Rostite de vrednicul de pomenire Părintele Gheorghe Calciu Dumireasa în Postul Paștilor anului 1978, în plin comunism, Cele 7 Cuvinte către Tineri, vibrante și mereu actuale, i-au atras atunci luptătorului anticomunist devenit un sfânt al închisorilor o nouă încarcerare, urmată, apoi, de exilul său în America.

ActiveNews le redă în fiecare zi din Săptămâna Mare. 

Citiți și Primul cuvânt către tineri al Părintelui Calciu: Ce știi TU, tinere, despre Hristos?

Al doilea cuvânt al Părintelui Gheorghe Calciu: 

SĂ ZIDIM BISERICI!

Iți aduci aminte, tinere, când ți-am spus că un glas nou te cheamă și că este glasul lui Iisus? Dar unde și la ce te cheamă? Ce făgăduință ademenitoare pentru setea ta de cunoaștere și de adevăr îți face Mântuitorul?

Glasul lui Iisus te cheamă la Biserica Lui. Trăiești într-o familie, într-o societate, într-o lume. Te leagă de familia ta acel inefabil glas al sângelui, pe care nu-l poți renega și care se răzbună prin suferința ta, atunci când îl trădezi. Trăiești în mijlocul neamului tău, pe care îl simți ca pe o entitate metafizică; nu ca pe o grupare de indivizi izolați ci ca pe un suflet imens și unic, în care tu ești totul și totul trăiește prin tine. Exiști într-o lume cu bucuriile și durerile ei și vibrezi la aceste bucurii și dureri fiindcă este ceva în tine care te leagă și te unifică inextricabil cu toți semenii tăi. Unde este atunci Biserica lui Hristos, la care ești chemat? Ea este peste tot.

Ea cuprinde în sine toate ființele omenești ba mai mult: și toate ființele cerești căci Biserica nu cunoaște istorie: istoria ei este prezentul spiritual. Familia, societatea poartă în ele destinul tragic al limitării lor prin circumscriere în istorie. Istoria este, prin definiție, cronologia nefericirii și drumul spre salvare. Dar tu, tânărul meu prieten, ești chemat la Biserica lui Hristos, care a fost gândită din veșnicie în Dumnezeu și care poartă în ea desăvârșirea, așa cum lumea își poartă în ea propria esență. Societatea te socotește un simplu element constitutiv, o cărămidă între celelalte cărămizi; libertatea ta este de a fi o cărămidă odată pentru totdeauna fixată. Libertatea aceasta este libertatea constrângerii și aici începe drama ta, fiindcă libertatea este în tine, dar tu nu știi s-o descoperi în sensurile ei adevărate, nici s-o folosești atunci când, în sfârșit, vei fi descoperit-o.

Ți s-a spus că tu nu ai libertate, că libertatea ta este înțelegerea necesității, iar necesitatea îți este impusă de un element cu totul exterior ție, ca într-o construcție moartă. Biserica lui Hristos este vie și liberă. In ea ne mișcăm și trăim prin Hristos, Care este cap al Bisericii, având libertate deplină, căci în ea cunoaștem Adevărul, iar Adevărul ne face liberi (Ioan 8:32).

Când surâzi unui întristat; când ajuți unui bătrân să pășească mai ușor; când dai pomană săracului și-l vizitezi pe bolnav; când rostești: „Doamne, ajută-mă!” – ești în Biserica lui Hristos. Când ești bun și îngăduitor; când nu te superi pe fratele tău, chiar dacă acesta ți-a rănit sensibilitatea; când zici: „Doamne, iarta-l!” – ești în Biserica lui Hristos. Când muncești cinstit acolo unde te afli și când seara te întorci ostenit, dar cu zambetul pe buze la ai tăi, aducând cu tine o lumină calda și plină de omenie; când răscumperi răul prin iubire – ești în Biserica lui Hristos.

Vezi dar, tânărul meu prieten, cât de aproape ești de Biserica lui Hristos? Tu ești Petru și Dumnezeu își zidește Biserica Sa pe tine. Tu ești „piatra” Bisericii Lui, pe care nimeni și nimic nu o va clinti, pentru că ești o „piatră” liberă, un suflet care se realizează pe sine în această Biserică, nu un condamnat la încremenire.

Să zidim biserici, prietene al meu! Să zidim biserici din inimile noastre fierbinți, în care străfulgera soarele cel luminos al dreptății, Hristos, Cel ce ne-a spus că prin credință suntem liberi de păcat. Să zidim bisericile credinței noastre, pe care nici o putere omenească nu le poate zdruncina, fiindcă temelia ultimă a Bisericii este însuși Hristos. Să-l simți pe semenul tău alături de tine, mereu prezent, și să nu te întrebi niciodată: „Cine este omul aceasta?", ci să-ți spui: „Nu este un străin. Este fratele meu. Este Biserica lui Hristos, ca și mine". Privește înapoi, prietene, și te cutremură! Privește înainte și te bucură! Istoria este un șir de evenimente osificate din care se ridică, din când în când, mărturiile vii ale credinței voievodale, întruchipate în biserici și mănăstiri. Tezaur al sufletului românesc și creștin, ele reprezintă duhul ce dă viață tradiției noastre naționale. Tot ce cade în afara acestei spiritualități este sortit pieirii.

S-au prăbușit munți, au ars păduri, au pierit popoare. Dar bisericile au rămas vii, iar mănăstirile sunt cățuia din care urcă încontinuu spre cer fumul rugăciunilor. Nu putem afirma continuitatea unei spiritualități românești, nu putem susține că am preluat nealterate tradiția și sufletul neamului, dacă vom dărâma bisericile care le-au exprimat plenar.

Nu putem vorbi de voievozii români dărâmându-le ctitoriile; nu putem vorbi de Mihai Viteazul făcând să dispară într-o singură noapte Biserica Enei! Nici o cramă, nici o cârciumă „Dunărea”, nouă sau veche, nu poate echivala măcar o singură piatră din temelia Bisericii Enei. Nici o doctrină ateistă, nici un argument așa-zis „științific” nu te poate opri, tinere prieten, de la interogația despre existență și sensul ei, despre Dumnezeu și mântuire. Această interogație este dovada libertății tale față de orice constrângere, față de materia însăși; este drumul tău spre Biserică și poarta prin care pătrunzi în ea. Nu ezita în prag, prietene! Intră! De atâția ani stai pe pragul Bisericii, fără să știi. De atâția ani auzi glasul Iui Iisus spunându-ți „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi da afară".

Lumea te alungă, te oprimă, te alienează. Iisus te primește, te mângâie și te redă ție însuti. Vino să construiești biserici alături de noi! Să reconstruim în suflet o Biserică a Enei, hristică și voievodală, vie și nemuritoare, până ce o vom vedea ridicată și aievea, pe locul ei – mărturie strașnică a credinței noastre creștine și a afirmării noastre naționale! Fără biserici, fără mănăstiri, suntem [ca niște] venetici. Cine dărâmă biserici, dărâmă însuși argumentul dăinuirii noastre materiale și spirituale pe acest pământ hărăzit nouă de Dumnezeu. Tinere prieten, nu mai ești singur. Ești în Biserica lui Hristos”.

Rostit la Biserica Radu Vodă pe 15 martie 1978