Chiriac, preotul lavrei Calamonului, care este lângă Iordan, și ne-a spus nouă acestea: «într-una din zile am văzut în somn pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu, cu fața luminată și strălucită, îmbrăcată cu haină roșie, și împreună cu dânsa doi bărbați cu sfințită cuviință, care stăteau afară de chilia mea. Iar eu am cunoscut că este Stăpâna Născătoare de Dumnezeu și că cei doi bărbați care erau cu dânsa erau Sfântul Ioan Botezătorul și Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu. De aceea, am ieșit din chilia mea și, închinându-mă Născătoarei de Dumnezeu, am rugat-o pe ea să intre înăuntru, ca să-mi binecuvânteze chilia. Iar Născătoarea de Dumnezeu n-a voit nicidecum și, fiindcă eu am rugat-o cu stăruință, zicând: „Să nu se întoarcă robul tău rușinat și defăimat de la tine", și alte asemenea; ea, căutând spre mine, mi-a spus: „Cum mă rogi să intru în chilia ta, când tu ai pe vrăjmașul meu într-însa?-"

Acestea zicând, s-a făcut nevăzută; iar eu, deșteptându-mă, am început a plânge și a mă mâhni pentru cuvântul acesta al Născătoarei de Dumnezeu. Deci, nefiind altcineva în chilia mea, afară de mine singur, mă gândeam ca nu cumva să fi greșit cu vreun lucru oarecare sau cu gândul către Născătoarea de Dumnezeu și de aceea s-a întors de la mine; însă nu găseam nimic cu care să-i fi greșit întru ceva. Deci, aflându-mă întru nedumerire și mâhnire, am luat o carte ca să citesc și să mă mai mângâi în supărarea aceea. Iar acea carte era a lui Isihie, preotul Bisericii Ierusalimului, pe care o cerusem odată de la dânsul. Și citind în ea, am aflat la sfârșitul cărții două cuvinte hulitoare ale răucredinciosului Nestorie, de unde am cunoscut că el este vrăjmașul Născătoarei de Dumnezeu, pe care îl aveam în chilia mea.

Și îndată am dat cartea înapoi la acela care mi-o dăduse, zicându-i: „Ia-ți cartea ta, frate, că din ea mai mult m-am păgubit decât m-am folosit". Iar acela, întrebându-mă și aflând pricina acelei pagube - fiindcă i-am povestit eu vedenia s-a umplut de râvnă dumnezeiască și îndată a tăiat din carte acele două cuvinte hulitoare și le-a ars în foc, ca să nu se mai afle în chilia lui vrăjmașul Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu»".

Nu se cuvine să tăcem și aceasta: Sfântul Chiril, cel atât de desăvârșit prieten al lui Hristos și atât de mare întru sfințenie, avea încă și o oarecare prihană într-însul, nu din răutate și cunoștință, ci din oarecare prindere în minte și din necunoștința adevărului. Că numai unul Dumnezeu este fără de păcat și singur este cu totul neprins de orice patimă, precum zice Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu. Iar sfinții, oricât de sfinți ar fi ei, cu toate acestea sunt supuși, ca niște oameni, sub neputința omenească, și cad sub oarecare patimi omenești. Căci se apucă prihana nu numai de cei mulți, ci și de cei prea buni, încât numai Dumnezeu este cu totul fără de greșeală și neprins de patimi. De aceea și Sfântul Chiril, ca un om ce era, avea oarecare patimă omenească, însă a îndreptat-o pe aceasta într-un chip minunat.

Și care era patima și care a fost îndreptarea ei? Ascultați: Marele Chiril, având rudenie și unchi pe patriarhul Teofil, vrăjmașul Sfântului Ioan Hrisostom, credea de adevărate mincinoasele prihăniri pe care le grăia Teofil împotriva lui Hrisostom, vrăjmașul său, nu din răutate, precum s-a zis mai sus, ci din neștiință și din nerăutate, precum este scris:Bărbatul cel fără de răutate crede tot cuvântul. Deci din aceste două pricini a luat dumnezeiescul Chiril prepus rău asupra preasfințitului și dumnezeiescului părintelui nostru Ioan Hrisostom, de unde se mânia asupra lui, nu numai când trăia acesta, ci și după ce s-a săvârșit. Pentru aceasta, nici numele lui nu voia să-l pomenească în pomelnice împreună cu ale celorlalți binecredincioși patriarhi, precum era obiceiul.

Deci Apotic, cel ce a fost după Arsachie patriarh al Constanti- nopolului, a scris către dumnezeiescul Chiril arătând că și el a fost unul din vrăjmașii lui Hrisostom; dar mai pe urmă, socotind nevino­văția și curăția acestui sfânt bărbat, s-a pocăit de greșeala sa de mai înainte și a numărat și a pomenit numele Sfântului Ioan Hrisostom, împreună cu ale celorlalți sfinți; deci, sfătuindu-l pe Sfântul Chiril frățește, l-a rugat să facă și el asemenea, să scrie numele lui Hrisos­tom în pomelnice și să-l pomenească. Însă dumnezeiescul Chiril nu l-a ascultat, poate nevoind să prihănească sinodul ce s-a ținut împotriva lui Hrisostom pe vremea lui Teofil.

A mai scris după aceasta către dumnezeiescul Chiril și Sfântul Isidor Pelusiotul, ca unul ce era rudă cu el și mai bătrân cu vârsta. Acela îl sfătuia cu îndrăzneală și cu multă cutezare, cum că nedrept și fără de socoteală se mânie împotriva Sfântului Ioan Hrisostom și cum că nu se cuvine să judece pe cineva din oameni, mai înainte de a nu fi cercetat pricina și greșeala omului cu de-amănuntul. Căci și Dumnezeu, cu toate că știe toate mai înainte de a se face și vede mai înainte cele ce au să fie ca și cum ar fi de față, însă Sfânta Scriptură zice că S-a pogorât din cer El însuși la cetățile dimprejurul Sodomei, ca să vadă dacă sodomitenii cu adevărat au păcătuit așa după cum strigarea Sodomei se suie înaintea Lui; iar de nu, să știe:Strigarea Sodomei și a Gomorei s-a înmulțit către Mine și păcatele lor sunt foarte mari. Deci, pogorându-Mă, voi vedea de se săvârșesc după strigarea lor care vine către Mine; iar de nu, să știu. Aceasta a făcut-o Domnul Cel a toate văzător ca să ne dea pildă să nu credem îndată cuvintele prihănitorilor, ci noi înșine să cercetăm mai înainte până ce ne vom încredința desăvârșit de este adevărat, așa după cum auzim.

„Deci și ție - zicea către dumnezeiescul Chiril —, ți se cuvine să socotești mai întâi și apoi să te mânii, după ce vei afla pricină binecuvântată de mânie, că mulți din cei ce au fost împreună cu tine la sinodul din Efes te spun pe față cum că te mânii cu nedreptate asupra nevinovatului Ioan și, fiindcă ești nepot al lui Teofil, urmezi în toate așezării aceluia. Deci precum acela și-a arătat nebunia pe față, izgonind din scaunul său pe Ioan cel fără de greșeală, sfânt și iubit al lui Dumnezeu, așa faci și tu, prihănind și gonind slava celui gonit, cu toate că acum el este mort".

Și iarăși același Sfânt Isidor a scris altă epistolă, către același dumnezeiesc Chiril, în care zicea acestea: „Mă înfricoșează pildele care se află în dumnezeiasca Scriptură și mă silesc să-ți scriu cele ce îți sunt de trebuință. Dacă eu îți sunt părintele tău - precum mă numești -, mă tem de osânda pe care a luat-o preotul Eli, cel din Legea Veche, că nu a pedepsit precum se cădea pe fiii săi care au păcătuit. Iar dacă eu sunt fiul tău, precum o știu eu însumi, mă înfricoșez să nu mă ajungă pedeapsa aceea pe care a luat-o Ionatan, fiul lui Saul; căci, putând să oprească pe tatăl său să nu caute vrăji, nu l-a împiedicat de la păcat; pentru aceasta, el a fost ucis cel dintâi în război. Deci, ca să nu fiu eu osândit, îți zic ție acelea care îți sunt spre folosul tău. Ascultă-mă pe mine, ca să nu te osândești și tu de la Dreptul Judecător și Cel necăutător în față. Leapădă-ți mânia care o ai asupra celui mort și să nu tulburi Biserica celor vii, pricinuindu-i neliniște".

Apoi iarăși, în alt loc al epistolei sale zice: „Mă întrebi pentru ce și cum s-a izgonit Ioan? Însă eu nu voiesc să-ți răspund cu de-a­mănuntul, ca să nu mă arăt că osândesc și prihănesc pe ceilalți. Aceasta numai îți zic ție, cum că mulți din cei fără de lege și-au săvârșit răutatea lor cu nedreptate asupra dreptului acela. Deci, în puține cuvinte, îți arăt starea Egiptului cu care te învecinezi. Egiptul s-a lepădat de Moise și a slujit lui Faraon. Pe cei smeriți i-a bătut cu bice; pe israilitenii care se osteneau i-a muncit. Ei zideau cetăți Egiptului și el n-a plătit plata lucrătorilor. În niște lucruri ca acestea Egiptul îndeletnicindu-se, a odrăslit pe Teofil, care cinstea aurul ca pe Dumnezeu. împreună cu cei de un gând cu dânsul, el a urât și a mâhnit pe Ioan, omul cel iubit al lui Dumnezeu și propovăduitorul Domnului. Dar casa lui David crește și se întărește mai mult; iar casa lui Saul se micșorează și se împuținează precum vezi".

Dumnezeiescul Chiril, citind scrisorile acestea ale Sfântului Isidor, a început a-și cunoaște greșeala și a se îndrepta, însă atunci a cunoscut adevărul și atunci s-a îndreptat desăvârșit, când a văzut vedenia care urmează: Sfântului Chiril i s-a arătat odată într-un vis, că se află într-un loc foarte frumos, plin de bucurie negrăită. Acolo vedea pe Avraam, pe Isaac, pe Iacov și pe alți minunați și slăviți bărbați ai Vechiului Testament. Asemenea vedea într-însul și pe mulți sfinți ai darului celui nou al Sfintei Evanghelii. În locul acela vedea și o biserică minunată, a cărei frumusețe era neîntrecută; iar înăuntrul bisericii se auzea o mulțime multă de popor, care cânta o cântare cu viersuire prea dulce. Și intrând și sfântul în biserică, cu totul s-a înspăimântat cu mintea de vederea celor de acolo și s-a umplut cu totul de bucurie și de dulceață în inima sa. Căci vedea acolo și pe Doamna noastră Născătoare de Dumnezeu înconjurată de mulțime de sfinți îngeri și strălucită cu slavă negrăită de jur împrejur. Mai vedea și pe Sfântul Ioan Hrisostom stând aproape de Născătoarea de Dumnezeu cu mare cinste și strălucind cu lumină minunată, ca un înger al lui Dumnezeu, ținând în mâini cartea învățăturilor sale. Împreună cu Sfântul Ioan Hrisostom mai erau și mulți alți bărbați slăviți, care stăteau lângă dânsul ca niște slujitori, toți înarmați și ca și cum ar fi fost pregătiți să facă o izbândă oarecare.

Acestea văzând Dumnezeiescul Chiril, dorea a merge să se închine Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu. Chiar a și alergat la ea ca să i se închine, dar îndată Sfântul Ioan, împreună cu purtătorii săi de sulițe, au alergat împotriva lui cu mânie și nu numai că l-au oprit de a se apropia de Născătoarea de Dumnezeu, dar și din biserica aceea l-au izgonit. Iar Sfântul Chiril, în vremea când stătea cutremurat și se socotea în sine cum se mânia Sfântul Ioan Hrisostom împotriva lui și cum l-a izgonit din biserică, iată a auzit pe Stăpâna noastră, Născătoarea de Dumnezeu, mijlocind și zicând către Sfântul Ioan să-l ierte și să nu-l gonească din biserica aceea; căci nu din răutate, ci din neștiință a luat prepus rău împotriva lui: „Iartă pe Chiril - a zis Născătoarea de Dumnezeu către Sfântul Ioan -, căci din necunoștință a luat prepusul cel rău pentru tine și va arăta că din neștiință a câștigat acest prepus rău, după ce îl va cunoaște". Dar Ioan se arăta că nu primea să-l ierte.

Atunci Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a zis către Sfântul Ioan: „Iartă-l pentru dragostea mea, căci mult s-a nevoit pentru cinstea mea, rușinând și înfruntând pe Nestorie, ocărâtorul meu; iar pe mine, Născătoarea de Dumnezeu, propovăduindu-mă oamenilor! Iartă-l pentru mine, căci mult s-a ostenit pentru mine, pe ocărâtorul Nestorie rușinându-l și pe mine, Născătoarea de Dumnezeu, propovă- duindu-mă!" Acestea auzindu-le Hrisostom de la Născătoarea de Dumnezeu, îndată s-a îmblânzit și, chemându-l înăuntru pe Sfântul Chiril, l-a îmbrățișat ca un prieten pe prietenul său, și de dragoste îl săruta cu iubire frățească și cu mare bucurie. Astfel s-au împăcat și s-au împrietenit amândoi sfinții între ei, în vedenia aceea, prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu.

Deci deșteptându-se Sfântul Chiril și socotind cu de-amănuntul această vedenie, s-a pocăit foarte mult și singur se prihănea pe sine; căci atâta vreme a avut patimă deșartă și nesocotită împotriva unui bărbat preasfânt și bineplăcut lui Dumnezeu. Pentru aceea, adunând îndată pe toți episcopii Egiptului, a făcut praznic și sărbătoare mare Sfântului Ioan Hrisostom, a scris numele lui în diptice și-l pomenea împreună cu sfinții cei mari, iar în fiecare an îl fericea pe el cu cuvinte de laudă. Apoi i-a scris viața lui, din care Gheorghe, patriarhul Alexandriei, a scris și a alcătuit mai pe urmă Viața Sfântului Ioan de Aur, care se află în tomurile Hrisostomului. Astfel s-a ridicat prihana aceasta de pe sfințenia dumnezeiescului Chiril.

De atunci, fericitul Chiril și-a petrecut cealaltă vreme a vieții sale cu petrecere minunată, păstorind turma sa cea cuvântătoare la pășunea cea aducătoare de viață, povățuindu-i pe toți la calea mântu­irii cu mare înțelepciune și cu știință duhovnicească, întorcând din rătăcirea diavolului pe cei rătăciți. Dovadă învederată a înțelepciunii și a științei sale este povestirea care urmează, pe care voim să o adăugim aici ca pe o îndulcire a ascultătorilor și astfel vom da sfârșit povestirii.

Avva Daniil ne spune în Pateric, cum că în părțile cele mai de jos ale Egiptului era un bătrân cuvios, adică cu petrecerea sfânt, dar simplu și greoi la minte. Pentru aceea, din simplitatea lui, socotea și zicea că Melchisedec este fiul lui Dumnezeu. Aceasta au vestit-o unii Sfântului Chiril, care, chemând la sine pe bărbatul acela și înștiințându-se că face semne și minuni și orice va cere de la Dumnezeu îi arată lui, a uneltit o înțelepciune ca aceasta. El a zis cu blândețe către bătrân: „Părinte, un gând îmi zice mie că Melchisedec este fiul lui Dumnezeu și alt gând iarăși îmi zice că nu este fiul luj Dumnezeu, ci este om și arhiereu al lui Dumnezeu; deci am îndoială pentru aceasta. Pentru aceea te-am chemat, ca să-ți spun ca să te rogi lui Dumnezeu, să-ți descopere adevărul, ca să mi-l arăți și mie". Iar bătrânul, auzind aceasta și bizuindu-se pe nevoința sa, a răspuns cu cutezare și cu îndrăzneală: „Lasă-mă, stăpâne, să mă rog lui Dumnezeu trei zile pentru aceasta, și orice-mi va descoperi, voi arăta-o și marii tale sfințenii".

Deci, ducându-se bătrânul în chilia lui, s-a închis trei zile și a rugat cu căldură pe Dumnezeu ca să-i arate cele pentru Melchisedec. Și descoperindu-i-se adevărul de la Dumnezeu, s-a întors la Sfântul Chiril și i-a zis: „Stăpâne, Melchisedec este om, iar nu fiul lui Dumnezeu". Iar sfântul i-a zis: „Și de unde știi, părinte?" Bătrânul i-a răspuns: „Dumnezeu mi-a arătat pe toți patriarhii, unul după altul, de la Adam până la Melchisedec. Pe toți aceia i-am văzut trecând pe dinaintea mea și când a venit să treacă Melchisedec, mi-a zis îngerul Domnului: «Iată, acesta este Melchisedec!» Deci m-am încredințat cu adevărat, stăpâne, că desăvârșit este așa". Atunci Sfântul Chiril, mulțumind lui Dumnezeu, s-a bucurat foarte tare că a izbăvit pe acel bătrân din rătăcire și l-a eliberat cu pace. Deci bătrânul, ducându-se, a mărturisit tuturor că Melchisedec este om, iar nu Fiul lui Dumnezeu. Cu o înțelepciune ca aceasta și cu astfel de meșteșug duhovnicesc al sfântului, a fost povățuit bătrânul cel simplu la cunoștința adevărului.

Sfântul Chiril a trăit pe scaunul Alexandriei 32 de ani, scriind multe cărți folositoare de suflet și dreptcredincioase, dintre care cele mai alese sunt: Comorile și Glafira la Sfânta Scriptură cea Veche. Și curățind în zilele sale Biserica lui Hristos de eresuri, și-a dat sfântul lui suflet în mâinile lui Dumnezeu, în a noua zi a lunii iunie, zi în care se prăznuiește adevărata lui pomenire, căci în 18 zile ale lunii lui ianuarie nu este pomenirea sfârșitului său, ci pomenirea fugii lui, adică a suirii lui din Alexandria la Efes. Această fugă a lui a fost socotită vrednică de praznic; căci a fost pricină de multe bunătăți pentru Biserica lui Hristos, fiindcă prin ea s-a adunat Sfântul Sinod al treilea a toată lumea, a fost izgonit eresul cel hulitor al lui Nestorie și dreapta credință a fost propovăduită lumii. Astfel, Sfântul Chiril nevoindu-se cu buna nevoință, credința cea prea dreaptă întărind-o la sinod, împăcând lumea și liniștind-o de tulburări, curățind turma sa de eresuri și viața sa împodobind-o cu mari fapte bune, s-a dus să-și ia cununa pregătită lui de puitorul de nevoințe Hristos și plata pentru osteneli.

Iar la moartea Sfântului Chiril, a stat lângă el însăși Doamna și Stăpâna Născătoare de Dumnezeu și a cercetat pe robul său cu sârguință; căci și el, în viața sa, a slujit ei cu credință și mult s-a nevoit de trei ori fericitul pentru cinstea ei. Și acum se află în ceruri și se bucură împreună cu toate cetele îngerilor, cu patriarhii, cu proorocii și cu apostolii, cu ierarhii și cu toți sfinții cei din veac, iar mai ales cu cel desăvârșit și iubit prieten al său, cu dumnezeiescul Ioan Gură de Aur; și stă fără mijlocire înaintea scaunului lui Hristos Dumnezeul nostru și înaintea Preacuratei Maicii Sale, pentru care s-a luptat și a pătimit rău. Și neîncetat roagă pe Preasfânta și cea de o ființă Treime pentru toți creștinii, ca să dobândească și ei împărăția cerurilor. Pe care, dea Dumnezeu ca să o dobândim și noi toți, cu darul și cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine toată slava împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sursa: Viețile Sfinților