„M-ai dezamăgit!” spune cineva. Stau pe gânduri în fața acestui cuvânt.
Și îmi amintesc de d-na Silvia, din trenul de Suceava, indignată – și asistată în indignare de d-na Ana – de cei(cele) care pretind că „s-au sacrificat pentru copiii lor”.
Ca preot, nu am putut să nu amintesc faptul că „limba română este floarea sufletului românesc”. Odată cu sufletul, se usucă și floarea.

Așa s-a întâmplat și cu acel mare cuvânt, sacrificiu, care însemna a oferi ceva spre sfințire, a sfinți ceva, sau a obține sfințire printr-o ofrandă.
Odată sacrificiul era ceva măreț, suprem, de laudă.
Astăzi este fie un motiv de văicăreală și (auto)compătimire, fie măcelărirea vitelor în abator (sau în curte, după posibilități).Limba română se pierde pas cu pas.

Întâi au fost slavisme cu tona, care au izbutit totuși – de, limbă liturgică! – să dea cuvinte de duh limbii noastre. Apoi au fost grecismele, apărute mai ales din secolul al XVII-lea, odată cu marea campanie grecească de cucerire a Moldovei și Munteniei (în stilul în care cuceriseră cândva puterea în Imperiul roman de Constantinopole). S-au dus și acelea, în foarte mare parte.Au rămas unele, uimitor de miezoase. De pildă, ticălos.
Care ar veni de la expresia grecească „ti kalos!” (iertare, o redau fonetic) adică „ce frumos!”. În vremea fanarioților, dacă un grec scotea această exclamație, urma un furt, un jaf, un viol sau alt act samavolnic prin care se obținea „frumusețea” admirată.

Cuvântul ticălos arată cum binele fără Dumnezeu devine rău.
Fanarioților și oamenilor lor le lipsea sistemul moral creștin. Deși se foloseau adesea de dimensiunea formală a Creștinismului – strict fățarnic – nu adoptau nimic din dimensiunea sa fundamentală – aceea trăită, reală, concretă, aplicată. Ca urmare, asemenea multor altor curente i- sau a- morale de mai târziu, încercau să le pună mâna pe tot ce le plăcea. „Ce frumos!” – „Ce ticălos!” sunt sintagme aparent antagonice. Care se unesc însă într-o dimensiune terestră a Iadului, în trăirea după principiile morale adânc subterane.

După grecisme au venit fanțuzisme, nemțisme, maghiarisme, apoi din nou slavisme – prin ocupația sovietică în România. Și, mai târziu, „englezisme” sau „americănisme”.De fapt româna de astăzi este mai mult romgleză decât română.
A ajutat mult aici faptul că engleza are nu doar un caracter germanic ci și un extrem de bogat fond latin – fie din latina bisericească, din franceza veche sau nouă, din spaniolă sau din alte surse. A putut îngloba astfel, sincretist, rămășițele de franțuzeală și nemțeală din română (iertate să-mi fie barbarismele, nu fără rost așezate aici).
Pentru mine întoarcerea la Limba Română veche, adevărată, a fost o călătorie lungă. O călătorie inițiatică, aș putea spune.

(va urma) (nădăjduiesc...)