Veacul care a trecut de la făurirea României Mari poate fi considerat pe drept cuvânt drept unul „apocaliptic”. A început sub semnul luptei anticomuniste – în anul 1919 armata română învingea trupele regimului comunist instaurat în Ungaria, ajungând până la Budapesta – iar următoarele șapte decenii s-au desfășurat sub aceeași zodie: întâi a unei amenințări permanente prin imperiul roșu de la răsărit și cozile lui de topor interne, apoi o cruciadă anticomunistă încheiată cu dezastrul de la 23 august, urmată de peste patru decenii de teroare fizică și ideologică la scară națională.

Epicentrul acestor monstruozități a fost situat în cumplitele temnițe comuniste, unde cei supuși „reeducării” au trecut prin încercări și suplicii de neimaginat. Din ele au ieșit întregi doar cei care și-au pus nădejdea în Dumnezeu. Nu trebuie să ne mirăm că acești deținuți politici au simțit în mod nemijlocit faptul că acolo în temnițe ei nu s-au aflat doar în fața unor oameni, ci au fost siliți să înfrunte veritabile încarnări ale unor forțe cu o rădăcină profundă ce trece dincolo de materia vizibilă, venind dinspre lumea răului spiritual. 

La oameni precum Ioan Ianolide, Pr. Gheorghe Calciu, Pr. Mina Dobzeu și mulți alții ca ei, putem observa fără putință de tăgadă o accentuată sensibilitate apocaliptică. Iată așadar cheia în care ei au interpretat încercările prin care le-a fost dat să treacă. Simbolic vorbind, ei au înfruntat, și cu ajutorul lui Dumnezeu au biruit fiara din Apocalipsă, în formele în care ea s-a manifestat în acele momente. 

Dacă privim la secolul 20 cu toate ororile sale, două războaie mondiale cu sute de milioane de victime, cu regimuri de dictatură sângeroasă, nu ne duce gândul la un veac cu adevărat apocaliptic? Am scăpat oare de el, lepădându-l ca pe o haină veche, depășită de o istorie care a lăsat în urmă negurile trecutului și înaintează triumfal spre un viitor luminos? Sau ne putem imagina mai curând că ne aflăm în pragul unei noi etape, ale cărei încercări vor fi de altă natură? În orice caz, din perspectiva celor care mărturisesc creștinismul se poate spune că valorile spirituale sunt supuse în continuare unui susținut asalt din partea ideologiei progresismului contemporan, un substitut nonviolent la teroarea comunistă, dar care în fond urmărește aceleași țeluri de inginerie socială. 

Cei mai nimeriți să ne ofere răspunsul la astfel de întrebări sunt cei care au trăit încercările „veacului apocaliptic” pe pielea lor. Părintele arhimandrit Mina Dobzeu (trecut la Domnul în 2018), binecunoscut drept cel care în temniță l-a botezat pe evreul Nicolae Steinhardt, a publicat în 2011 o tâlcuire a Cărții Apocalipsei care conține o serie de elemente absolut originale. Am citit-o acum câțiva ani, iar la prima lectură am rămas fascinat de schema de bază pe care ne-o propune demersul exegetic al părintelui. Din păcate, scrierea sa conține și unele detalii mai puțin convingătoare, sau chiar implauzibile, încât la finalul lecturii nu mai știi cărora merită să le dai crezare, și cărora nu.

Însă dacă realizăm faptul că practic întregul secol scurs de la făurirea României Mari a stat sub semnul apocaliptic al terorii comuniste și al urmărilor ei, cred că merită să ne mai aplecăm odată, cu mult discernământ, asupra scrierii părintelui Mina. În orice caz, e o greșeală să ne hazardăm în a emite profeții despre ce va urma în viitor. Dar „profețiile despre trecut” sunt perfect posibile, iar o serie de pietre de hotar din istoria de până acum a omenirii, privită din perspectiva Bisericii creștine, pot fi identificate sub forme simbolice în Cartea Apocalipsei. Rezultatul este asemeni unui puzzle incomplet, care se potrivește foarte bine cu tot ce știm până acum. Abia atunci când se va cunoaște perspectiva de ansamblu, tabloul acesta va putea fi definitiv confirmat, după cum la o adică ar putea fi și complet răsturnat.

Aceasta pentru că părintele Mina ne propune o schemă interpretativă originală: anume Cartea Apocalipsei ar descrie întreaga istorie a Bisericii lui Hristos, de la perioada apostolică și până la sfârșitul veacurilor, împărțită în șapte etape. Aceste etape corespund celor șapte scrisori care sunt adresate celor șapte Biserici din Apocalipsă. Pe lângă aceasta  - și aici Pr. Mina se deosebește de alți exegeți -  el asociază fiecăreia din aceste etape pecetea, trâmbița și revărsarea cupei corespunzătoare, toate fiind în număr de șapte. Gruparea acestora în viziunea Sfântului Evanghelist Ioan în succesiuni de elemente comune nu ar fi deci una cronologică, ci mai degrabă categorială. Pecețile, trâmbițele și cupele nu ar ține prin urmare de perioada finală a lumii, ci corespund câte uneia din cele șapte perioade istorice, dintre care majoritatea sunt deja în urma noastră.

Desigur, această abordare nu ar fi decât un simplu joc intelectual gratuit, dacă nu ar avea acoperire în simbolurile și viziunile descrise în Apocalipsă. Pe acestea părintele Mina le tâlcuiește cu multă pricepere, în cheie alegorică, găsind astfel corespondențe remarcabile cu o serie de evenimente istorice care au însemnat puncte de cotitură. Astfel, de pildă steaua căzută din cer după ce răsună a treia trâmbiță, e identificată cu apariția islamului în cea de-a treia perioadă a Bisericii (veacul de aur, după perioada apostolică și cea a persecuțiilor). Cerul semnifică obârșia sa din lumea spirituală, dar transmiterea are loc printr-o cădere de acolo, așadar printr-un înger căzut – exact așa cum se susține că a primit profetul Mahomed revelația noii religii. Otrăvirea „izvoarelor apelor” prin această stea ar reprezenta astfel căderea vetrelor creștinismului primar din Orientul mijlociu (Țara Sfântă, Siria, Antiohia, Capadocia) sub stăpânire islamică.

Am dat doar un singur exemplu cu caracter ilustrativ. Un comentariu mai detaliat la cartea părintelui Mina, în care se încearcă distingerea elementelor cu un grad ridicat de plauzibilitate în ceea ce privește corespondența cu faptele istoriei de până acum, poate fi găsit în cartea „România 100 – Veacul apocaliptic” care va apărea la sfârșitul acestei luni la Editura Evdokimos. Pe lângă acest miez al său, volumul mai cuprinde și eseuri referitoare la martirii temnițelor comuniste, atitudini de rezistență morală și spirituală în fața asaltului progresismului contemporan, sau considerații asupra unor personaje de anvergură, unele mai mult, altele mai puțin cunoscute, aparținând mesianismului iudaic (contemporan cu noi sau din trecutul apropiat) care se manifestă prin ramuri cu orientări radical diferite. Ispita abordării unor astfel de teme incitante într-o cheie „conspiraționistă” e desigur foarte mare, dar cei interesați de așa ceva ar trebui să caute în altă parte. În ce mă privește, am preferat o abordare simbolică, fundamentată teologic, mai presus de nivelul social-politic, la care rămân doar atunci când mă refer la evenimente de actualitate.

Trebuie spus că în noua mea carte nu m-am încumetat la o interpretare integrală a Apocalipsei, așa cum o face Pr. Mina Dobzeu, ci doar la descifrarea unor posibile „profeții despre trecut” și la căutarea unor corespondențe cu istoria cunoscută. Aplicând aceeași grilă simbolică a părintelui Mina, pe alocuri unele din interpretările sale se pot aprofunda și circumscrie chiar mai precis decât în cele scrise de el. Alteori însă cred că se cuvine să ne despărțim de anumite tâlcuiri pe care ni le propune, mai ales atunci când e vorba de evenimente care cel mai probabil sunt încă de domeniul viitorului. Așa este de pildă femeia desfrânată din capitolul 17, îmbrăcată în roșu și beată de sângele martirilor creștini. Căderea ei, a Babilonului, prin lucrarea îngăduită de Dumnezeu a celor zece împărați, este interpretată de Pr. Mina drept căderea comunismului, a imperiului sovietic, deși la cum merg lucrurile în lume în ziua de azi, e evident că acest comunism nu a murit, ci doar și-a schimbat înfățișarea. Femeia desfrânată e mai degrabă un simbol al laicismului, al raționalismului ateu, care domină lumea de la Revoluția Franceză încoace, și care a inclus și comunismul clasic, fără însă a se limita la el. Semnificativ și interesant e faptul că altarul catedralei Notre-Dame a fost profanat în vâltoarea Revoluției Franceze prin punerea pe el a unei prostituate menită să simbolizeze cultul Zeiței Rațiunii. Ei bine, dacă interpretarea acestui simbol apocaliptic este corectă, atunci din revelația Sf. Ioan aflăm că această desfrânată va cădea, carnea ei va fi arsă în foc și mâncată, iar puterea ei va fi luată și va fi dată fiarei. Așadar, chiar dacă acest raționalism care astăzi pare atotputernic (și care acum jubilează în chip ocult în fața simbolului distrugerii celebrei catedrale pariziene prin misteriosul incendiu recent)  va cădea la un moment dat, căci temeliile sale ontologice sunt cât se poate de șubrede, ceea ce îl va înlocui în prima fază nu va fi religia Adevărului. Dar toate acestea sunt lucruri care țin de un posibil viitor, în privința căruia e mai înțelept să nu ne hazardăm cu pronosticuri categorice. 

Realizarea faptului că trăim în vremuri descrise de Apocalipsă nu trebuie însă să ne înspăimânte, cu atât mai mult dacă ne gândim că în această scriere profetică ar putea fi condesată în chip simbolic toată istoria lumii. E suficient să știm că o serie de urgii evocate acolo au avut deja loc în secolul trecut, care până acum a rămas neîntrecut în privința violenței și brutalității sale. Mesajul cărții nu e unul menit să transmită vreun sentiment de panică sau vreo fobie că se apropie „sfârșitul lumii”. Acesta oricum e mai aproape cu fiecare zi care trece, devansat de sfârșitul nostru personal, care ar trebui să ne preocupe în primul rând. Noi creștinii trebuie să ne păstrăm încrederea și optimismul eshatologic. Mai precis, să ne întărim credința. În vremurile tulburi care se arată acum la orizont, nu se întrevede nicio ieșire pe cale „instituțională” din criza spirituală pe care o traversează omenirea. Nu există niciun „program politic”, nicio înșiruire de puncte care ar putea aduce mântuirea. Scăparea nu poate avea loc decât în sus, pe verticală, prin întoarcerea la Dumnezeu, cu credința fermă că El va fi în final cel biruitor. Abia pe urmă se vor adăuga și celelalte, numai drept consecință și numai atunci când El va hotărî aceasta. 

Ceea ce trebuie să știm noi este să distingem esențialul de secundar și să nu uităm nicio clipă că lumea aceasta nu e menită distrugerii, ci înnoirii, transfigurării ei, acest lucru urmând să se petreacă pe deplin odată cu a doua Venire a lui Hristos. E inutil să speculăm asupra duratei rămase, dar trebuie se fim mereu treji și atenți la semnele vremurilor.

Pe data de 29 mai la ora 18 voi fi prezent la librăria Sophia din București (Str. Bibescu-Vodă nr. 19) pentru a lansa oficial cartea „România 100 – Veacul apocaliptic”  împreună cu Sorin Lavric, autorul prefeței, cu care voi avea un dialog pe seama subiectelor abordate în ea. Nădajduiesc că va fi o întâlnire rodnică între doi oameni ai condeiului și publicul cititor interesat să cunoască temeiurile mai mult sau mai puțin vizibile ale evoluțiilor din lumea zilelor noastre.

Acest volum, în comparație cu celelalte semnate de Bogdan Munteanu, are o apăsată tentă apocaliptică. Autorul nu e nici prăpăstios și nici înspăimântat, ci un ins care își pune cu seriozitate problema sfârșitului: nu cumva ne apropiem de plinirea vremurilor, de capătul cel din urmă a toate? Această întrebare străbate întregul volum. Acribia cu care, pe urmele lui Mina Dobzeu, autorul cercetează cele șapte etape din istoria Bisericii, căutând echivalențe în Apocalipsa lui Ioan, acribia aceasta are drept temei tocmai viziunea eschatologică. De aceeași viziune sunt pătrunse eseurile despre Ioan Ianolide și Virgil Maxim, cum din același unghi sunt interpretate curentul progresist și plaga migrației europene, ambele fenomene fiind stimulate de birocrația socialistă de la Bruxelles. (Sorin Lavric)
 

„Veacul apocaliptic” l-ar constitui perioada a șasea din istoria Bisericii, care a stat sub semnul prigoanei comuniste trăită în ființa lor și de Ioan Ianolide, Gheorghe Calciu sau Mina Dobzeu. Acea sensibilitate apocaliptică de care sunt impregnate scrierile lor ne sugerează că nu putem ajunge la o înțelegere deplină a celor petrecute în lume în ultima sută de ani, inclusiv a frământărilor de azi și de mâine, dacă nu le încadrăm în perspectiva pe care ne-o oferă cartea Apocalipsei. O putem face folosind instrumentele pe care ni le oferă ei înșiși, acești mărturisitori ai Bisericii întemnițate. Epicentrul acestei perioade se află deja în urma noastră, iar acum suntem probabil într-o fază de tranziție, sau chiar la începutul etapei a șaptea, despre care citim că ar urma să fie cea finală. (Bogdan Munteanu)


2% din impozitul pe salariu
Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și sprijinirea directă a siteului ActiveNews România, nu către stat. Companiile de publicitate și multinaționalele nu ne iubesc. Ajută-ne să luptăm în continuare pentru cele ce-ți sunt dragi: Familia, Credința și Țara.

Descarcă formularul și depune-l la agenția ANAF de care aparții până pe 31 iulie.