Era tot in septembrie. Aveam sase ani si urma sa incep scoala. De cu seara, mama rugase o vecina sa-i dea niste flori. Niste gladiole mari, inspaimantatoare, sau nu stiu ce flori mai erau. Aveam uniforma noua luata de 3 zile cand luase mama avansul.

Se intampla asta acu 50 de ani. Azi am mers sa-mi caut fosta invatatoare. Marti implineste 90 de ani (La Mulți Ani! - n.n.). I-am dus cateva carti, un buchet de flori si niste lacrimi. I-am multumit ca m-a invatat sa scriu. „Si sa citesti, si sa socotesti” mi-a spus. Da, si astea. Ne-am povestit lucruri, ea despre bisericile unde merge, despre boli, despre varsta si despre faptul ca „nimeni nu mai are nevoie de batrani”.

Si eu am stat pe o bancuta mica, in fata ei si am ascultat cuminte. Si a fost iar prima mea zi de scoala. Sarumana, doamna invatatoare, Veronica Ciornei!

*

Nici nu stiu ce ma speria mai tare: faptul ca trebuia sa ma trezesc la 7 zi de zi, faptul ca nu stiam ce sa fac cu mainile maro de la nucile mancate sau faptul ca trebuia sa incap in uniforma luata cu un an inainte si cu doua numere mai mari pentru ca „lasa ca mai cresti”. Papuci aveam aproape mereu noi. Nu rezistau mult in picioarele mele. Ba de fotbal, ba de suturi in pietre, ba de purtat nonstop. Mereu ma strangeau ca nici eu nu-i incaltam ca sa am papuci noi la scoala. In prima pauza, cand ne adunam prin curte, aveam cam toti acelasi fel de incaltari. Temele pe vacanta reapareau in viata mea fix in prima zi. Cum, aveam tema pe vacanta? Care mi da s-o copii?

Dupa vacante toate fetele erau mai mari brusc. Incepeau sa aiba secrete si priviri de domnisoare. Si noi ne fasticeam si de rusine ca se uitau la noi incercam cu tot dinadinsul sa ne crapam capetele. Credeam noi ca asta le da pe spate.

Ca sa fim siguri de atentia lor le trageam de codite sau le puneam piedica. Dar asta doar pana in pauza mare cand aparea prima minge. Si jucam. La inceput ne feream sa dam in minge, ca aveam papuci noi. Da numai la inceput.
Mereu venea pe neasteptate scoala asta. Mama ei.

Sa va fie bucurie acest nou inceput de an scolar. Practic primul motiv pentru care ma bucur ca sunt adult este ca nu ma mai obliga nimeni sa merg la scoala la ore inexistente in ceas.

Cel mai mult imi placea ghiozdanul. Era unul tare, din mucava sau carton, habar n-am, dar sa-i dea Dumnezeu sanatate aluia de l-a facut. Incepea sa devina folositor timid, la inceputul toamnei, cand faceam din el portile de fotbal. Le masuram cu grija, talpa langa talpa, fix acelasi numar ptr ambele porti. Apoi se mai miscau barele, dupa numarul de goluri si neatentia adversarilor.

Pe la sfarsitul toamnei era bun de batut cu el. Ca unora ne cam placea. Apoi, iarna, era pe post de sanie, bob, schiuri, etc. Doamne cum aluneca. Asta era mai cu riscuri ca se inmuia cartonul si ioi ce bataie luam. N-a fost an sa mi se cumpere doua ghiozdane. Ca si unul era mult. Primavara, cand deja se usca pamantul, treaba lui era sa devina minge. Cate suturi si-au luat ghiozdanele mele, ioi. Oricum, tot la sacose ajungeam pana la urma. M-am uitat toata copilaria la cei care aveau diplomat. Cred ca mi-as fi dat si un rinichi pentru o geanta de-aia neagra si patratoasa. Nu ca as fi stiut la ce sunt buni rinichii, da zic. Mai tarziu, cand mi-as fi permis sa mi-iau unul, mi s-a facut scarba de ele. Nici acum nu le pot vedea. Si mai era bun la ceva ghiozdanul. Puneai capul pe el, te uitai la cerul toamnei pe care alergau norii si adormeai. Somn greu, cu vise de erou care se batea cu balaurii. Si era frumos.

*

„Aloo, Sorin?” Da, eu sunt. „Sa stii ca m am gandit si am o dorinta si o rugaminte.” Va rog, va ascult. „Vreau sa scrii o poezie pe care s-o reciti cand am sa mor, dupa ce vorbeste Parintele. Ca m-am gandit zilele astea si tare mult m-a miscat ca ti-ai adus aminte de mine. Si am citit si cateva poezii. Da nu multe ca am cataracta si eu cu ochiul drept nu vad. Ca sangele pleaca de la inima dar nu ajunge la ochi ca am si insuficienta venoasa.” Sarumana de telefon, sigur, daca pot, va scriu.„ Si daca poti, nu acuma, ca acuma am pus zarzavat si-s obosita, dar candva, poate ma duci la Sihastria Raraului, la parintele Ioan. C-am auzit ca-i tare batran si bolnav.” Sigur, mergem, numai sa-mi spuneti din timp. „Da, o sa ti spun, dar sa ma ierti ca poate te am deranjat. Dar tu la biserica mergi?” Rar. „Nu-i nimica, Dumnezeu stie ca bun suflet ai.”
A fost de buna dimineata, telefon de la invatatoarea mea.

Învățatorul

Mâinile lor, numai oase și piele,
Ochii lor blânzi, doar lumină și dor.
Învățătorii nu pleacă, nu mor,
Doar se transformă în lacrimi de stele.

Degetele, albite de cretă,
Par niște mesteceni înalți care plâng,
Și-n loc de stilouri, în carnea lor strâng,
Ca pe un catalog, o rețetă.

Zâmbetul lor bătrânesc e amar,
Ca pelinul de amar, ca tristețea.
Cea mai urâtă școală e bătrânețea
Și are cel mai urât abecedar.

Nopțile s-au lungit peste măsură,
Zilele s-au scurtat, s-au împuținat,
Nimeni nu mai are copii de‐nvățat.
Cui îi mai trebuie învățătură?

În ochii lor noi suntem veșnic copii,
Ridul pe frunte le e singura plată.
Învățătorii nu mor niciodată!
În fiece literă scrisă sunt vii.

Sorin Poclitaru - 0740856853... dupa cum am promis am scris si acea poezie pe care s-o citesc atunci cand o fi.