La Vința, o comunitate întreagă dispare înghițită în apele lacului de steril. Poate că totul a început demult, o dată cu blestemul preotului din Geamăna, cu inima frântă după moartea preotesei și cea a unicului copil, pe mormântul mamei sale, blestem rostit în noaptea de Înviere, așa cum povestesc șușotind localnicii, sau poate că e doar un simplu proiect economic început în anii 1980 pentru a exploata cel mai mare zăcământ minier de cupru din Europa, satul Geamăna zace astăzi îngropat în steril și Vința va avea cât de curând aceeași soartă.
 
Locul pe care cândva a stat o biserică este acum acoperit de ape care vor ajunge în curând la șura care cândva a adăpostit pentru scurt timp bucățile de frescă extrase din biserică. Școala veche este deja cu temelia inundată. Apa a ajuns și la gospodăria următoare, părăsită de locuitori în urmă cu doi ani. Iar la ultima gospodărie locuită din perimetrul de deversare, în cel mult un an sau doi apa va ajunge și acolo. Oamenii se pregătesc să își părăsească agoniseala de o viață și să se mute undeva lângă Alba. 

A mai trecut un an... un an în care lacul a crescut nemilos, un an în care biserica ar fi fost înghițită, dacă Dumnezeu nu ne-ar fi ajutat să o mutăm la timp. Mulți nu au înțeles de ce am insistat să se acționeze așa de repede, de ce am acceptat să rămân acolo 3 luni să supraveghez șantierul, de ce am renunțat la toate celelalte obligații. Simplu: pentru că în martie deja locul bisericii se afla sub ape. Nimic nu mai este cum a fost, totul dispare încetul cu încetul, înghițit de timp. Tanti Maria a dispărut și ea și moara ei veche a rămas părăsită pentru totdeauna, ca și casa cea veche. Tanti Maria a plecat la Domnul înainte de Paști. Nenea Hebean, verișorul lui tanti Maria, a căzut pe jos în casă și, cum are un picior tăiat, nu a reușit să se ridice la vreme. De strigat poți striga, oameni nu mai sunt să te audă... O altă tanti care ne mai dădea de mâncare a căzut la pat de o lună. Oamenii spun ca vine tăul pe ei, mâine-poimâine se trezesc cu el la poartă, chiar dacă teoretic nu are voie să treacă peste drumul de contur. Deschizi poarta și dai peste lacul toxic. Cum să iți crești copiii pe marginea lacului? Bătrânii pleacă Dincolo, unul câte unul, păstrând memoria satului așa cum a fost odinioară, cu case falnice, șezători, mori și, mai ales, biserică. Am simțit aceasta pe când stăteam pe marginea patului bătrânei imobilizate, ținând-o de mână. Mi-a strâns mâna și m-a întrebat: când e gata biserica? 

Tinerii pleacă și ei, dar la scoală, la serviciu, păstrând la rândul lor memoria copilăriei înscrisă undeva tainic în ființa lor. Pe aici s-au jucat, au alergat, au răspuns la strigătele bunicilor, au cărat apa de la izvor, au făcut clăi de fân, au mers cu vacile și caprele la munte... Toate astea rămân înscrise undeva în ADN-ul nostru. Până și câinele Pufi, cela cât vițelul, care venea și ne păzea intrarea în biserică și se sătura cu resturi de la gustările noastre, a murit iarna trecută. Pesemne că s-a scăldat de prea multe ori în lac, cu toate că noi îl certam ori de câte ori îl prindeam. A rămas doar Micuț care, mai precaut, s-a ținut departe de apă. M-a recunoscut imediat și a venit la mine.

Peste un an, poate că nu va mai fi nimic din toate acestea, tăul va crește, satul se va fi pustiit, doar apa toxică și pădurea vor inghiți case de oameni, șuri, morminte, sute sau chiar mii de ani de existență, de dăinuire și dăruire. Crucile sunt mai toate îngropate sub apă, chiar și cea mai falnică dintre toate, cea a părintelui Iosif Cutean, care a evocat pe o carte din biserică Marea adunare națională de la Alba Iulia și desrobirea Ungariei de către Regele Ferdinand și Regina Maria. Pe vremuri, mormântul său se afla lângă intrarea în biserică. Ramuri de copaci uscați se ridică încă deasupra apei, într-un peisaj sinistru. Primul meu gând: iată chipul morții! Și, totuși, mai târziu, undeva la marginea pădurii, pe drum spre Geamăna, satul învecinat, și el îngropat demult, am zărit o căprioara. Am înaintat către ea, dar nu se temea de mine. Era pe tărâmul ei. Iată, viața! mi-am spus atunci. 

Satul dispare încet-încet, de noi depinde ca memoria lui să nu dispară niciodată. Și biserica strigă, strigă cu toată demnitatea ei de 250 de ani vechime, de la înălțimea turlei. Strigă din încheieturile ei îmbinate cu rugăciune și trudă, acea trudă depusă de o comunitate întreagă: bărbați, bătrâni, femei, copii. La un moment dat, pe când loveam cu ciocanul, gândeam că poate comit o impietate și, totuși, era singura ei șansă: să moară, ca să trăiască! Și, parcă, degetele mele și mai tare s-au strâns pe ciocan. Tu, iartă-mă, tu, dragă biserică, și voi, toți cei ce-ați trudit la ea! Deci, iată că și ea strigă și, până la urmă, cineva a trecut pe acolo și a auzit. Un singur lucru aș dori ca oamenii să își amintească despre mine: că pe aici a trecut om.  

Situația de la Vința se întâlnește, din păcate, în majoritatea satelor în care am fost în ultima perioadă, cu fonduri personale, ca să vad monumentele, atât în Alba, în Hunedoara sau în Sălaj, chiar dacă ele nu se află pe malul unui lac de steril. Oamenii pleacă pentru că nimeni nu se interesează de situația satelor. Și monumentele părăsite, lăsate în paragină, pier. Aș putea să dau o listă întreagă de exemple. Oare chiar vom trece cu toții așa nepăsători pe lângă oameni, pe lângă monumente?