Primim la redacție și publicăm un articol primit de la cititori, o cronică a filmului "Aferim", regia Radu Jude.  Nu uitați că dacă aveți ceva de spus, ne puteți trimite părerea sau ideea voastră la adresa: contact@activenews.ro.

Ce am înțeles din filmul „Aferim!”

Duminică seara, primăvară, puțină plictiseală. Te gândești să ieși să vezi un film cu prietenii și te bate gândul să vezi „Aferim!”: film românesc alb-negru, premii internaționale, lăudat de presă, prezentat de „lumea bună” drept ceva inedit, „western” cu acțiunea în Sud-estul Europei, pe plaiuri mioritice, cozi la casa de bilete în primele zile de la premieră etc. E adevărat, unii mai dezghețați au scris deja că e cam slab, că la pomul lăudat nu se merge cu sacul, pentru că nu prea ai ce să pui în el, dar până la urmă iei hotărârea să vezi cu ochii tăi despre ce e vorba. Că doar n-o fi luat premiu degeaba!

[P] O istorie sincera a poporului român - comanda online

Păi cum să încep să-mi expun părerea mea despre „Aferim!”? Vă mai amintiți propaganda anticlericală de prin anii 50? În timp ce preoții și călugării erau aruncați în închisorile comuniste, propaganda de partid aducea mereu în față povestiri despre „popi” și călugări bețivi, hrăpăreți, care țineau poporul în întunericul necunoștinței și care nu urmăreau decât să-și umple propriile buzunarele, mizând tocmai pe acestă lipsă de cultură a poporului, religia - opiumul popoarelor etc. Ei bine, ideile astea vechi (vorba aia, oldies, but goldies) și pe care le credeam de mult uitate, le găsim în multpremiatul film „Aferim!” al lui Radu Jude.

Ce noutate aduce, totuși acest film? Da, e vorba de o noutate. Dacă filmele făcute de „partid” prezentau viața grea a românilor pentru a arăta unde am fi rămas în continuare dacă nu ar fi venit „comunismul eliberator”, iar filmele realizate după 1989 ne prezentau viața tristă din comunism pentru a ne arăta unde am fi fost fără „democrație și valori europene”, filmul domnului Jude combină cele două „strategii”: clișeele prezentate odinioară de „partid” sunt acum înțelese prin prisma „libertății, toleranței și valorilor europene”. Doar datorită „toleranței” și acestor „valori” am ajuns unde am ajuns. Fără ele am fi rămas niște ignoranți primitivi și neciopliți, precum personajele din film.

Vizionând filmul „Aferim!”, am ajuns la concluzia că majoritatea producțiilor românești premiate în ultimii ani au cel puțin una din următoarele caracteristici:

- abundență de înjurături și trivialitate. Totul trebuie să fie șocant și să lase iluzia unei stări de libertate prin aducerea urâtului din viața cotidiană în atenția publicului și prezentarea lui drept artă. Înjurătura rostită de oamenii din diverse categorii sociale nu mai este o simplă înjurătură, întrucât, prin aducerea ei pe marele ecran, ea s-a transformat în artă și de aceea snobismul te obligă, fie să închizi ochii și să te faci că n-ai auzit, fie să ți se pară chiar ceva foarte amuzant. Situația se prezintă cam așa: dacă până mai ieri se mai plângea câte unul că lucrurile s-au schimbat și nu-și mai poate lua soția sau copilul la meci din cauza înjurăturilor și a limbajului folosit de suporteri în tribune, mai nou putem spune că și la filme de genul ăsta nu prea mai e potrivit să mergi cu familia. Sau daca vrei să o faci, mergi tu mai întâi și dacă ți se pare în regulă, te întorci acasă, iei familia, mai cumper niște bilete și savurezi noua capodoperă alături de cei dragi.

- o stare apăsătoare, depresivă, lipsită de orice bucurie, în care zace românul prezentat în filmele de acest gen. Totul este sumbru, fără perspectivă, frustrant și încărcat de nihilism. Personaje abrutizate, călăuzite mai mult de instincte și prea puțin de morală. Scânteia „toleranței” și „libertății” pâlpâie firav și aproape insesizabil în ele. Credința e mai mult o superstiție din care „popii” trag foloase materiale; românii urăsc popii și se feresc de ei, întrucât întâlnirea cu ei aduce ghinion. Populația României la anul 1835, așa cum reiese din filmul lui Radu Jude, era alcătuită din: boieri asupritori și desfrânați, oameni de ordine corupți și iubitori de moravuri ușoare, țigani robi de-a pururi asupriți, popi bețivi, antisemiți și cu un vocabular debordând de vulgaritate, țărani ignoranți, a căror singură sursă de distracție erau glumele pe seama „popilor bețivi”menționați mai sus și a țiganilor. Sportul național și, în același timp, dreptul fundamental al bărbatului, era bătutul nevestei, că doar „așa a fost de când lumea”, ba chiar „și Adam a bătut-o pe Eva, a bătut-o acolo-n rai, cu picioarilii-n burtă”.

- finalul grotesc, deprimant și stupid, în care toată murdăria acumulată de-a lungul acțiunii filmului se arată în toată splendoarea ei, pentru a alunga orice bună dispoziție și pentru a te face să regreți profund faptul că ai pierdut timpul cu „așa ceva”. Mesajul subliminal: cu românii nu poți ajunge la niciun rezultat pozitiv; sau: în țara asta, lucrurile s-au terminat întotdeauna prost.

Concluzia: dacă este duminică seara și te gândeai să vezi faimosul film românesc premiat de europeni, îmbracă-te cu treningul și ieși la alergat în parc. E așa frumos afară și ar fi păcat să-ți strici buna dispoziție. Aferim!

Gabriel Duca