În 20 iunie 1995 a murit Emil Cioran, fost legionar, care cade aberant sub incidența „legii Vexler” dacă aceasta va fi promulgată de Nicușor Dan. Cioran a fost apropiat de alt mare român simpatizant al Mișcării Legionare, Mircea Eliade, care afirma despre aceasta în Memoriile sale: „Rareori în istoria creștinismului modern au fost răsplătite cu mai mult sânge posturile, rugăciunile și credința oarbă în atotputernicia lui Dumnezeu.”

Revista Historia ne prezintă alături de fotografia istorică de mai jos textul omagial publicat de Emil Cioran la doi ani după moartea lui Corneliu Zelea Codreanu, Căpitanul Mișcării Legionare, asasinat brutal de regele dictator Carol al II-lea împreună cu alți 13 camarazi ai săi, conform documentelor SSI/SRI/CNSAS:

Profilul interior al Căpitanului

«Înainte de Corneliu Codreanu, România era o Sahară populară. Cei aflați între cer și pământ n-aveau nici un coninut, decât așteptarea. Cineva trebuia să vină. Treceam cu toții prin deșertul românesc, incapabili de orice. Până și disprețul ni se părea un efort. Țara nu ne putea fi o problemă decât negativă. În cele mai necontrolate speranțe, îi acordam o justificare de moment ca unei farse reușite. Și România nu era mai mult decât o farsă reușită. Te învârteai în aer liber, vacant de trecut și de prezent, îndrăgind dezmățul dulce al lipsei de menire. Biata țară era o pauză vastă între un început fără măreție și un posibil vag. În noi gemea viitorul. În unul clocotea. Și el a rupt tăcerea blândă a existenței noastre și ne-a obligat să fim. Virtuțiile unui neam s-au întruchipat în el. România din putință se îndrepta spre putere.

Căpitanul nu suferea de viciul fundamental al așa-zisului intelectual român

Cu Corneliu Codreanu am avut doar câteva convorbiri. Am priceput din prima clipă că stau de vorbă cu un om într-o țară de fleacuri umane. Prezența lui era tulburătoare și n-am plecat niciodată de la el, fără să simt acel suflu iremediabil, de răscruse care însoțește existențele marcate de fatalitate. De ce n-aș mărturisi că o teamă ciudată mă cuprindea și un fel de entuziasm plin de presimțiri?

Lumea cărților mi se descifra inutilă, categoriile inoperante, prestigiile inteligenței, șterse, iar subterfugiile subtilității, zadarnice.

Căpitanul nu suferea de viciul fundamental al așa-zisului intelectual român. Căpitanul nu era „deștept”. Căpitanul era profund.

Dezastrul spiritual al țării derivă din inteligența fără conținut, din deșteptăciune. Lipsa de miez a duhului preschimbă problemele în elemente de joc abstract și răpește spiritului latura destinului. Deșteptăciunea degradează până și suferința în flecăreală.

Dar ideile Căpitanului, grele și rare, îi răsăreau din Soartă. Ele se plămădeau undeva departe. De aici, impresia de univers al inimii, de univers al ochilor și al gândurilor. Când, în 1934, îi spuneam ce interesantă ar fi expunerea vieții lui, îmi răspundea: „Nu mi-am petrecut viața prin biblioteci. Nu-mi place să citesc. Eu stau așa și mă gândesc”. Acele gânduri au urzit rostul nostru. În ele respiră natura și cerul. Și când au pornit spre înfăptuire, temelia istorică a țării s-a zguduit.

Corneliu Codreanu n-a pus problema României imediate, a României moderne sau contemporane. Era mult prea puțin. Nu s-ar fi potrivit nici dimensiunii viziunii sale și nici așteptărilor noastre. El a pus problema în termeni ultimi, în totalitatea devenirii naționale. El n-a vrut să îndrepte mizeria aproximativă a condiției noastre, ci să introducă absolutul în respirația zilnică a României. Nu o revoluție a momentului istoric, ci una a istoriei. Legiunea ar trebui astfel nu numai să creeze România, dar să-i și răscumpere trecutul, să insufle absența seculară, să salveze, printr-o nebunie, inspirată și unică, imensul timp pierdut.

Patosul legionar este o expresie de reacțiune în fața unui trecut de nenoroc. Această nație n-a excelat în lume decât prin consecvența în nefericire. Niciodată nu s-a dezmințit. Substanța noastră este un infinit negativ. De aici pleacă imposibilitatea de a depăși pendularea între o amărăciune dizolvantă și o furie optimistă.

Într-un moment de descurajare, i-am spus Căpitanului:
„Căpitane, eu nu cred că România are vreun sens în lume. Nu e nici un semn în trecutul ei care ar justifica vreo speranță.”
„Ai dreptate”, mi-a răspuns. „Sunt totuși unele semne”.
„Mișcarea Legionară”, adaug eu.

Și atunci mi-a arătat în ce fel vedea el reînvierea virtuților dace. Și-am înțeles că între daci și legionari se interpune pauza ființei noastre, căci noi trăim al doilea început al României.

Căpitanul a dat românului un rost. Înainte de el românul era numai român, adică un maerial uman alcătuit din ațipiri și umilinți. Legionarul este un român de substanță, un român primejdios, o fatalitate pentru sine și pentru alții, o vijelie umană infinit amenințătoare. Garda de Fier, o pădure fanatică... Legionarul trebuie să fie un om în care mândria sufereă de insomnie.

Eram obșinuiți cu patriotul de ocazie, galatinos și vid. În locul lui apare insul ce privește țara și problemele ei cu o cruntă înverșunare. Este o deosebire de densitate sufletească.

Acel ce a dat țării altă direcție și altă structură unea în sine pasiunea elementară cu detașarea spiritului. Soluțiile lui sînt alabile în imediat și în veșnicie. Istoria nu cunoaște un vizionar cu un spirit mai practic și atâta pricepere în lume, sprijinită pe un sufle de sfânt. Tot așa, ea nu cunoaște o a doua mișcare în care problema mântuirii să meargă mână în mână cu gospodăria.

A face isprăvi și a te salva, politică și mistică, iată cărei inreductibilități i-a pus el capăt. Îl interesa, în egală măsură, organizarea unei cantine și problema păcatului, comerțul și credința. Nimeni nu trebuia să uite:

Căpitanul a fost un gospodar instalat în Absolut.

Fiecare credea că-l înțelege. El totuși scăpa fiecăruia. Depășise limitele României. Înseși mișcării i-a propus un mod de viață care întrece rezistența românească. A fost prea mare. Înclini uneori a crede că el n-a căzut din conflictul mărimii lui cu micimea noastră. Nu este totuși mai puțin adevărat, că epoca de prigoană a scos la iveală caractere pe care cea mai încrezătoare utopie nu le-ar fi putut bănui.

Într-o nație de slugi, el a introdus onoarea și într-o turmă fără vertebre, orgoliul. Influența lui n-a articulat numai pe ucenici ci, într-un anumit sens, și pe dușmani. Căci aceștia din lichele au devenit monștri. S-a (I-a) obligat la tărie, le-a impus un caracter în rău. Ei n-ajungeau caricaturi infernale, dacă măreția Căpitanului n-ar fi cerut o echivalență negativă. Am fi nedrepți cu călăii, dacă i-am considera ratați. Toți s-au împlinit. Un pas în plus și trezeau gelozia Diavolului.

În preajma Căpitanului, nimeni nu rămînea călduț. Peste țară a trecut un fior nou. O regiune umană bîntuită de esențial. Suferința devine criteriul vredniciei și moartea, al chemării. În cîțiva ani, România a cunoscut o palpitație tragică, a cărei intensitate ne consolează de lașitatea a o mie de ani de neistorie. Credința unui om a dat naștere unei lumi ce lasă-n urmă tragedia antică a lui Shakespeare. Și aceasta în Balcani!

Pe un plan absolut, dacă ar fi trebuit să aleg între România și Căpitan, n-aș fi ezitat o clipă.

După moartea lui ne-am simțit fiecare mai singur, dar peste singurătatea noastră se ridică singurătatea României.

Nici un toc să-l înfig în cerneala nenorocului n-ar putea descrie neșansa ursirii noastre. Totuși, trebuie să fim lași și să ne mângâiem. Cu excepția lui Iisus, nici un mort n-a fost mai prezent printre vii. Avut-am careva vreun gând să-l fi uitat? „De aici încolo țara va fi condusă de un mort”, îmi spunea un prieten pe malurile Senei.

Acest mort a răspândit un parfum de veșnicie peste pleava noastră umană și-a readus cerul deasupra României.»

(„Glasul strămoșesc”, Sibiu, anul VI, nr. 10, din 25 decembrie 1940)

EMIL CIORAN CU PĂRINȚII ȘI FRAȚII SĂI LA RĂȘINARI:

Foto: Aurel – fratele, Pr. Emilian – tatăl, Virginia – sora, Emil Cioran – viitorul scriitor și Elvira – mama

Despre cei doi frați legionari (foto sus central): „După nu știu câte ore cu trenul, am coborât în gară la Paris. Aurel, cu totul alt temperament, până în ultimul moment nu s-a pregătit. În sfârșit, a coborât și ne aștepta un domn de statură mijlocie, cu haină trei sferturi, cu un chipiu, și, când s-au văzut, a zis Emil: «Servus, mă frate!». Acest «servus» al nostru, ardelenesc. Se vedeau după 40 de ani.” – Eleonora Cioran, soția lui Aurel

21 iunie 1922 - La 103 de ani de la plecarea lui Take Ionescu să ne amintim ce spunea Caragiale despre concitadinul său:

„Este adevărat că Take lonescu promitea mult și că tot ce a promis până acum a îndeplinit cu prisos potrivit vârstei; și mereu promite mult și, poate, va îndeplini și mai mult. Fără îndoială acest om care posedă o mare virtute, ambițiunea, posedă și toate mijloacele de izbândă; și e știut că nu e virtute socială mai mare decât ambițiunea, când ajutată de un potrivit talent, e insuflată de dragostea binelui public.” Din păcate s-a stins la 21 iunie 1922.

 

„Lui Take Ionescu, urmașii politici i-au ridicat o statuie în aproprierea locuinței sale. Statuia a fost demolată de comuniști în etapa a doua a acestui demers, și de 32 de ani se așteaptă refacerea statuii marelui politician.”, a informat cercetătorul Cezar Buiumaci, de la Muzeul Municipiului București.

22 iunie 1992 - plecarea la cele veșnice a preotului Constantin Virgil Gheorghiu, autorul „Orei 25”

Paris, 22 iunie 1992, ora 5, 30 dimineața, într-un spital parizian, după decenii de exil, Constantin Virgil Gheorghiu, cel mai tradus scriitor român din toate timpurile, pleca din această lume - după ce întreaga sa viață pământească o trăise cu un dor neostoit de Hristos. Și de România. A lăsat în urmă peste 35 de cărți, amintește etnologul Gheorghiță Ciocioi, traducător al operei preotului-jurnalist și scriitor. Opera sa fost tradusă/recuperată în totalitate în românește, printr-un efort excepțional, de Editura Sophia.

Ultimul roman, rămas în manuscris (în limba franceză), al marelui român: Dracula în Carpați. Publicat în românește la Editura Sophia: