Mi-ați spus că vom face interviul după ce veți publica 2000 de volume, adică tot atâtea volume câte a publicat Iorga. Despre care legenda spune că ar fi cel mai prolific autor din ultimii două mii de ani. Acum mi-ați spus că ați tipărit vreo 2000 de volume și că putem să facem interviul.

Răspundeți-mi, așadar, din ce s-ar compune această sumă de cărți?

Constantin Barbu: Dragă Victor, nu țin o contabilitate exactă a cărților publicate. Fiindcă nu din cantitate se compune coloana vertebrală a unei opere. Încercând să rememorez tabloul acestor 2000 de cărți, vin și spun.

Sunt peste 500 de volume din Monumenta Romaniae Historica, volume în facsimil color, format A4, având, în medie, câte 500 de pagini fiecare. Aceste documente fundamentale ale istoriei poporului român sunt culese din peste 70 de arhive, documentele fiind scrise în vreo 24 de limbi.

Românii au documente capitale în toate cele mai mari arhive ale lumii: Vatican, Viena, Berlin, Moscova, Sankt-Petersburg, Uppsala, München, Heidelberg, Berna, Zürich, Roma, Milano, Torino, Napoli, Madrid, Strassbourg, Paris, Londra, Cambridge, Oxford, New York, Alexandria, Ierusalim etc. Grație Înaltpreasfinției Sale Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, am tipărit deja jumătate din această colecție. Iar printr-o colaborare dintre Patriarhia Constantinopolului și Arhiepiscopia Tomisului, prin coparticiparea Patriarhului Bartholomeu I și a Arhiepiscopului Teodosie, am început tipărirea manuscriselor și documentelor aflate în Constantinopol până la căderea din 1453. Manuscrisele și documentele sunt risipite în întreaga lume dar am reușit un prim inventar care cuprinde 22.253 manuscrise. Am tipărit deja 223 de volume, cele mai vechi. Colecția se numește Monumentele istorice ortodoxe și bizantine.

Am tipărit, de asemenea, o colecție care ar trebui să fie foarte scumpă culturii române, anume Biblioteca lui Eminescu. Inventarul cvasicomplet al bibliotecii numără aproximativ 1250 volume, din care am pregătit pentru tipar 880 volume și am editat deja peste 675 de volume.

Mulți ani am tipărit Integrala Manuscriselor Cantemir, integrală care a adunat din opt (din cincisprezece) țări 104 volume. Din arhivele românești am tipărit Procesul Noica – Pillat (22 de volume) și Procesul „Marii trădări" (23 de volume).

Am mai tipărit și alte colecții care însumează cine știe câte zeci de volume.

De neuitat este tipărirea în facsimil color, volum cu volum, a celor 44 de Manuscrise Eminescu (tipărite de Eugen Simion și Academie cu greșeli și lipsuri). Aici am adăugat manuscrise pe care Simion nu le-a știut niciodată (fiind nespecialist în Eminescu). Și am adus de la Universitatea Humboldt din Berlin Matrikelbuch / 22 Januar 1875 a lui Eminescu, grație domnului Günter Stock, Președintele Academiei Germane. Documentul demonstrează că Eminescu era încă student în ianuarie 1875.

Iată fotocopia documentului:

V.R.: Vă rog să nu uitați de cărțile personale...

C.B.: După cum știi am tipărit câteva zeci de cărți de eseuri, înainte de editarea cărților de poezii. Am tipărit și 15 volume din Marea traversare a vidului (fragmente, aforisme). Cărțile tipărite înainte de 1989 sunt celebre. Rostirea esențială se numea, de fapt, Reamintirea Ființei, iar Încercare asupra temeiurilor limbii românești (titlu imposibil!) se numea Hestia. Încercare de a dezlega imaginea lumii. Hestia face parte din Supracartea fără de ce, la care am scris vreo 30 de ani (chiar dacă are doar 2430 de pagini). După cum vezi, nu m-am grăbit niciodată. Așa se face că acum trebuie să public peste 350 de cărți de poeme.

Am publicat încă de acum 30 de ani câteva cărți de poeme, anume elegiile Absenței (scrise în 1982, când a murit tatăl meu), Roza mentală, Iluzia re­gală, Versiuni ale vidului, Limba distrusă, Carte despre singurătate, nebunie și moarte.

Am scris Divina tragedie (în 1000 de poeme). Apoi trei cărți mari de câte zece volume :

- Autotransscrierile (zece volume, câte 100 de poeme fiecare volum)

- Iluminările obscure (zece volume, câte 100 de poeme fiecare volum)

- Paragină-n vid (zece volume, câte 100 de poeme fiecare volum).

Acum le public în ediție definitivă.

Ție pot să îți vorbesc și despre trei cărți imense, anume Autoversiunea versului în vid (cu 2250 de poeme), Cartea Angelei (compusă din 3500 de poeme) și Biblion (care are vreo 2500 de poeme).

O carte cu totul specială este cea pe care am intitulat-o Supremele Angelei.

O carte care se poate citi în zece mii de miliarde de miliarde de miliarde de miliarde de miliarde de ani pământeni. Cartea Supremele Angelei are 366 de pagini, 365 de pagini au câte 24 de versuri, pagina 366 are 6 versuri. Așadar, în total există 8766! versuri și 8766! trebuie citit 8766 factor, adică există zece mii de miliarde de miliarde de miliarde de miliarde de miliarde de poeme posibile. Dar vom dezvălui metoda citirii la momentul potrivit.

V.R.: Mi-ați vorbit de mai multe ori despre Supracartea fără dece. Din ce se compune și care ar fi ideea pe care ați „învârtit-o" 30 de ani?

C.B.: Supracartea fără de ce se compune din cinci mari cărți (unele cărți având mai multe volume).

Dar Supracartea are cinci volume:

1.  De ce nu s-a gândit încă?

2. Codurile sanskrit - grec - german

3. Spargerea codului sanskrit - grec – german. Eliberarea de cod

4. Ștergerea semnelor. Eliberarea de semne

5. Supracartea fără de ce

Ideea cu care am fost în joc este una foarte simplă: anume că nu s-a gândit încă. Tot arborele ritualic al indoeuropenei este unul imaginar de la stăpân la sclav. Este schema omului tradițional care are nevoie de început (arche) și de timp (arche).

Toată eroarea pleacă de la un imaginar big-bang. Și toată traversarea de 2500 de ani este o gigantomachie pentru supremație. După cum vezi, războaie de multe feluri sunt și azi...

V.R.: S-a scris despre dumneavoastră, prin vocea celui mai mare filosof român Constantin Noica, că sunteți în fruntea celor „22 de genii" tinere ale României... Nu fixa și Noica tot o supremație?

C.B.: Și domnul Noica fixa o supremație intelectuală care este valabilă și astăzi și va fi întotdeauna. Nu degeaba Noica era el însuși genialissim. Și în epocă, ierarhia cinstită și inspirată a lui Noica a tulburat câțiva dintre intelectualii cei mai notabili, anume etc.. Pleșu, Liiceanu... Din păcate, Pleșu și Liiceanu plagiind nu s-a mai putut purta nici un „război intelectual". Ca să fiu sincer eu trăiesc fără să particip la nici un război fiindcă nu am rival.

V.R.: Un șoc a produs și ceea ce a publicat (postum) Edgar Papu într-o carte despre Eminescu. Papu scrie:

„În actuala carte noi căutăm să combinăm o atare metodă de cercetare cu o alta, și anume aceea a esenței, în sensul unuia din cei mai de seamă filosofi ai veacului nostru, alături de Martin Heidegger, a lui Edmund Husserl. Acest filosof urmărește, presupunând a fi cunoscută și acceptată existența unui mare poet, esența fenomenului pe care acel poet îl cuprinde.

Desigur că urmând această cale, noi nu vom mai avea în față un Eminescu integral, în toate ramificațiile gândirii și soluțiilor sale filosofico-poetice. Esența va cuprinde cu totul altceva decât existența însăși sau faptul de a exista, pe care îl cunoaștem sub numele acelui Sein heideggerian. Aci trebuie să deschidem o mică paranteză, în care să arătăm că un filosof român, Constantin Barbu, a descoperit cu texte încă mai vechi, existența unui alt cuvânt intraductibil, de astă dată românesc (este vorba de cuvântul ins, care nu-și poate găsi echivalentul în altă limba decât în cea latină). Un asemenea cuvânt provine din latinescul ens care, de fapt, este un echivalent mai vechi al acelui Sein heideggerian, apărând astfel cu mult mai vechi, deși mai puțin cunoscut decât formula lui Heidegger.

Este una din rațiunile care, secondată de mulțimea și importanța persoanelor și motivelor filosofice românești din veacul nostru, ne îndeamnă să vedem perspectiva mare de deschidere a gândirii noastre, sub aspect cronologic european, ca cea de-a treia cale, după cea greacă și apoi după cea germană."

Dumneavoastră ce părere aveți?

C.B.: Edgar Papu, un strălucit erudit din generația Noica – Eliade – Cioran, are dreptate. Deși nu știa ce voi scrie în ultimele patru cărți din Supracartea fără de ce.

V.R.: Ați primit premii foarte frumoase toată viața dumneavoastră intelectuală. În 1992, biografia dumneavoastră amintește de Premiul Maurice Carême pentru lucrarea L’uniVers et le Vers, premiu despre care mi-ați spus că s-au scris zeci de note și comentarii în publicații din Belgia, Franța și Luxemburg. Apoi?

C.B.: Am primit, într-adevăr, toată viața premii, și la școală și la neșcoală. Dar am avut o perioadă de vreo 20 de ani în care m-am absentat aproape complet din viața literară, ca să mă pot concentra la Supracartea fără de ce. Mi-am dat chiar și demisia de la Facultatea de Filologie a Universității Ovidius din spaima de a nu deveni didactic. Dacă devii (fără știre și fără voie chiar) un didactic și un profesor ești pierdut pentru ceea ce este mai abisal și mai straniu în poezie și în filosofie.

Eu cred că am evitat „cu succes" didacticul și căzătura stilistică. De asemenea, este formidabil de important timpul  și mai ales timpul de meditație. Concentrarea, chiar de tip buddhist-mahayana. Dacă-ți spun că am practicat această meditație de tip abisal, concentrarea timp îndelungat, nu exagerez deloc. Aveam și câte 100 de zile în care nu vorbeam aproape nimic cu nimeni.

V.R.:Totuși, în ultimul timp, ați primit premii internaționale absolut excepționale. Spuneți-mi măcar câteva cuvinte despre ele...

C.B.: Știi că eu îți răspund ție sincer și cinstit. Aceste premii se datorează unor prieteni vechi și foarte puternici. Ei înșiși mari scriitori europeni sau americani. Apoi, au apărut în viața literară înaltă prietenii prietenilor mei. Sper că nu voi rămâne dator, iar eu dator nu rămân niciodată. Am primit Premiul de Poezie al Academiei Europene de Științe, Arte și Litere din Paris pentru poeme din Divina tragedie. Premierea a avut loc în Palais du Luxenbourg. Iată o imagine:

 Paris, 25 ianuarie 2020

Îți voi detalia în cursul viitor al interviului nostru aceste bucurii incomparabile pe care mi le-a oferit Parisul, singurul oraș în care aș fi făcut o „carieră" literară strălucită. De altfel, în 1990, când l-am vizitat prima dată, Cioran m-a întrebat dacă vreau să rămân la Paris fiindcă „dacă îți dau eu o recomandare predai la orice universitate din Paris". Un sprijin cu totul aparte mi l-a oferit și ultimul mare filosof al lumii Emmanuel Lévinas (cunoscând cartea mea despre Epekeina tes ousias).

O bucurie cu totul specială (ținând cont de esența gândirii mele) este primirea unei medalii din partea Șefului Centrului budiștilor mongoli și stareț al Mănăstirii Gandantegchenling, Gabji Demberel Choijamts. Și totodată a unei frumoase diplome în mongolă:

O bucurie la fel de mare este primirea Medaliei de Aur Alexandru cel Mare, în Grecia, la Salamina. Pentru care rămân foarte îndatorat marelui poet grec Dinos Koubatis. Și vechiului meu prieten, el însuși scriitor excepțional, unul dintre cei mai importanți intelectuali care sunt invitați anual, de către Academia Suedeză, să propună viitori posibili laureați ai Premiului Nobel pentru Literatură.

V.R.: Aș vrea să vă fac să răspundeți ca și cum acesta ar fi ultimul dumneavoastră interviu. Dacă se va putea să fie un dialog cumplit și crud despre timpul nostru și destinul mediocru în care zace viața literară și intelectuală din România și din Europa fiindcă, nu-i așa, suntem și noi o parte din Europa, chiar una principală dacă ne referim, însă, doar la trecutul nostru.

Știu că sunteți patriot, dar aș vrea să-mi răspundeți ca un stră-european dintr-o țară ratată cultural și politic, în acest moment. Cu un uriaș potențial național dar care, mai mereu, este deviat și canalizat în mlaștini ale disperării, în loc să fie lăsat să se transforme din izvoarele cristaline ancestrale în unde vibrante ale apelor reci din adâncuri, până la marea cea mare. Ce ziceți: putem fi cumpliți și cruzi în continuare?

C.B.: Eu cred că da. N-aș fi departe de adevăr dacă aș spune că, într-un fel cumplițenia și cruzimea sunt meseria mea. Vom vedea.

Va urma