Da, toată lumea are nevoie de cultură generală, înțelegând prin cultură generală mai ales cultura clasică, așa cum motivează în mod elocvent domnul Ion Aurel Pop, președintele Academiei Române în articolele sale privind soarta școlii românești. Domnia sa s-a referit și la seriozitatea cu care sunt studiate în școală geografia și istoria, singurele care pot trasa coordonatele de spațiu și de timp necesare existenței noastre.

Dacă omul este cel ce se desăvârșește, după cum spune pilotul erou Antoine de Saint-Exupéry, atunci nici nu poate fi comentată necesitatea unor temeinice cunoștințe de geografie și de istorie, fiindcă ne mișcăm și călătorim într-un spațiu, ce trebuie cunoscut, dar și mereu conștienți de perioada pe care o trăim în scurgerea timpului. Numai că școala a parcurs deja drumul de la tăblița de ardezie la tabletă și la calculatorul personal (PC), care ne oferă instantaneu legături perfecte cu arta plastică a lumii, ce nu poate fi înțeleasă fără o consistentă pregătire școlară.

Încă inexistentă, avem nevoie de CULTURA IMAGINII, pentru a reuși o mai bună și corectă înțelegere chiar și a culturii clasice. De exemplu, școala noastră, dar și întreaga școală europeană trebuie să ofere pregătirea necesară pentru a înțelege de ce imaginea antică a Zeului Apollo purtat de grifonul cu aripi are asemănări notabile cu o imagine din epoca vikingilor de pe faimosul Monument Hunnestad, Suedia, în care patrupedul poartă în mod vizibil doar trei gheare ca la păsări. Până la urmă este o problemă de înțelegere corectă a istoriei, dar și de recuperare a temeiurile ontologice privind unitatea spirituală a Europei. Chiar înainte de a fi scrisul, civilizația umană și-a transmis mesajele prin imagini. Prin interpretarea dovezilor găsite la Suciul de Sus, rămase din epoca bronzului, sculptorul, Dr. Ioan Marchiș, în teza sa de doctorat, Simbolica artelor non-verbale, a confirmat încă odată adevărul unanim recunoscut că imaginea reprezintă principalul limbaj universal din preistorie până astăzi. Altfel spus, întreaga civilizație umană se află în păguboasă suferință, dacă în școală nu se formează deprinderile necesare înțelegerii corecte a imaginilor simbol ce s-au impus lumii încă din antichitatea timpurie.

Dacă receptarea muzicii beneficiază de înnăscutul simț muzical, iar receptarea unei piese de teatru este bine susținută de științele limbii, nimic similar nu poate fi spus în cazul artelor plastice. Practic, artele plastice nu pot fi receptate fără o minimă instruire a elevilor în acest domeniu. Deși facilitățile IT au creat demult un foarte bogat și valoros cadru virtual privind artele plastice în lume, există destule opere clasice de artă expuse public, al căror mesaj plastic rămâne neînțeles sau greșit înțeles.

O asemenea greșeală, care s-a perpetuat în istorie până astăzi, ne-a rămas chiar de la Conrad Cichorius, care n-a înțeles că Scena XXIV din monumentalul său tratat „Die Reliefs der Trajanssäule. Berlin 1896” a fost creată, înainte de orice, pentru a pune în evidență echivalența dintre cele două simboluri: pe de o parte Dragonul Dacic, iar pe de altă parte imaginea lui Jupiter, părintele panteonului roman. Toate regulile de compoziție ale Scenei XXIV impun această concluzie și totuși Cichorius a văzut numai jumătatea din stânga a imaginii. Poate că n-ar fi greșit dacă ar fi văzut pe Net ca noi, astăzi, așa numitul „Miracolul ploii” de pe Columna lui Marcus Aurelius finalizată către sfârșitul secolului II, după ce la începutul secolului fusese finalizată Columna lui Traian. Ploaia lui Jupiter bănuită de Cichorius se ilustra, de fapt, altfel în arta basoreliefului din acea perioadă. Filolog și mare istoric, profesor universitar și rector de universitate la Bonn, Conrad Cicorius a pornit la drum fără toate cele necesare pentru a înțelege mesajul unei scene, lăsând în urma sa o improvizație preluată și răspândită apoi de toți istoricii care i-au urmat; încă o improvizație ca multe altele, care și-au făcut loc în interpretarea izvoarelor istorice.

În mod uimitor, Eminescu, însă, a înțeles corect sensul acestei scene precizând în poemul „Memento mori” că și icoanele-s în luptă. Trebuie să mulțumesc și să mulțumim domnului profesor Nae Georgescu, care mi-a atras atenția că echivalența celor două imagini simbol ce se confruntau în registrul superior al Scenei XXIV, echivalență ce eu o descoperisem, răsfoind albumul realizat de Constantin și Hadrian Daicoviciu în anul 1966, Eminescu deja o transpusese în vers, depășind toate lacunele din stampele ce le-ar fi putut consulta în volumul „Disegni della Colonna Traiana” publicat de Pietro Santi Bartoli (1672).

Pe plan mondial, neînțeles a rămas până astăzi și mesajul plastic al Lupei Capitoline, deși se află în văzul lumii întregi multiplicată în zeci de copii, iar metafora plastică a hrănirii eroilor civilizatori cu înțelepciune și autoritate de către o zeitate a circulat în tot bazinul Mării Mediterane timp de peste 2500 ani, de la Tutmes al III-lea (1450 î.Hr.) până în vremea Sfântul Bernard de Clairvaux (1150 d.Hr), așa după cum dovedesc mai multe imagini, dintre care reținem aici doar cele două, care delimitează perioada.

Conștienți de caracterul aproape miraculos al victoriilor obținute în primii treizeci de ani ai Republicii lor, romanii s-au considerat datori să aducă cinstire dumnezeirii, care le-a hărăzit întemeierea și le susținea dezvoltarea. Ca urmare, Senatul Roman împreună cu adunarea cetățenilor, având și acordul augurilor, care dețineau puterea legală de a întrerupe orice activitate ce n-ar fi fost pe placul zeilor, au votat, atât finanțarea, cât și proiectul statuii. La fel a fost votată plata execuției în conformitate cu proiectul. Totul devenise res publica, adică proprietate publică, așa încât aceste demersuri privite împreună echivalează cu o autentică și largă ratificare oficială a mesajului plastic pe care îl poartă Lupa Capitolină (https://iss.ucdc.ro/revista-pdf/us45.pdf. p.389, p 395.

După cum se constată, Lupoaica de pe Capitoliu a inspirat și alte lucrări de artă în antichitatea romană, furnizând un adaos de detalieri, care ne devoalează semnificația originară a ceea ce se numea în realitate „Luperca”, concept cu totul diferit de conceptul referitor la o lupoaică din pădure. Astfel pe oglinda de Bolsena (340-330 î.Hr.) sunt realizate cu multă migală penele de pasăre de pe gâtul Lupei Capitoline. Deși specifice Lupei Capitoline, aceste pene nu mai apar, însă, în cazul mozaicului de la Apamea din Siria (511 d.Hr.), unde rebusul hieroglific lup-pasăre este redat de Lupa ale cărei labe poartă, fiecare, numai câte trei gheare, ca la pasăre.

Ca dovadă că penele de pasăre sau ghearele de pasăre purtau aceeași valoare simbolică, există un denar roman de argint din anul 77 d.Hr. pe al cărui revers Lupa Capitolină are pene pe gât urmând șira spinării-apoi coada, dar și câte trei gheare la fiecare labă. Numai un cod larg acceptat putea conduce la punerea în circulație monetară a unei asemenea imagini, tot așa după cum numai un înalt respect pentru semnificația consacrată a Lupei Capitoline definită astfel putea trece peste toate dificultățile, pe care le impunea realizarea unei matrițe cu aceste detalii de finețe ale desenului, necesară pentru baterea denarului de argint.

Uneori, pe lângă penele de pasăre și ghearele de pasăre apar aripile de pasăre, iar când apare și ciocul imaginea poartă numele de grifon. Doi asemenea grifoni sunt pictați din vremea civilizației minoice la stânga și la dreapta tronului din palatul Knossos, iar după mai multe milenii niște statui de grifoni te îndeamnă azi la meditație în unele parcuri din Anglia (https://ro.pinterest.com/pin/324751823101665524/). Grifonii apar și pe scutul heraldic al Londrei (https://www.dreamstime.com/stock-photos-city-london-coat-arms-historic-central-city-image30204713) sau pe stema de stat a Letoniei (https://en.wikipedia.org/wiki/Latvia).

Ne aflăm, așadar, în fața unor imagini ce ne vin cel puțin din antichitatea timpurie, imagini care secol după secol au cuprins Europa întreagă. Ne aflăm în fața unui fenomen de cultură universală de o mare amploare în timp și în spațiu pentru a mai rămâne neexplicat în ansamblul său. Numai așa putem dobândi o imagine mai corectă a istoriei, dar și a perspectivelor, motiv pentru care școala noastră, dar și școlile din Europa chiar trebuie să formeze la elevi deprinderile necesare pentru CULTURA IMAGINII. Este prima care mai poate reface cadențele și suflul aspirațiilor noastre de azi.