ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Ca în aproape orice domeniu, belșugul de pe piața de carte vine și cu dificultatea alegerii. Ce este bun pentru copii?

În linii mari, cărțile pentru copii se împart, axiologic, în trei categorii: bune, dăunătoare, neutre (nici bune, nici rele).
Cărțile dăunătoare sunt cele care ajung să schimbe comportamental cititorul, într-o direcție rea, desigur. Sunt cele ale căror personaje principale devin simpatice de-a lungul lecturii, dar portretul lor reunește multe defecte. De pildă, portrete de copii nepoliticoși, impertinenți, leneși, descurcăreți prin minciună, specularea slăbiciunii celor din jur.

Și unele cărți din genul numit fantasy pot fi dăunătoare, ducându-l pe copil într-o zonă prea tenebroasă – lucru pe care basmele nu îl fac, deși apare și acolo supranaturalul (cu notabile diferențe de poziționare față de acesta, de unde și impactul asupra cititorului).

Mai numeroase decât cele strict nocive, sunt cărțile de mijloc: nici rele, nici bune. Cazul lor nu este totuși mai puțin nefericit. Astăzi există pe piață o mulțime de cărți ce nu te poartă nicăieri: nici prin emoție artistică (pentru că nu corespund Frumosului artistic, fiind prost scrise), nici prin mesaj.

Aici trebuie să fim atenți la o idee larg răspândită printre părinți, uneori și printre profesori. Este acel principiu: să citească orice, numai să citească. Părintele crede că orice formă de lectură este pozitivă, având măcar unele beneficii: îmbogățirea vocabularului, familiarizarea cu pagina scrisă, dobândirea unui bun obicei. Fals. Decât să citească o carte slabă, este mult mai util pentru copil să se plimbe în parc, să iasă cu rolele sau cu bicicleta, să se joace cu prietenii lui… Practic, orice altă activitate pe care de obicei o încuviințăm pentru copii este mai bună decât citirea unei cărți proaste. De ce? În primul rând, copilul poate primi falsa idee că se formează, că încet-încet devine un om citit. Poate primi și o ușoară aroganță din aceasta. Or nu toate cărțile sunt formatoare și nu toate fac din noi oameni culți.

În al doilea rând, cititorii tineri au tendința de a urmări foarte empatic personajele, identificându-se cu ele. De aceea, este necesar să fim atenți: oare orice carte merită? Și la orice vârstă? De pildă, o carte superbă, pe care am parcurs-o aproape pe nerăsuflate în liceu, a fost „Suferințele tânărului Werther”, de Goethe. Ulterior am citit că ea a declanșat un val de mimetism vestimentar (tineri îmbrăcați cu o vestă galbenă, ca și Werther), dar și o serie de sinucideri. E un roman foarte bine scris, care merită citit – doar că, iată, este totodată un exemplu istoric de influență nefastă. Un exemplu extrem, dar nu e mai puțin adevărat că și alte texte pot influența negativ, deși poate mai subtil. Cărțile au o înrâurire mult mai puternică asupra cititorilor foarte tineri, neexperimentați, de aceea e important ca aceștia să fie îndrumați.

 

O carte foarte bună îndeplinește simultan mai multe condiții: are o formă literară înaltă, are un mesaj moral, se înscrie într-un sistem de referință.

Prin sistem de referință, putem înțelege acele cărți ce participă la concertul larg al literaturii, multe căpătând valoare de simbol, reluându-se unele pe altele, răspunzându-și. Sunt acele borne nu doar dintr-o literatură, ci chiar dintr-o cultură: Robinson Crusoe, Alice în țara minunilor, basmele, legendele, fabulele lui Esop si La Fontaine, Micul prinț, cărțile lui Jules Verne, splendidele povestiri ale lui Tolstoi (Leul și cățelușa, Pisoiul, Ciupercile, Filipok etc), opera lui Creangă, Caragiale etc. De aceea, este cumva regretabil să cumpărăm copiilor numai cărți impecabil ilustrate, dar de autori de raft secund. Atunci copiii sunt ținuți departe de marele circuit al culturii și nu ajung (spre deosebire de alți copii de vârsta lor) să cunoască niște simboluri și puncte de reper. De aceea, este bine ca părinții să opteze pentru autori valoroși.

De asemenea, nu sunt de ocolit nici lucrările de popularizare, marile cărți repovestite copiilor. Prin repovestiri nu trebuie să înțelegem recentele reinterpretări de orice, prescurtări sau schimbări nejustificate ale unor opere deja dedicate celor mici. Există azi texte ce modifică grav clasici precum Hans Christian Andersen, pentru a rescrie un final fericit. În mod paradoxal, societatea noastră tinde să evacueze suferința din literatura pentru copii (rescriem „Mica sirenă” sau „Fetița cu chibriturile”), dar oferă violență prin televiziune și internet. Așadar, nu despre aceste repovestiri este vorba, ci despre literatura pentru adulți introdusă copiilor. Există ediții foarte frumoase cu Shakespeare repovestit copiilor (pentru copii mai mari, de gimnaziu, cea mai bună versiune este cea a lui Charles și Mary Lamb). Alte repovestiri sunt cele ale epopeei lui Ghilgameș, sau ale legendei întemeierii Romei, ale Iliadei, Odiseei, Cavalerii Mesei Rotunde etc.

Utile și frumoase sunt și popularizările de biografii, precum o carte scrisă recent de Anca și Elena Nedelcu: „Genialii. Un an din copilăria lor: Antipa, I. Hasdeu, Vuia, Brâncuși, Enescu”. Tot la capitolul popularizări, putem include cărțile de informație științifică, adaptată pe înțelesul copiilor. Totuși cei mici nu sunt prea încântați de cărțile de tipu „Enciclopedia pentru copii”, sau „Domeniul X explicat copiilor”. Deși frumos ilustrate, acestea se citesc mai greu. Ideal este ca ele să urmărească firul unei povești (scrise cu talent!). Am cumpărat recent o carte frumos ilustrată despre marii exploratori, însă cu o exprimare greoaie, stângace. Mult mai frumoasă este „Povestiri despre cutezători”, a lui Mihail Drumeș, contând mult că autorul este și scriitor de beletristică. Sau „Cristofor Columb” a lui Jules Verne. Așadar, când scriem cărți pentru copii, nu este suficient să fim stăpâni pe informația științifică, la fel cum nu e suficient ca ediția să fie plăcut ilustrată.

 În spațiul autohton, cred că nu trebuie ocolite anticariatele. Desigur, găsim frumoase reeditări de basme, legende (ale păsărilor, plantelor, legende istorice), narațiuni versificate („Prințul Miorlau”,„Lizuca uituca”, de Nina Cassian, „Cartea cu Apolodor” a lui Naum etc). Totuși, sunt multe titluri-surpriză pe care numai în anticariate le mai găsim. O achiziție pe care am făcut-o recent este „Hoinăreli prin natură” (Demostene Botez și Ionel Pop), la un preț destul de mare. Dar anticarul i-a cunoscut valoarea și raritatea. Cartea aceasta are câteva reminiscențe de regim comunist (referire la cravata roșie de pionier și altele), dar ele nu sunt supărătoare. La o eventuală reeditare, nu ar trebui cenzurate (altfel am adopta instrumentele pe care le blamăm), ci explicate în note de subsol. În tot cazul, cartea fiind redactată în stil realist, ele apar și ca o necesitate de încadrare în epocă. Dincolo de asta, textul este minunat scris (Demostene Botez  a fost un poet de talent), iar informațiile de zoologie sunt utile și surprinzătoare și pentru un cititor adult. În plus, așa cum aminteam mai sus, informația științifică este grefată pe un suport epic, ceea ce o face mult mai agreabilă unui copil.

Foarte frumoase sunt și cărțile „Povestiri istorice”, de Dumitru Almaș - două volume (al doilea numit "Scântei de peste veacuri”), în splendidele ilustrații ale lui Valentin Tănase. De găsit în anticariat, dar și reeditate. O parcurgere atentă a acestora îl va face pe copil să înțeleagă mai bine și lecțiile de istorie. Volumele reeditate beneficiază și de o prefață elogioasă a istoricului Adrian Cioroianu. Pe alocuri, și aici se observă unele reminiscențe de ideologie comunistă – de exemplu, citim că Ștefan cel Mare este cunoscut și pentru frumoasele lui „zidiri”. Putem intui că în timpul regimului comunist ateu, pentru a menaja susceptibilitatea cenzurii, autorul a ales acest cuvânt pentru a nu-l folosi pe cel de „mănăstiri”.

O altă carte ce merită citită, pentru modelul comportamental, este „Pollyanna, jocul bucuriei”. Ea era recomandată și de părintele Teofil Părăian. De altfel, cartea se potrivește foarte bine părintelui, deoarece jocul Pollyannei constă în a găsi în toate situațiile un motiv de bucurie. Or părintele însuși afirma că nici măcar starea lui de nevăzător nu a fost una incompatibilă cu bucuria. De altfel, la editura Agaton a apărut în 2019 o carte pentru copii cu titlul „Părintele Teofil Părăian – Am fost și eu odată mic. Începuturile unei vieți de bucurie, povestite chiar de el”. Găsim aici episoade emoționante din copilăria părintelui, precum jocurile cu alți copii (chiar și cățărat în pomi!), cunoașterea lumii prin pipăit (frații, cu dragoste, îi puneau în palme animăluțe mici, păsări etc). Dragostea familiei impresionează la fel de mult ca inima bună și ușoară a micului nevăzător. De pildă, e de reținut modul cum copilul traversa pârâul din apropiere: frații îi așezau piciorul, din piatră în piatră.

Poate nu ar trebui uitate „Gavroche și Cosette” (fragment din „Mizerabilii”, de Hugo), „Singur pe lume” (H. Malot), „Vântul prin sălcii” (Kenneth Grahame), cărțile lui Jack London, Karl May, Dumas. Și multă literatură populară românească sau prelucrări folclorice precum „Păcală” de Petre Dulfu.

Aș include aici și semnalarea unei tendințe apărute în școală, evitând să dau nume concrete de autori. E vorba de liste bibliografice pline de (cvasi)anonimi, liste care concurează sau substituie de-a binelea marea literatură, fie ea română sau universală. Astfel, școala însăși întărește confuzia valorică, după aceeași păguboasă deviză "să citească orice, numai să citească”. Nu, e bine de știut: facem mai mult rău, pentru că un copil, având încredere în școală, poate crede că este trimis spre frumos și valoros. În schimb, i se dă o monedă calpă drept una reală. Precizez dinainte că mulți autori în vogă azi nu sunt total lipsiți de valoare, dar: stilul lor este uniform și sărac (un singur registru dominant: colocvial, ușor alternat cu neologic), nu fac parte dintr-un sistem de referință (sunt citiți aproape degeaba, mulți vor fi anonimii de mâine), cantitatea de locuri comune și de imagini artistice previzibile este copleșitoare, componenta eticistă e grosier subliniată, cu neglijare a expresivității. Cu alte cuvinte, se scriu niște cărți teziste, care să pună în valoare o teză, un principiu moral – iertarea, toleranța, acceptarea celui diferit, acceptarea de sine (scăderea imperativului de imagine și a presiunii de anturaj, mesaj bun pentru copii). Și să nu uităm de mesajul "fiecare e special”. Mesaj corect, repetat cu alte cuvinte de când este lumea: valorizarea ființei umane. Numai că astăzi este însoțit de mesajul subliminal "nu te strădui să progresezi, ori să îmbunătățești ceva.

Ești perfect așa cum ești acum”. E mesajul confortabil al stagnării perpetue, legănat la piept de cântecul mincinos al unei societăți aparent blânde – în fapt, foarte concurențială și dură. Aceste cărți moraliste nu par a avea drept scop Frumosul artistic (ori apropierea de el), ci de a îmbrăca în cuvinte un principiu. Uneori, pentru ca acest principiu să se înrădăcineze în conștiințe, autorii apelează și la trucuri periculoase: senzaționalism, vulgarități de limbaj, trivialitate. Cu siguranță, nu e literatură adevărată, ci o argumentație ce împrumută instrumentarul literar. Putem citi acest gen de autori, dar ei nu sunt de recomandat prin școală, pentru că altfel dăm elevilor impresia falsă că e vorba de lecturi formatoare. Nu este vorba de a le interzice sau a le blama, dar problema este că ele amenință să înlocuiască adevăratele valori. Din păcate, dacă ne uităm la ceea ce li se recomandă elevilor, constatăm cu tristețe că ei sunt orientați spre nesemnificativ, spre superfluu. Ca și în alte domenii. Frumosul conlocuiește cu urâtul, iar cel din urmă încearcă a-l uzurpa. Copia concurează originalul și îi fură aparențele: valorile de moralitate, de trăinicie, de creativitate, de autentic, de frumos.

În încheiere, precizez că propun o continuare a acestui articol, în ediția viitoare, cu titlul „Cărțile pentru adolescenți”.