ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Neil Postman este tradus pentru prima dată în limba română, informează editura Anacronic. Este vorba despre cea mai cunoscută carte a sa, "Distracția care ne omoară. Discursul public în epoca televizorului" (titlul original – Amusing Ourselves to Death. Public Discourse in the Age of Show Business).
 
Cităm de pe siteul Editurii:

Este una dintre cele mai importante analize despre cum influențează media societatea. O carte cu adevărat profetică, scrisă în 1985 și înfricoșător de proaspătă, adevărată și relevantă astăzi. Amusing Ourselves to Death continuă să fie un bestseller la 30 de ani de la apariție. Postman arată cum televiziunea a transformat prezentarea faptelor sau a ficțiunii în divertisment, afectând puternic educația, politica sau religia, canalizându-ne atenția, banii și energiile într-o manieră care ne face susceptibili de a fi mult mai usor manipulați social, politic sau economic.

Încă din introducere, Postman punctează cele două variante distopice, cea a lui Orwell, din 1984, în care totalitarismul este impus prin brutalitate, cruzime și violență, și cea a lui Aldous Huxley, din Minunata lume nouă, în care este impus prin înecarea în irelevant și căutarea plăcerii.

Orwell ne avertizează că vom fi învinși de către o forță opresivă impusă din afară, dar în viziunea lui Huxley nu e nevoie de Big Brother pentru a lipsi oamenii de autonomia, de maturitatea și de istoria lor. Așa cum vedea el lucrurile, oamenii vor ajunge să iubească opresiunea, să adore tehnologiile care le anulează capacitatea de a gândi.

Orwell se temea de cei care vor interzice cărțile. Huxley se temea de faptul că nu va mai exista niciun motiv pentru a le interzice, pentru ca nu va mai exista nimeni care să vrea să le citească. Orwell se temea de cei care ne vor priva de informație.
 
Huxley se temea de cei care ne vor da atât de multă informație, încât vom fi aruncați în pasivitate și egoism. Orwell se temea că adevărul ni se va ascunde. Huxley se temea că adevărul va fi înecat intr-un ocean de irelevanță.
 
Orwell se temea că vom deveni o cultură captivă. Huxley se temea că vom deveni o cultură trivială preocupată de tactile, orgii-beții și aruncătoare centrifuge de mingi. […]
 


În 1984, oamenii sunt controlați provocându-li-se durere. În Minunata lume nouă, oamenii sunt controlați provocându-li-se plăcere. Pe scurt, Orwell se temea că vom fi distruși de ceea ce urâm. Huxley se temea că vom fi distruși de ceea ce iubim. Această carte este despre posibilitatea ca Huxley, nu Orwell, să fi avut dreptate.”
Într-o lume în care nu mai trăiesc decât ideile care încap într-un spot de 30 de secunde, iar știrile care ne asigură "informarea” au o durată de viață de 24-48 de ore, va propunem ceva clasic, nu doar valabil de 30 de ani, dar și din ce în ce mai relevant. Recomandată studenților, părinților, politicienilor, oamenilor de afaceri și preoților în egală măsură. O carte despre cum tipul canalului de comunicare afectează conținutul și despre cât de ușor devenim sclavii distracției odată cu decontextualizarea completă a informației pe care media electronice o aduc. Rezultatul este că nu înțelegem cum diferite evenimente și politici sunt legate între ele și suntem ignoranți în privința istoriei, pentru ca este irelevantă pentru o cultură în care doar prezentul și distracția contează.

Ca orice lucru clasic, Distracția care ne omoară oferă, atât prin distanța de 30 de ani de la apariție, cât si prin diferența de dezvoltare tehnologica dintre Statele Unite și România, probele trivializării unei culturi ca urmare a modului în care tehnologia influențeaza conținutul și transformă totul într-o mare și amară distracție.

Cartea este cu atât mai binevenită pentru publicul românesc cu cât, așa cum spune profesorul Schuchardt, un fost discipol al lui Postman, în prefața dedicată ediției în limba română, pentru o țară precum România, (…), s-ar putea să nu fie prea târziu pentru a lua în serios avertismentele din 1985 ale lui Postman, să nu fie prea târziu de acționat și de găsit o metodă de supraviețuire pe baza lor. Prin contribuția sa în educație, afaceri, politică, religie și cultură, Neil Postman va avea întotdeauna ceva important de zis și este o bucurie să-l vezi adus într-o cultură care încă nu s-a omorât cu distracția.