Scriitorul și academicianul Nicolae Breban a vorbit despre identitatea națională în contextul european actual la sesiunea de comunicări științifice organizată de Patriarhia și Academia Română de Ziua Unirii Principatelor, potrivit Basilica.ro.

Scriitorul a subliniat faptul că valorile reprezintă mereu o constantă a atacurilor societății, fapt care le crește calitatea și importanța.

Laboratorul ImunoMedica

 
Redăm în continuare textul integral al referatului Rolul spiritual al romanului românesc al Acad. Nicolae Breban:

„Sunt extrem de onorat și de emoționat de această alăturare a două mari instituții ale națiunii și statului român, instituții organice amândouă, pentru că au un scop comun – unitatea și legitimitatea acestui neam – Biserica Ortodoxă Română și Academia Română.

Se unesc aici două principii fundamentale, cel de credință și cel de vocație. Credința creștină, credința pe care o slujește de secole această mare Biserică Națională, stâlp al neamului nostru, Biserica Ortodoxă Română, eu o văd în primul rând ca o credință, ca o certitudine a mântuirii individuale, a originii divine a lui Iisus și a învățăturilor creștine și a cutumelor, a tradițiilor Sfinților Părinți, dar o văd și ca o credință a acestui neam.

Am fost prea umiliți, prea loviți, prea nebăgați în seamă, noi cei care visam odată să fim împreună de o parte și de alta a Carpaților, la nord de Dunăre, noi care printr-un miracol am păstrat acest idiom latin, după latina vulgata, noi ce eram uniți doar de felul în care vorbeam. Vă dați seama de câtă luptă a fost nevoie ca să devenim lucizi și mândri în cele câteva secole în care ne-am rupt de grafia și de limba slavonă, de grecii care ne-au stăpânit câteva secole aici în sudul României, sau de austro-ungarii noștri din Ardeal, sau de turcii, de tătarii și de rușii care năvăleau peste satele, peste bisericile și peste copiii moldovenilor.

Vocația noastră la Academie este și ea un fel de credință. Vocația cred că este forma cea mai înaltă a unui destin, capacitatea unui individ de a se dedica total, plenar și uneori într-un dispreț desăvârșit față de toate atracțiile și necesitățile firești umane, pentru a îndeplini un scop care servește colectivității, neamului.
Voi vorbi pe scurt despre rolul spiritual al romanului românesc – pentru că eu servesc de șaizeci de ani această specie literară – și în ideea Unirii Principatelor, care a fost prima piatră de temelie a ceea ce urma să fie frumosul mândrul și încă o dată luptătorul stat român, încă odată prins și astăzi după atâtea talazuri ale istoriei și ale politicii europene, prins încă odată într-o aparentă, cred eu, incertitudine a identității sale.

Romanul este și el o instituție europeană uriașă, fondată pe la 1830-1840 de un francez, Honore de Balzac și de un rus, Contele Tolstoi. Ei doi, acești titani ai romanului au scos această specie literară dintr-o zonă secundă și au instalat-o pe un altar foarte înalt până astăzi, ceea ce numim alt roman, ceea ce înțeleg eu, mai ales prin roman, capacitatea de construcție, de asamblare a unor elemente heteroclite și crearea mai ales, de tipologie, crearea unor personaje emblematice, puternice, care prin ele însele își certifică existența.

Noi, românii, târziu am ajuns totuși să ctitorim un roman. După Primul Război, fiul învățătorului din satul Magheru, de lângă Năsăud, Liviu Rebreanu, a reușit după o tinerețe aventuroasă să încropească, să sudeze, să creeze prima construcție epică ce stă până astăzi în picioare, Ion. Acest roman a fost unul dintre stâlpii literaturii viitoare române, care a avut între cele două războaie o înflorire formidabilă și o galerie enormă de personalități.
 
Dar în literatura lui Rebreanu se găsesc cel puțin două elemente, să le zicem așa, spirituale. Este acea scenă formidabilă pe care unii își permit să o ironizeze, momentul în care Ion sărută pământul. Și noi ardelenii, în acest gest vedem și o altă semnificație, nu numai iubirea, nevoia, dorul de pământ al lui Coșbuc și Rebreanu și a altora, dar vedem și sărutul pământului românesc, care pentru acest Ion era, ca și pentru noi toți, un vis, un ideal. Vedeți, un cuvânt care astăzi nu se mai folosește, un cuvânt extrem de important în viața unui individ și a unei națiuni.

A doua formă de spiritualitate la Rebreanu este, bineînțeles, în Pădurea spânzuraților, în drama lui Apostol Bologa, care a ilustrat într-un fel drama fratelui său Emil, cel care a fugit din Imperiu. A vrut să fugă din Imperiu ca să ajungă la frații săi români și a fost spânzurat. Noi și astăzi fugim mereu din imperii. Este o fugă continuă, imperiile nu ne slăbesc, ba din dreapta, ba din stânga, nu ne găsim nici astăzi stabilitatea pe care o visau întemeietorii noștri.

În Moldova, stâlpul romanului a fost bădița Mihail Sadoveanu, un om de o imensă prolificitate epică care probabil este cel mai mare scriitor – nu scriitor, că Eminescu este alături de el – cel mai mare prozator român, pentru că a reușit în toată opera sa să îmbine formele orizontale, de descriere a societății, a tipologiei dar și cele verticale, ale istoriei. La Sadoveanu vedem mai ales elementul istoric, cu Ștefăniță Vodă, și toată istoria luptelor și a psihologiei răzeșilor, pe care s-a sprijinit Ștefan și ceilalți domnitori, și capacitatea de pictură, cum se spunea altădată în școli, de pictură a acestui relief formidabil de armonios și teribil de bogat. Bogăția pământului nostru românesc ne este astăzi ca o fantomă, pentru că foarte multe corporații și foarte multe interese din altă parte vin la noi, tocmai interesate și incitate de această bogăție a subsolului și a solului.
 
Bădița Mihai Sadoveanu a descris, a cântat ca și marele nostru Eminescu, pe care nu-l pomenesc aici. Sigur, e și el atacat, cum este atacată Academia, cum este atacată Biserica noastră și Eminescu a fost atacat. Or ce înseamnă de fapt o valoare istorică când este acerb atacată? Nu este și asta un semn al valorii? Atacul continuu asupra aceluiași punct înseamnă că acel punct este un moment de rezistență, care unora li se pare absurd, altora li se pare depășit.

Faptul că noi încă, noi bătrânii, că acum suntem cu toții mai mult sau mai puțin veterani ai unei idei, noi încă credem în necesitatea unei națiuni. Și eu cred, sper și o spun în textele mele ultime; sper că Europa în viitor va avea un alt punct de atenție, de gravitație decât punctul economic și financiar, că va fi o Europă a națiunilor, cum o visa Friedrich Nietzsche: Das eine Europa – Europa Unită într-o comunitate care să nu-și piardă particularitatea, istoria, credința și neamul”, a spus Nicolae Breban.


2% din impozitul pe salariu
Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și sprijinirea directă a siteului ActiveNews România, nu către stat. Companiile de publicitate și multinaționalele nu ne iubesc. Ajută-ne să luptăm în continuare pentru cele ce-ți sunt dragi: Familia, Credința și Țara.

Descarcă formularul și depune-l la agenția ANAF de care aparții până pe 31 iulie.