Ne bucurăm să începem colaborarea cu noua noastră colegă, Ana Maria Radulian, cu un material publicistic care se integrează perfect în Suplimentul Literar și Artistic duminical al ActiveNews, despre Bucureștiul nostru drag. Bine ai venit alături de noi, Ana Maria!

Există timpuri în viață când poveștile valorează mai mult decât s-ar putea crede la prima vedere. Există timpuri în care trăim cu neastâmpăr, dornici să le descoperim. Cu simțurile veșnic însetate de o evadare imprevizibilă din cotidian, ne convertim interesul într-o dragoste aproape pasională pentru trecut. Ați crezut măcar o clipă că poveștile țesute din fire subțiri de realitate, dar înnodate frumos în ficțiune sunt doar pentru copii? Viața răstoarnă această teorie într-o antiteză de trăiri tangente cu sufletul oricărui adult. Și ne trezim astfel însetați de lectură, bucuroși să putem sorbi din rădăcini o carte "bună", cucerită de fapte inedite și personaje complexe.

Vreau să știi, dragă cititorule, că există orașe care tăinuiesc în miezul lor o poveste bogată și nebănuită, cu întâmplări zbuciumate sau line, a căror protagoniști au trăit asemenea nouă, ținând piept năravurilor vremii și căutându-și împlinirea sufletească cu o impresionantă perseverență. Un astfel de oraș este Bucureștiul secolului XIX, un spațiu mărginit de granițele timpului, în care schimbările și noutățile au constituit fără îndoială, calea către o lume cu totul captivantă.

Capitala țării noastre își păstrează în tăcere amintirile acelor vremuri nu demult apuse, imprimându-le ecoul răvășit în zidurile de piatră ale monumentelor arhitecturale, vizibile și astăzi în centrul orașului. Un univers al regulilor stricte de politețe, o societate în care rochiile feminine alcătuite din numeroase straturi de culoare, fracurile și pălăriile bărbaților, trăsurile, caretele și obișnuitele baluri sunt câteva aspecte care alcătuiesc lumea din "La Belle Epoque". Este o lume imprevizibilă și plină de priveliști contradictorii, care te invită să pășești cu încredere în perimetrul întâmplărilor sale. Așadar, te îndemn, dragă cititorule, să iei un loc lângă mine în trăsură și să intrăm cu pașii sufletului în inima Bucureștilor de altădată. Fiindcă îmi ești invitat de onoare și doresc a păstra bunele maniere specifice epocii, te poftesc în locul de onoare, anume cel din dreapta a trăsurii.

Asediat într-o spumă de flori primăvăratece ori îmbrăcat în haina albă a zăpezii, vechiul orașul era întotdeauna cuprins de fervoare. Domni și domnișoare, mame și copii, oameni din toate clasele sociale își făceau loc pe bulevardele aglomerate ale capitalei. Indiferent de destinația aleasă, se putea circula pe jos sau cu trăsurile care erau de două categorii: clasa I ( cu numere albe) și clasa a II-a (cu numere roșii). La vremea aceea, existau birjele de Herasca și trăsurile de casă, ambele fiind mijloace esențiale cu care cetățenii circulau zilnic spre destinațiile alese. Cu toate acestea, în 1872 o nouă invenție avea să stârnească atenția locuitorilor, pătrunzând pe nesimțite în universul lor citadin. Într-o zi obișnuită de mai, un vagon galben își face apariția pe Calea Moșilor. Tras de cai asemeni unei trăsuri obișnuite, " Bukarest Tramways" se arăta mai impozant decât oricare alt mijloc de transport, având o "imperială" deasupra ( etaj al vehiculului, care nu era acoperit) și zeci de ochii urmărindu-l hipnotizați.

Femeile își lăsau mâncarea pe foc, tinerii alergau într-un suflet, toți bucureștenii erau dornici să vadă noua invenție britanică! Dar majoritatea o numeau " traivan", "trangavam" și "tranca-fleanca", pe baza sa născocindu-se o paletă întreagă de istorisiri. În sfârșit, după multe întâmplări cu trangavanul care mai sărea de pe liniile de fier și trebuia împins înapoi pe șine, în 1893 apare la București fratele său mai mare, " tramvaiul electric". Vremea ploioasă acompaniată de vântul aspru, specific climei temperate, nu trece cu vederea locuitorii orașelor, scoțând la iveală imensele noroaie care căptușesc majoritatea drumurilor. Când și când, o trăsură grăbită străbate bălțile adânci și pline de mâl, împroșcând hainele dichisite ale trecătorilor cu stropi mari și murdari. E un dezavantaj iminent al stării în care se găsesc Bucureștii, cu aspectul patriarhal al unui sat românesc, străbătut când și când de o clădire aristocratică. Problema pavării reprezintă una din preocupăriile fundamentale ale conducerii de după 1866. Dacă în decursul timpului, ulițele și străzile întortocheate ale orașului erau lipsite de o organizare iscusită, fiind acoperite cu bârne de lemn sub care apa stătută avea un miros pregnant, odată cu venirea regelui Carol I începe procesul de pavare a drumurilor cu piatră. E vremea unor schimbări fundamentale! În timpul domniei de 48 de ani a regelui Carol I al României, țara își câștigă independența mult dorită, se înființează Căile Ferate Române, se introduce prima monedă națională (leul), crește calitatea vieții, iar România se înalță prin nenumăratele inovații, la rangul de stat modern. Toată această evoluție își poartă răsunetul în primul rând asupra capitalei noastre mult încercate în vâltoarea trecutului. Cutremurele frecvente, incendiile și inundațiile alcătuiesc peisajul inedit al unei epopee veritabile. Au existat catastrofe însemnate ce s-au abătut asupra întregului oraș, stimulând astfel societatea să construiască și să aducă schimbări constante asupra lumii bucureștene de la 1800.

Însă pentru a înțelege mai bine toate aceste aspecte, este nevoie să facem o incursiune atât în lumea mahalalelor, cât și în celelalte cartiere care flanchează centrul orașului. "Cine vrea să vadă Bucureștii asa cum se cuvine ar trebui să urce pe unul dintre dealurile din partea de sud a orașului și, odată ajuns în vârf, să-l observe cu atenție. Priveliștea este nespus de fermecătoare, căci acoperișurile de metal ale cupolelor celor două sute de biserici reflectă lumina razelor orbitoare ale soarelui, iar efectul este cu adevărat splendid", ne spune James William Ozanne, consulul Angliei la București în 1870.

La o inspecție mai atentă a micilor clădiri care compun acest mediu semi-citadin, se pot observa numeroase bisericuțe impresionante în detalii arhitectonice. Mai mult, pâlcuri de case răsar când și când din acea mare de verdeață, contrastând frumoasele turle. Bârnele din salcâm, paiele și pământul sunt materialele de bază care alcătuiesc aceste colibe patriarhale. În unele locuri se ridică maiestuoasă casa vreunui boier de seamă, iar centrul orașului începe să fie înviat de numeroase bijuterii ale arhitecturii moderne. Despre toate acestea vom vorbi în articolul următor.

În mahalale peisajul era de-a dreptul șocant. Sărăcia și mizeria în care trăiau oamenii cu animalele lor compuneau o perspectivă a paradoxurilor. Dar chiar și așa, călătorul invitat în această excursie a timpului, va găsi un farmec aparte în miezul împrejurimilor. Căpițele de fân, grămezile de coceni și de surcele erau stivuite în fiecare ogradă, reprezentând din nefericire materialul perfect inflamabil pentru orice incendiu. Când o scânteie se aprindea într-o zonă a orașului, nu mai era mult până ce flăcările cuprindeau cu nesaț porțiuni întregi de oraș. Astfel, în 1847 are loc cel mai cutremurător incendiu, Bucureștiul arde trei zile și trei nopți. Văpaia focului cuprinde cu iuțeală ulițele, îmbrăcând răsăritul orașului într-un ocean de flăcări ce azvârle șindrile și fum în toate părțile. Dezastrele se țin lanț, fiind completate și de Dâmbovița, râul care izvorăște din Carpați și străbate capitala în întregime. Numeroasele mori de apă, gunoaiele aruncate în râu și lipsa construirii unui circuit solid pentru curgerea Dâmboviței au determinat în decursul istoriei multe inundații cu ecou în viața locuitorilor. În vremea lui Em. Pake Protopopescu, unul din cei mai buni primari pe care i-a avut vreodată capitala, au început lucrările de canalizare a Dâmboviței (1880): "Ziua de astăzi este o zi mare ce prevestește transformarea capitalei României, o zi ce făgăduiește însănătoșire și înfrumusețare orașului."

În ciuda unei dezolări aprige ce se face simțită adesea în anii secolului XIX, Bucureștii păstrează cu multă finețe în măduva sufletului un adevărat tezaur. Să fie vorba de frumusețea inegalabilă a româncelor cu ochii cenușii șj părul brun, vestită chiar și peste hotare? Sau să facem referire la buna cuviință prezentă în societate, despre care Ozanne nota următoarele: " Manierele doamnelor, ca și ale domnilor, sunt ireproșabile, și, cu toate grija pentru detalii, politețea rămâne firească, însă niciodată familiară. Deși relațiile dintre doamne și domni sunt adesea ambigue în societate, nici o privire și nici un gest nu ar putea da vreodată de înțeles unui străin că ar fi vorba de altceva decât de niște simple cunoștințe. Nici un bărbat nu întrece în vreun chip măsura. Nu există fanfaronadă: totul se petrece discret și elegant."

Însă cea mai neprețuită caracteristică a românilor este mărinimia și voioșia lor ancestrală. Cu nimic nu se deosebește românul de străinii de la București mai mult decât cu sufletul său luminos, gata să sară în ajutorul oricărui om aflat în nevoie. Poate că această trăsătură definitorie i-a stimulat pe români să creeze basme populare cu eroi puși în situația imperioasă de a salva vieți și de a săvârși fapte mărețe.

Odată cu venirea medicului Carol Davila la București, medicina capătă o cu totul altă dimensiune. Pe lângă înființarea unei școli autentice de medici, Davila organizează primele orfelinate și revoluționează medicina românească. În spitalele capitalei sunt tratați sute de pacienți, consultațiile sunt oferite gratuit și de multe ori medicamentele sunt distribuite fără o plată în schimb. Anual se adoptă câteva zeci de copii de la orfelinate, ceea ce demonstrează încă o dată inima românului. Cu adevărat, e în sângele strămoșilor noștri credința de a face binele și de a urma lui Dumnezeu cu bucurie.

Întorcându-mă în trecutul frământat de evenimente al capitalei noastre, mă simt precum o nepoată din viitorul îndepărtat, sosită la un rendez-vous cu stră stră strămoșii săi. Cu mustățile răsucite într-o spirală galantă, cu hainele dichisite și marcate de ultimele tonuri ale modei pariziene, bărbații începutului de epocă modernă își poartă favoriții, bastonul și pălăria pe bulevardele bucureștene, pierduți într-o paletă coloristică de stofe, danteluțe și pălării feminine. Pe Podul Mogoșoaiei (actuala Calea Victoriei) se pot zări frumoase cafenele cu fel de fel de bunătăți orientale. Într-un colț al acestora, se află adesea câte o trupă de țigani cântând la vioară, cobză sau nai. Aceste ființe nomade, neîngrijite și lipsite de maniere dau un farmec aparte localurilor și grădinilor din București. Talentul lor nativ de a reproduce melodii după o singură audiție, fără a deține o cultură muzicală propriu-zisă, este de-a dreptul izbitor.Nu departe de centrul orașului, intrând pe unele ulițe lăturalnice, chipuri blânde de țărani cu cămăși albe îmi mângâie privirea captivată de înfățișarea lor. E o demnitate de sine stătătoare ce se poate citi în acești ochi. Ei, cu statura voinică și părul lung, cu bărbăția și blândețea lor sinceră, sunt rădăcina noastră vie și puternică. " În loc să-i înăsprească firea, suferința și nenorocirile din trecut i-au pus în privire o undă de blândețe amestecată cu un grăunte de ironie. Este deștept și ager, iar singura urmă de ironie pe care-o nutrește încă e îndreptată împotriva muscalilor, așa cum îi numește el pe moscoviți. Pentru boierul care l-a asuprit atâta amar de vreme nu simte decât dispreț."

Îndepărtându-ne ușor de oraș, pe o culme mai înaltă, ni se relevă o imagine de ansamblu a acestei lumi pitorești, care capătă mai degrabă aspectul unei grădini verzi și bogate, reliefată de o sinteză de nuanțe. Din loc în loc, pâlcuri de case și turle de biserici modifică această uniformitate coloristică. " Grădinile, arborii și pomii fructiferi inundau totul de primăvara până toamna târziu. Văzut de sus, orașul părea o grădină imensă în care se ascundeau miile de case și atenansele lor(...) Încolo era numai verdeață și iar verdeață. O grădină imensă, acesta era aspectul Bucureștilor de altădată. Un "oraș" mare în care aspectul urban nu se putea observa, fiindcă nu exista", scrie istoricul George Potra.

Călătoria noastră se finalizează aici, dar nu înainte de a menționa faptul că vom continua cu prima ocazie această incursiune în timp, pentru a descoperi poveștile din spatele clădirilor capitalei. Și poate că într-o zi, la auzul acestor povești, vor zâmbi chiar și cei mai sceptici dintre bucureșteni, presați de forfota neobosită a mașinilor, obosiți de mizeria, poluarea și celelalte neajunsuri ale capitalei. Poate într-o zi, se vor uita în jur cu drag și își vor imagina, asemeni mie, că a existat odată, nu demult, "Micul Paris".

(Va urma)