Arhiepiscopul Pimen al Sucevei și Rădăuților a împlinit duminică frumoasa vârstă de 90 de ani, ocazie cu care a acordat un amplu interviu Agenției de Știri Basilica, în care și-a povestit viața și experiența ca slujitor al Bisericii lui Hristos, oferind totodată îndemnuri tinerilor și creștinilor începători care pășesc pe calea credinței și a neamului.

În contextul anului omagial al satului românesc (2019) în Patriarhia Română, arhiepiscopul Pimen și-a amintit cu drag despre lumea satului copilăriei sale, cu oameni muncitori și săritori, care păstrau vie legătura cu Biserica în sânul Familiei. 

„Oamenii erau foarte harnici. În cursul săptămânii, toată lumea era la lucru; după ora opt, dacă mergeai prin sat, nu vedeai decât câte un copil sau un bătrân. În rest, toți ceilalți erau la lucru la vie, la livadă, la câmp, la cosit ș.a. Iar duminica, la biserică. Asta era!

La școală, obligatoriu trebuia să știm 10 cântece patriotice pe de rost. Sâmbăta aducea preotul covata cu colivă și traista cu colaci, ne înfruptam și noi, și apoi mergeam la cei săraci cu pachete (colivă și colac). Iarna ne organizam să mergem la câte un bătrân, cu un braț de lemne sau la deszăpezit, iar primăvara pentru a pune în grădină.

Niciodată nu se lua să se mănânce din pom sau din vie sau să se guste miere, înainte de a fi duse la biserică. Oamenii erau cu multă credință și se ajutorau unii cu alții. Se sfătuiau unii cu alții.

Femeile erau îndrumate de preoțească, mai ales cele tinere. Era această preocupare ca să învețe ce trebuie să facă o creștină ca să păstreze credința și unitatea familiei.

La sărbătorile de iarnă, când se mergea cu plugul, copiii mergeam cu două zile înainte, însă în ajunul Anului Nou mergeau numai flăcăii. Se făcea listă la primărie și se desemnau doi responsabili. Nu aveau voie să bea sau să facă glume nepotrivite, căci erau trimiși acasă.

A doua zi de Paști se făcea horă, după Vecernie, venea preotul cu câțiva consilieri și așa începea hora. La horă fata stătea cu mama la cerdac, în brațele ei, iar flăcăul o cerea pe fiică de la mamă la dans. Se făceau și baluri care țineau până la 12, 12 jumătate, iar banii se încasau în folosul obștesc. Și acolo trebuia să fie un consilier și de obicei acolo era tata.

Aceasta era rânduiala. Totul era cuviincios.

Cele mai frumoase zile erau la culesul viilor. Acolo se ajutau ca și la culesul porumbului. Venea car după car! Când mergeau vitele la păscut, se umplea drumul. Într-un sat de vreo 120 de familii a venit colectivizarea. Mai multe vite erau în satul nostru înainte de colectivizare decât la colectiv, în șapte sate. Așa era! Oameni harnici!

Le plăcea munca și să facă lucrul așa cum trebuie, cu multă înțelegere între ei”, își amintește Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților.

Despre ascultarea cea mai îndrăgită din viața sa monahală, acesta spune că a îndrăgit să fie ghid al Mănăstirii Putna, prezentând comorile neamului românesc din muzeul putnean într-un mod pedagogic și ziditor. Aceeași ascultare a fost și cea mai riscantă, întrucât îl punea în legătură directă cu mulți cetățeni străini, în contextul unei supravegheri stricte din partea Securității regimului comunist.

„În perioada cât am fost ghid la Mănăstirea Putna am avut cele mai mari satisfacții sufletești, pentru că acolo trebuia să prezint ceea ce era în muzeu: opere de artă, opere ale credinței noastre.

Istoria Putnei este istoria neamului nostru românesc.

Și acolo, printre alte spuse ale mele, recitam la fiecare grup și poezia Doina de Mihai Eminescu, pe care părintele meu duhovnic, Petru Pogonat, o numea rugăciune românească. Unii se înfricoșau: Cum să poți spune în vremurile acelea: De la Nistru pân la Tisa / Tot românul plânsu-mi-s-a? Și am spus mai departe, încât cineva a mers la Părintele Stareț și i-a spus: «Părinte Stareț, vom fi arestați pentru că Părintele Pimen rostește poezia Doina». Și i-a spus Părintele Stareț: «Fii pe pace!».

Sigur, acest fapt era cunoscut de toată lumea și de cei din conducere și din Securitate și nimeni, niciodată, nu mi-a spus să n-o mai rostesc. Din contră! Când a fost vizita lui Nicolae Ceaușescu la Mănăstirea Putna, în mai 1966, la împlinirea a 500 de ani de la punerea pietrei de temelie a mănăstirii, după explicațiile din muzeu, Emil Bodnăraș vine aproape de mine și-mi șoptește la ureche: «Spune, părinte, Doina și dacă ai vreun necaz, vino la mine». Și mi-a dat cartea de vizită.

Și spuneam despre Eminescu că nu era șovin, ci cu dragoste către toți oamenii, amintindu-le că – se menționează undeva – Eminescu se întâlnește într-o iarnă cu un evreu care aproape era gol-goluț și atunci a luat haina de pe el și i-a dat-o evreului. Și le mai spuneam turiștilor și cuvintele lui Eminescu: Să vină străinii în țară, dar să lucreze cum lucrează și românii! Acesta este un adevăr.

Altă dată, m-au pus să-l provoc la discuții pe un fost funcționar la ambasada americană, Radu Băncescu. Și mă tot eschivam, ba că nu l-am întâlnit, ba că era grăbit, ba că ar avea o rezervă față de mine.

Și el aflând, foarte supărat le-a zis: Ce mă tot sâcâiți!? L-ați pus pe starețul de la Putna să mă tragă de limbă! Când au auzit cei de la Securitate, au raportat și șefului mare de la București și au consemnat despre mine: „A trădat legătura cu noi”! E scris în dosarul meu de la CNSAS.

Când trădezi legătura cu ei urmează un glonț sau închis. Și un an de zile au insistat la părintele Mitropolit să fiu mutat de acolo și el tot întreba: Dar ce-a făcut? Și ei nu spuneau că nu le-am dat informații, ci că am avut ieșiri față de străini.

Și, până la urmă, sigur că am plecat, la Văratec, într-o mașină pusă la dispoziție de ei, cu câteva haine și cărți. Nici nu eram sigur că voi ajunge la destinație. La Văratec am avut un fel de domiciliu forțat. Și a venit cineva și mi-a spus: Nu ai voie să ai legătură cu nimeni; doar la biserică și la camera unde ești găzduit. Eu am spus: Dacă sunt așa periculos, atunci puneți-mi cătușele pe mână! Și am plecat din fața lui.

Nu a fost ușor în acele vremuri”, concluzionează ÎPS Pimen.

Despre vocația Mănăstirii Putna de a îi forma pe tinerii neamului românesc, arhiepiscopul își amintește că aceasta a fost continuată inclusiv în vremea comunismului ateu, când tinerii și copiii nu încetau să viziteze Putna, în ciuda politicii anti-religioase a regimului.

„Da. (Veneau elevi la Putna -n.r.) Se făcea și catehizare. La muzeu, pe acoperământul de mormânt al lui Ștefan cel Mare se menționează data morții și anii de domnie. Pe piatra de mormânt, lucrată cu 12 ani înainte de moarte – deci Măria Sa și-a pregătit mormântul din timp – nu s-au mai încrustat aceste date pentru că s-a zis: «Ștefan cel Mare n-a murit, el este viu în inimile noastre».

Și le spuneam: Cunoaștem multe despre viața lui Ștefan cel Mare, nu cunoaștem însă data nașterii, pentru că, în trăirea creștină, data cea mai importantă din viața unui om este data morții, pentru că atunci încheiem bilanțul faptelor noastre. Și în învățătura creștină, mai ales prin glasul Sfântului Antonie cel Mare, a gândi la moarte înseamnă nemurire, iar a nu gândi la moarte înseamnă murire.

Dar gândul la moarte este foarte înfricoșător, ca orice frământare a sufletului nostru. Poți să spui frământarea ta oricărei persoane, însă când spui duhovnicului tău ce ai greșit ca să iei iertare, atunci, sigur, te liniștești, mai ales când preotul spune: te iert, te dezleg de păcatele tale.

Ca urmare a acestor cuvinte, foarte multe cadre didactice care veneau cu grupurile și înnoptau în comuna Putna, spuneau: Părinte vrem să ne spovedim. Nu ne-am spovedit de mici copii. Atunci îi spuneam Părintelui Iachint (Unciuleac): Bădie (că era mai mare ca mine) – du-te și spovedește, că rămân să ghidez eu. Așa se făcea atunci catehizarea”, își amintește arhiepiscopul Pimen.

Potrivit acestuia, formarea nu este sinonimă cu informarea, în cazul tinerelor generații, care ar avea multe de câștigat de pe urma apropierii față de natură și de lumea satului, ca alternativă la educația pe tabletă și la dependența de tehnologie.

„Astăzi copiii au altă orientare, și în școală și în viața de familie. Copiii nu mai sunt puși să muncească în gospodăria familiei potrivit cu vârsta lor. Nu mai au posibilitatea de a vorbi, de a mângâia, de a paște un animal.

Viața la țară este vie, este în deplină desfășurare: când fată oaia și este ger mare mielul este adus în casă. Pășteam vitele în vacanța mare și mai ales duminica mă sculam de noapte le duceam unde era iarba bună ca la ora opt să fiu la biserică să citesc psalmii Utreniei.

Acasă aveam un miel care se obișnuise cu noi, și noi cu el. Într-o zi deodată mielul vine în brațele mele. Mă uit ce să fie, și văd lupul, nu departe. Vitele le pășteam printre păpușoaie, cu troscot, mohor. Când întindea vita să ia o frunză, puneam mâna pe bot și spuneam: nu e voie! Și nu lua!

Dacă citim vechile manuale, firul călăuzitor este educația și instrucția, ceea ce astăzi este mai puțin. Copiii trebuie îndrumați ca să ia contact cu viața aceasta de la țară.

Am fost găzduit în Austria la un silvicultor într-o gospodărie. Acolo avea animale, toate într-un spațiu adecvat. Și aici veneau în mod special elevi pentru a vedea aceste animale.

Informațiile de astăzi sunt seci, pentru că sunt cu scopul de a dirija spre alte sectoare de activitate și nu mai simt bucuria pe care o simțeau ceilalți. Acești tineri trebuie să aibă pagini cu conținut educativ nu numai informativ.

Trăim într-o epocă materialistă. Este o epocă pur materialistă, care urmărește informarea, nu educarea. De aceea Biserica trebuie să se implice pentru înduhovnicirea lumii de astăzi și mai ales a tineretului. Și așa cum pomul mai întâi în pepinieră se formează, la fel și omul. Tânărul, copilul trebuie adus la Biserică pentru că aici se formează; învață cele ale vieții, învață să fie conștiincios.

Tinerii creștini trebuie să călătorească pe marea vieții în corabie bine închegată, adică în Biserică; să cerceteze Biserica și să citească pagini de zidire sufletească. Nu este ușor.

Criza aceasta a fost resimțită în primul rând de Biserica Romano-Catolică în anii ‘60, când s-a înlocuit dictonul: Lumea în Biserică, cu Biserica în lume.

Părintele Patriarh Daniel a înțeles aceste vremuri și de aceea Biserica merge astăzi mai mult în lume, prin întâlnirile acestea, conferințe, simpozioane, însă să nu se uite de cercetarea Bisericii. Totul, cu bună cumpănire.

Zice proverbul: Nu e greu să trăiești, e greu să cumpănești. Nu contează atât de mult ce spui, ci cum spui. Deci trebuie să fim în mijlocul societății cu mijloacele care sunt acceptate. Așa cum spun mulți, un medicament care este amar este îmbrăcat în ceva dulce, la fel și aici Biserica trebuie să vină cu ceva care nu provoacă repulsie”, a povestit arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, exprimându-și opinia și despre demersul Bisericii de a veni în întâmpinarea societății, inclusiv în mediul online sau civic.

În finalul interviului acordat de arhiepiscopul nonagenar Agenției de Știri Basilica, acesta povestește care sunt sfinții și autorii săi preferați, oferind totodată câteva modele pentru formarea spirituală a tinerilor sau a creștinilor începători. 

„Pentru mine, toți sfinții sunt valoroși. Sigur, Sfinții Ierarhi Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare și Cuviosul Pimen rămân cei mai gustați de popor. De aceea am publicat mai multe broșuri pentru credincioși cu extrase din cuvintele lor.

Pentru tineri, așa cum am spus: să cerceteze biserica cât mai des, să citească din literatura patristică și a marilor clasici români și străini.

Să citească cu multă atenție cartea marelui pedagog Foerster, Îndrumarea Vieții, unde se arată cum se dezvoltă și se întărește caracterul și se dau și multe sfaturi pentru viața duhovnicească.

Desigur, și cartea Părintelui Nicodim Sachelarie, Îndrumarea vieții, însă aceasta vorbește mai mult din perspectiva religioasă. Mai sunt și alte lucrări, unele tipărite la noi, ca Tinerii pe marea vieții sau altele care se adresează frământărilor specifice tinerilor astăzi.

Dar, mai ales, opera lui Mihai Eminescu care, în cuvinte foarte frumoase și pline de înțelepciune, cuprinde toate laturile vieții omului care vrea să fie om de caracter!

Mihai Eminescu de mic a fost crescut de bunicul său care a fost cântăreț bisericesc și mi-l imaginez alături de bunicul la strană. Așa cred că s-a format el. 

Aici este temelia culturii lui: în Biserică. Dacă tinerii noștri ar citi cu luare aminte ar înțelege mai mult și din viața lumii, ar înțelege cum să deosebească binele de rău și să urmeze binele”, și-a exprimat speranța arhiepiscopul Pimen al Sucevei și Rădăuților, într-un interviu cu prilejul împlinirii vârstei de 90 de ani, acordat Agenției de Știri Basilica. Acesta poate fi citit integral pe pagina web Basilica.ro