ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


„Aviatorul”lui Evgheni Vodolazkin.


Innokenti Platonov, eroul cărții, este pacientul rus trezit dintr-un somn adânc și lung. Somnul a fost indus de un proiect experimental în care autoritățile staliniste înghețau de vii o mână de zeki, anterior condamnați politic. La fel ca în pădurea adormită, lumea din jurul personajului principal căpătase între timp (cei 80 de ani scurși) o altă înfățișare iar Innokenti face o rememorare a trecutului rămas viu în memoria sa, printr-un jurnal inedit. El iese adesea pe parcursul celor câteva luni de viață de după dezgheț din istoria evenimentelor politice dureroase, redefinind cea mai neagră perioadă din istoria Rusiei natale, aceea a terorii. Dăruit cu un simț rar, acela de a privi evenimentele de deasupra, din nori, fără a le teoretiza ideologic, eludând cronologia și durerea, Platonov iese cu grație din istorie dând viață amănuntelor. 

„Aviatorul” reprezintă o odă adusă Amintirii. Iar Amintirea tinereții lui Platonov este marcată de teroarea istoriei din care vrea să iasă: pierderea iubirii, despărțirea de familie și de speranță, viața lui în Gulag. Ceea ce-i rămâne însă și nu-i poate lua nimeni sunt obiectele, gesturile, mirosurile, viața din urmă cu 80 de ani în manifestările ei cotidiene, viața personală de fiecare zi, viața care scapă politicii. Uitarea răului abrutizant o dorește Platonov pentru a supraviețui. Uitarea nu-i este îngăduită însă cititorului, Vodolazkin înscriindu-se în tradiția scriitorilor ruși care rememorează Gulagul cu responsabilitatea unui act suprem. Ca și Soljenițîn, care în Arhipelagul Gulag își propune să nu omită nimic (o uriașă memorie vie, un martor care înregistrează în mintea sa totul și apoi redă lumii, în mod exemplar, tot ceea ce s-a făcut, tot ceea ce s-a întâmplat în acel infern modern), așa și Vodolazkin recreează prin Platonov o lume. Lumea din care a plecat. Dar nu pentru a se răzbuna, nu cu încrâncenare și nici cu revoltă. Ci croșetând sentimente și imagini care nu au voie să dispară. Ba mai mult: prin rugămintea sa de pe urmă puținii săi apropiați vor scrie povestea lui mai departe reușind să prindă bucățile de viață de sub ideologii. Vodolazkin insistă în „Aviatorul” asupra recuperării trecutului personal, asupra dimensiunii umane a istoriei ca act de supraviețuire pentru cei care au suferit.  În Aviatorul este vorba, nici mai mult nici mai puțin decât despre recuperarea Omului. A Omului din eternitate. 

Una din temele principale, fără îndoială, este Frigul, care intră cititorului în rărunchi fără a–l încețoșa, fără a a-l arunca în deprimare fiindcă autorul își dozează cu grijă vorbele și știe ce putere are. Acesta trăiește doar în memoria eroului său, Platonov, care nu simte gerul crâncen cu mânie, nu se întoarce împotriva lui pentru a-i cere socoteală. Epoca frigului sovietelor staliniste (din case, de pe străzi, de pe insula ispășirii, din frigul azotului lichid în care este cufundat) se dezgheață într-o zi sub ochii blânzi ai unui medic (adevărat Sfânt ce-l urmează pe Platonov în scurta sa călătorie prin viața de după dezgheț), care devine martorul activ al epopeei Aviatorului. 

Nimic nu este întâmplător ales și folosit în această carte, o carte despre Rusia, despre sufletul nației Mari, înghețate în azot lichid de Lenin și de Stalin, ale cărei celule au fost distruse spre a fi, apoi, resuscitate fără sorți de izbândă. Cuvântul dezgheț, de pildă, a fost utilizat pentru prima dată în această accepție politică și socială de către Aleksandr Herzen, în 1855, după moartea țarului Nicolae I (simbol al autoritarismului) când se aștepta o relaxare a climatului politic. Ulterior, dezghețul a fost repus în circulație în aprilie 1954, în revista „Znamia”, prin publicarea romanului omonim al lui Ilia Ehrenburg. Așadar, dezghețul la ruși semnifică scurte perioade în care teroarea ”iernii” se oprește și oamenii pot să iasă din lagăre, pot vorbi și se pot bucura, aparent, de viață. Și se referă la o istorie ciclică, întocmai cum sunt anotimpurile (și, observă Vodolazkin, la Sankt Petersburg este impropriu spus anotimpuri, doar ninge și e îngheț, sau, dimpotrivă, s-a dezghețat!). Dar, de fiecare dată, istoria o ia de la capăt cu rușii, de fiecare dată vine un alt îngheț. 
 
 
Fiindcă „Aviatorul” vorbește, în primul rând și în ultimul rând și peste tot în rest despre vinovăție. Și despre ispășire. Platonov suferă înghețul total. Îi este anulată viața și se trezește în 1999, precum un Lazăr înviat din morți. Miza la Platonov nu mai este perioada rece sau cea călduță, în sens ideologic, miza este însăși viața și moartea. Dezghețul și revenirea la viață se face cu un scop: să poată vorbi cu cel pe care-l ucisese, denunțătorul familiei sale din anii Terorii. Fiindcă Platonov „vorbește cu morții”. Și observă Vodolazkin: Dumnezeu te iartă, dar cu cel pe care l-ai omorât, ai vorbit? Este, cumva, o întoarcere a iertării așa cum o cunoaștem din Evanghelie, când cel lezat te iartă și apoi nădăjduiești că te va ierta și Dumnezeu. Este un model uman de clemență: am luat iertarea de la cel păgubit, am reparat paguba, acum, tu, Judecătorule, eliberează ucazul de iertare. La Vodolazkin nu este așa. Judecătorul poate că are pregătit ucazul, fiindcă Platonov a ispășit prin suferință și a murit, dar este re-trimis în viață pentru a primi și iertarea mortului. Este un paradox tulburător: Platonov nu doar că îl reînvie atunci pe cel ucis, prin arta sa (pictându-l), dar în creația lui, în tabloul răsărit într-o zi din propriul penel, vedem o ființă umană schimbată, un ceva altfel decât acel odios instrument al NKVD.

Și ajungem în prezent. Minune a tehnicii noi, revenirea lui Platonov la viață este presărată de alte senzații, cele mai multe de neplăcere și jenă: cunoscuții din vremea sa sunt îngropați de timpul implacabil iar regimul politic și tehnologia care-i agresează noua viață au adoptat fețe noi. În fapt, fiecare om trăiește într-un spațiu și timp determinat, lăsat de Dumnezeu iar Platonov descoperă în finalul cărții că nici o clipă el nu a evadat din timp. Nu-l poți păcăli pe nemilosul Cronos. A evadat doar din propria viață în neantul unde l-au trimis torționarii săi. În frigul absolut. Îl regăsește contemporan, la 100 de ani, doar pe Voronin, sadicul său gardian, general pensionar azi. Torționarul și-a trăit propria viață, victima sa, nu. 

Întreaga Rusie a anilor 90 se interesează de Platonov, de dezghețat. Vodolazkin descrie cu minuțiozitate importanța spectacolului și a evenimentului în lumea contemporană. Reclama aduce spectatori mulți dar, în același timp, sau tocmai de aceea, reclama simplifică, extrage vulgarul, aparentul, umilește prin dezinteresul față de esență, față de Adevăr. Platonov este recunoscut pe stradă, este o vedetă, se simte hărțuit așa cum se simte orice vedetă. El trăiește umilința succesului unui ciudat, al unui intrus care face spectacol prin povestea lui din care noii ruși nu iau decât notorietatea. Pe sadicul său gardian nu-l știe nimeni, el își trăiește modest, în tihnă, îmbelugat, sfârșitul. 
 
 
 România a avut, și ea, Gulagul ei și a suferit, în perioada comunistă, perioade controlate de dezgheț, urmate de o reinstituire brutală a cenzurii. Și România a fost cufundată în azot lichid iar după 1989 trebuia să-și recupereze memoria.  Ce altceva a fost Memorialul Durerii realizat de Lucia Hossu-Longin?
 
                                                                                 Aviatorul...

Aviatorul este bărbatul curajos care se urcă în carlinga de metal susținută de un motor și care are puterea de a desprinde obiectul mai greu decât aerul de pământ și de a privi mereu spre cer. Platonov nu a condus niciodată un avion dar, rememorează el, odată i-a oferit o ultimă țigară unui aviator care s-a prăbușit. E tot ceea ce putea face un copil de 12 ani care simțise tensiunea, frica și moartea: să-i întindă o ultimă țigară. Revine obsesiv în carte Aviatorul acela și mai revine Osipovici, generalul bătrân care i-a spus micului Platonov: mergi înainte fără frică! Este o lecție despre bărbăție și curaj, despre lucruri mari, despre frumusețea inumană a unui aviator care-și riscă viața spre a urca spre cer. Există o întreagă istorie europeană a aviatorului. De la Antoine de Saint Exupery cu al său mic prinț, la Pacientul englez, Aviatorul lui Scorsese sau Forever young al lui Mel Gibson, aviatorii sfidează moartea. 
 

În fața unui aviator ne urmăresc cuvintele Mântuitorului: cine ține la sufletul lui îl va pierde, iar cine-și pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi.

Și România a avut aviatori.

Diamandi Ionescu a fost ofițer de aviație, a luptat pe frontul de vest, apoi pe cel de est și, ca urmare a urmare a curajului său, a fost decorat cu Virtutatea Aeronautică de Război și cu Crucea de Fier. A făcut o figură eroică în duelurile aeriene cu aviația sovietică din timpul campaniei pentru eliberarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, apoi în bătălia pentru Odesa și a fost luat prizonier la Kosice, în Cehoslovacia, în toamna anului 1944. După terminarea războiului, el s-a întors în țară și a fost repartizat la Flotila a II-a de aviație din Turda unde a intrat în conflict cu autoritățile după ce a protestat împotriva falsificării alegerilor din noiembrie 1946. După un zbor de recunoaștere deasupra Munților Apuseni, făcut spre a găsi cele mai bune locuri pentru realizarea unei rezistențe armate, va fi arestat de Securitate. 

Diamandi este doar un exemplu de aviator, de erou al aerului care cunoaștea bine valoarea Libertății. 

Dar au fost pline temnițele comuniste de alți mulți aviatori care nu au urcat niciodată în carlingă. Și totuși au mers înainte fără frică, așa cum a fost învățat Platonov. Au zburat spre cer sufletele lor. 

Încă mai trăiesc astăzi în România și Voronini imunzi și Platonovi care au trecut prin frigul absolut.

Și totuși...pe ecrane, la metrouri, prin spații publice apare ca model pentru România de astăzi chipul unui oportunist, al unei muște aptere, care a îmbrățișat ideologia roșie și și-a asumat sclavia bolșevică în cea mai neagră formă a sa. Este sinistră imaginea dar mai ales semnificația ei: poporul român a uitat să zboare!  Vedeta la noi este, iată, Voronin. Îl vedeți peste tot iar micimea clipurilor publicitare cu el nu este întrecută decât de statura-i în mărime naturală care se scurge în Piata Victoriei în fiecare seară protestatară. Acolo este înconjurat de tineri. Este un simbol și un exemplu pentru noi acest Voronin. Ne vorbește despre libertate și despre curaj. Voroninul nostru luptă cu comunismul în timp ce Platonovii se sting încet în obscuritate. Sunt neinteresanți pentru poporul român. Tinerii nu mai vor să afle despre suferință, sunt pozitiviști și îndreptați spre valori ”civice”. Învață de mici activismul (la început voluntariat, apoi ONG, apoi partid politic sau ziaristică).  Prezența lui Mihai Șora este firească pentru tinerii noștri care întorc spatele istoriei și memoriei colective. Și cine îi poate învăța mai bine activismul decât propagandistul roșu? 

Pas cu pas, întregul limbaj și întreaga recuzită a stângii extreme cuceresc spațiul public românesc. Lipsiți de memorie și de cunoaștere a istoriei, tinerii adoptă modelele marxiste occidentale fără discernământ. Nu este prima oară în istoria noastră și nu doar la noi se întâmplă aceste lucruri. În Spania, memoria lui Franco și a dreptei este ștearsă din spațiul public. Acuzația de fascism a devenit teribilă în tot locul, lucru firesc într-un spațiu cultural dominat de extrema stângă: creștinismul, familia, naționalismul, toate au devenit simple concepte ideologice „fasciste”. 

Înghețul revine și parcă niciodată vorbele lui Churchill nu ar fi mai necesare: „Niciodată atât de mulți nu au datorat atât de mult celor puțini”, referindu-se la piloții militari din cadrul Royal Air Force care au reușit să oprească puternica flotă aeriană a Luftawaffe-ului german.

Dar unde ne sunt aviatorii tineri?