ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Continuăm publicarea unor capitole din cartea istoricului clujean Ionuț Țene "Contra curentului.Radiografii istorice post-moderne". Apărută la editura Școala Ardeleană, cartea a beneficiat de recenzia favorabilă a academicianului Ioan Aurel Pop.
 
Istoriile mele" sau o mitizare biografică a lui Lucian Boia

Istoricul Lucian Boia nu este un expert numai în demitizare și destructurarea miturilor românești, ci și un creator de narațiuni mitologice despre propria persoană. El își reconstruiește o biografie mitizantă, de parcă ar scrie despre „miturile comunismului românesc". Citind cartea „Istoriile mele. Eugen Stancu în dialog cu Lucian Boia" (Ed. Humanitas, 2012) am rămas surprins de introducerea unor clișee mitologice despre persoana istoricului bucureștean. În primul rând, cartea e o serie de interviuri luate de un fost student al istoricului, cu toate accesoriile pro domo ce decurg de aici.
 
Un fost student nu poate lua istoricului Lucian Boia interviuri cu întrebări obiective sau necruțătoare. Mai mult, cartea de „dialoguri" însăilate de Eugen Stancu este de fapt o „ridicare la fileu" subiectivă pentru maestrul său. Oarecum logică atitudinea, pentru că Eugen Stancu fiind „fostul" student și doctorand al lui Boia, îi arată profesorului propria empatie. O carte de dialoguri sinceră ar fi trebuit realizată de un istoric care nu a fost student al profesorului pentru a menține un echilibru al discursului și o firească obiectivitate. Dincolo de acest neajuns editorial, cartea de interviuri e concepută într un stil conformist, neo marxist, plină de clișee propagandistice, de fapt o mitizare a vieții istoricului Lucian Boia. Totuși, dincolo de acest subiectivism al companionilor aflăm lucruri interesante despre Lucian Boia.
 
Istoricul s-a născut în 1944 la București, dar familia s-a mutat imediat la Câmpulung Muscel, datorită bombardamentelor americane asupra Capitalei. Lucian Boia se trage dintr o familie de italieni, după mamă, din clanul Morandini, provenit din Predazzo, localitate din Tirolul de sud. Bunicul lui din partea maternă era inginer de drumuri și a venit în România să-și facă meseria. Tatăl lui Boia era din Dobrogea, dar datorită faptului că mama sa a divorțat de acesta, el a rămas atașat familiei de origine italiană și de religie catolică. De copil Boia mergea la biserica catolică din oraș. Astfel se explică aversiunea sa disimulată sau neînțelegerea spirituală față de ortodoxie, ca liant al națiunii.

Din dialogurile aranjate de Eugen Stancu nu răzbate la tânărul Lucian Boia un fior creștin sau religios, ci doar o însingurare sufletească nespecifică italienilor catolici și meridionali prin spirit. Genele italiene poate au rădăcini în alte etnii? Lucian Boia își exprimă în dialoguri devenite parțial monologuri, pentru că autorul nu-l chestionează incisiv, anticomunismul său funciar, dar asta nu-l împiedică să se înscrie în 1962 la facultatea de istorie, cea mai ideologizată în epocă, și în anul patru să devină membru al PCR. Mai mult, ca șef de promoție Boia primește o bursă de la profesorul Macurek de la Brno în Cehoslovacia și participă ca martor la evenimentele primăverii de la Praga din 1968, fără să se implice, deși se declama ca anticomunist. Întors acasă se înscrie la doctorat și devine asistent stagiar la facultatea de istorie. Publică o excelentă carte despre militantul național din Ardeal, jurnalistul Eugen Brote, și mai face o vizită la Praga unde se împrietenește cu Helga, o intelectuală evreică din occident. În 1980, pentru că dorea să călătorească în Occident, Boia se implică ca secretar în comisia internațională de istoriografie și anual vizitează țările capitaliste, circa 10 ani, ajungând să urce chiar în Turnurile Gemene din New York și chiar la Cascada Niagara din Canada. Asta în timp ce un scriitor clujean în epocă trebuia să aștepte doi ani să primească pașaportul verde pentru o banală excursie în Ungaria.
 
Eugen Stancu e exagerat de discret cu profesorul, dar nu lămurește ce trebuia să facă Lucian Boia ca să primească pașaportul și să „bată" cu trenul Occidentul. Dincolo de poveștile frumoase, cât de greu îi dădeau lui pașaportul cei de la comitetul de partid București, Boia nu e sincer cu fostul lui student. Problematica am studiat o într o carte despre profesorii români care plecau cu burse în Occident în comunism. Ei primeau pașaportul numai dacă îndeplineau două criterii: deveneau informatori sau agenți de influență DIE sau la întoarcere dădeau un raport detaliat la Securitate despre ce au făcut în străinătate, cu cine s-au întâlnit etc. Punct. Restul sunt povești frumoase pe care un Eugen Stancu le poate crede, dar un istoric serios nu. Fără viza securistului de la facultate și prelucrarea pentru plecare, profesorul român nu primea pașaportul care se obținea de la sediul Securității, cu obligația raportului de dat la întoarcere. În această chestiune, când se vor desecretiza dosarele DIE vom afla mai multe despre cum obținea pașaportul de la Securitate istoricul Lucian Boia ca să vadă Occidentul. Mai mult, Boia era într o perpetuă corespondență, întâlniri, mese sau șuete cu istorici occidentali plus cărți publicate în Franța. Legea comunistă era clară în această chestiune și nu permitea rabaturi, numai dacă deveneai agentul, informatorul sau „raportorul" Securității. Dar poate sau sigur Lucian Boia a fost singurul istoric român pentru care Securitatea comunistă a făcut o unică excepție. 

Tânărul Eugen Stancu poate să creadă aceste monologuri dacă nu a studiat deloc arhivele CNSAS. Lucian Boia se prezintă ca un om care nu avea relații la edituri, care nu știe să cultive relațiile, un însingurat social ce nu se descurcă în mediul românesc, dar paradoxal în Franța și a construit o adevărată rețea de relații și prietenii ce au dus la publicarea cărților sale la edituri mari din Hexagon. Se pare că numai mediul românesc nu i priește istoricului. Oricum, în ultimii ani ai comunismului, Lucian Boia devine membru al biroului politic al PCR pe facultate, fiind implicat în propaganda ideologică comunistă a tinerilor studenți români. După revoluție devine un „reformist" al universității bucureștene, dar refuză propunerile de șefie la catedră și decanat, pentru că nu i place să conducă și dorește să scrie cărți. Și a scris o serie de lucrări repetitive despre imaginar și despre miturile istoriei românilor, în cel mai pur stil marxist sau al ideologiei de stânga franceză. Boia recunoaște sincer că este subiectiv în istorie și nu caută obiectivitatea, ci o interpretare cât mai personală a evenimentelor. Cărțile lui se vând bine și face bani frumoși din miturile comunismului și demitizarea istoriei românilor. Îl aduce la facultate pe Adrian Cioroianu și promovează manualele alternative în spiritul ideologiei europene, ca moștenitoare a ideologiei euro comunismului. Îi repugnă ideea de națiune și nu suportă critica, ca un veritabil „anticomunist". Spune că nu a citit cartea lui Ioan Aurel Pop, care demantelează teoria sa despre demitizarea istoriei naționale, afirmând greșit că istoricul clujean susține ideea de națiune în evul mediu. Dacă Boia ar fi citit cartea celui mai tânăr academician român, ceea ce ar fi trebuit să facă, ca un istoric serios și obiectiv, ar fi observat că I.A. Pop vorbește despre „națiunea medievală" românească unită în special de religia ortodoxă, ca liant spiritual și de respingere a asimilării prin catolicism, iar românii își spuneau lor înșile rumâni, nu vlahi ca străinii, dovedind originea proprie latină (romana) în subconștientul colectiv. Dar „catolicul" de origine italiană Lucian Boia nu are cum să înțeleagă subsidiaritatea și afinitatea ortodoxiei în relație cu etnia românească, ca factor de rezistență la prozelitism și deznaționalizare. Interviurile lui Eugen Stancu cu magistrul Lucian Boia merită citite de tinerii istorici pentru a evita pe viitor „capcanele istorie" subiective și ale imaginarului, care produc demitizări ale trecutului, ce nu au nicio legătură sau logică cu adevărul și obiectivitatea istorică. 

Relativizarea scrisului istoric de către Lucian Boia transformă istoriografia în pulp fiction. Ceea ce aduce, totuși, Lucian Boia nou în istoriografie acum este stilul eseistic și literar pur, care nu este un model de studiu și acribie pentru tinerii cercetători, dar exprimă o facțiune minoritară și agresivă a gândirii noului val de istorici post comuniști, că trecutul poate fi abordat și ca science fiction, precum și că marxismul poate fi reciclat în spiritul Școlii de la Frankfurt.