ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Victor Roncea: Domnule profesor, o să intru abrupt în subiect, dacă tot este al doilea deceniu în care un telenobelist închipuit nu a primit nimic, cred că trebuie explicat de ce nici nu va lua vreodată premiul Nobel, în ciuda milioanele de euro scurse din bugetul patriei la propunerea unor cadre precar alfabetizate și total iresponsabile cu avutul național. Sunt câțiva scribuleți care falsifică ierarhiile (așa cred ei), sunt conexați cu zonele „tari", din partea de jos, mai puțin văzute, ale societății noastre multilateral dezvoltate, fac tamtam și scandal la intrările în Academia Română iar mai nou sunt pe punctul de a escroca una dintre cele mai importante academii din lume. Despre cine este vorba?

Constantin Barbu: Bănuiesc că despre pulifriciul Cărtărescu și merdenesa Blandiana. Acum aș putea spune că sunt extrem de documentat și în același timp îngrozit de o carte de aproape 800 de pagini, carte care mi-a fost trimisă pentru o expertiză și eventual o prefață. Am refuzat orice prefață fiindcă lucrurile prezentate sunt îngrozitoare și eu nu am timp să verific asemenea demențe contemporane. Despre poetul minor Cărtărescu poți afla că tatăl lui a fost premiat de Ceaușescu, că a lucrat la un ziar obscur al „agriculturii socialiste” din București conexat, probabil, cu Securitatea. Cărtărescu însuși a făcut armata T.R. la Securitate exact în anul în care Securitatea română fura patentul diamantelor industriale exact de la suedezi. Apoi sunt elemente că el și-a început ascensiunea literară în cenacluri dirijate de Securitate, unul dintre aceste cenacluri i-a fost pasat lui Nicolae Manolescu și a devenit Cenaclul de luni.

Apoi sunt lucruri sinistre despre mentorii acestui ipochimen indimenticabil, siniștrii Paul Cornea și Ov. S. Crohmălniceanu. Paul Cornea, așa-zisul conducător de doctorat al lui Cărtărescu, a scris în Scânteia condusă de Silviu Brucan, articolul contra lui Vladimir Streinu, articol care a declanșat arestarea lotului Noica. În pușcărie au murit oameni. Celălalt sinistru stalinist Ov. S. Crohmălniceanu ținea cursuri în care îi înjura pe Eliade și Cioran.

V.R.: Vă întrerup pentru a aminti citorilor ce spuneau despre Dvs marii români puși la zi de cominterniștii de mai sus. Constantin Noica: „Constantin Barbu este excepțional de înzestrat pentru lucrări de erudiție și istorie literară". Emil Cioran: „Constantin Barbu – un complice în cultul Nimicului". Dar cum se raportează nominalizatul închipuit la marile valori ale culturii române?

C.B.: O întrebare foarte bună. Am văzut chiar în această escrocherie recentă legată de așa-zisele nominalizări la Premiul Nobel ale lui Cărtărescu și Blandiana (nominalizări care nu există) că un Dulea din Sibiu, așa-zisul Vancu, vocifera că Mircea Cărtărescu are voie să spună că Eminescu este antisemit și Cioran legionar. Numai că așa-zisul Vancu pare a nu fi citit din Eminescu nici Sărmanul Dionis nici Memento mori. Și dacă Eminescu este antisemit și deranjează biografia lui Cărtărescu de ce a făcut scandal doi ani de zile până i s-a dat premiul Eminescu de la Botoșani? Mai ales că îl descrisese drept o maimuță în Dilema lui Pleșu. Dacă sunt atât de nocivi legionarii români de ce a acceptat recomandarea Bibliotecii „Octavian Goga” din Cluj ca să primească un premiu prin Irlanda? Să nu știe Cărtărescu că Octavian Goga a condus un guvern legionar? Nu i-a spus holocaustologul minor din Iași care a pus plăcuță statuii marelui român? Dar în cazul Cărtărescu caracterul e ca caracterul dar marea lui problemă de fapt este plagiatul.

Este de neuitat articolul în care l-a desființat ziarul Frankfurter Rundschau, la o sugestie, probabil, a Hertei Müller, agasată de basmele lui Cărtărescu. Anume că el era românul care trebuia să ia Premiul Nobel iar nu Herta Müller.
Povestea a fost foarte simplă: un băiat neatent de la DIE a procesat greșit informația că în anii următori un scriitor din România va lua Premiul Nobel. Atunci s-au plusat mai mult de 4,8 milioane de euro în scriitorul ratat Cărtărescu. De ce zic ratat? Pentru că acest ipochimen plagiase încă din cartea de debut în poemul Căderea.
Iată certificatul său de deces literar din Frankfurter Rundschau:

Să cităm articolul întreg și continuăm după:

„MIRCEA CARTARESCU. Nobelpreis-Anwärter unter Plagiats-Verdacht

Von NORBERT MAPPES-NIEDIEK

Der rumänische Autor und Nobelpreis-Anwärter Mircea Cartarescu ist mit Plagiatsvorwürfen konfrontiert. Der Vorwurf gründet sich auf fünf Textstellen, alle aus Cartarescus lyrischem Frühwerk.

Schon im letzten Jahr zählte Mircea Cartarescu zu den aussichtsreichen Anwärtern auf den Literatur-Nobelpreis. Ob der Rumäne für die kommende Vergabe in der engeren Wahl ist, verrät das Nobelpreis-Komitee nicht. Zu Hause zittern nicht alle mit ihm; Cartarescu muss sich gegen die Anschuldigung wehren, er habe abgeschrieben. Der Vorwurf gründet sich auf fünf Textstellen, alle aus Cartarescus lyrischem Frühwerk, nicht aus den Romanen, die seinen Weltruhm begründet haben. Und richtig überzeugen kann keine.

Das stichhaltigste Argument der Gegner ist eine acht Zeilen lange Passage aus dem „Tristram Shandy", dem Roman des Engländers Laurence Sterne aus der Mitte des 18. Jahrhunderts, die sich wörtlich in Cartarescus erstem Gedichtband wiederfindet. Schon bei Sterne ist die Stelle ein Zitat aus der Exkommunikationsbulle eines mittelalterlichen Bischofs, dort allerdings ein ausgewiesenes.

Die Übernahme blieb dem aufmerksamen Publikum nicht verborgen. Schon einige Wochen nach Erscheinen seiner Anthologie sah sich der damals 24-jährige Dichter zu einer „Klarstellung" gezwungen: Es handele sich um ein Kulturzitat, das niemand besonders markieren müsse. Im Übrigen hätten namhafte Schriftsteller, namentlich T.S. Eliot, solche Übernahmen sogar zum System gemacht.

Peinlich war aber, dass Cartarescus Förderer, der Großkritiker Nicolae Manolescu, in seiner hymnischen Besprechung des Gedichtbands ausgerechnet die von Sterne entlehnte Passage als Beispiel für die Virtuosität des jungen Autors hergenommen hatte. „Heftig und trotzig" sei die Stelle, pries ihn damals Manolescu. Wären die Zeilen wirklich ein jedermann geläufiges „Kulturzitat" gewesen, so hätte der belesene Kritiker es als erster merken müssen.

Auch 35 Jahre später schleicht der Vorfall dem Autor noch immer nach. So nimmt jetzt die einflussreiche Netzzeitung „Cotidianul" es als Schuldeingeständnis, dass Cartarescu das Zitat in der jüngsten Auflage des Bandes in Anführungszeichen setzt.

In Cartarescus Gedichten finden sich tatsächlich noch mehr Sätze, die man auch anderswo lesen kann – bei dem Amerikaner Gregory Corso etwa, einem Dichter der Beat-Generation. Dessen Zeile „We are the imitation of power" hat Eingang in denselben Gedichtband gefunden, wie der Bukarester Dichter Peter Sragher herausfand – auf Englisch allerdings und damit, wenigstens nach den Gepflogenheiten der Lyrik, als Zitat hinreichend gekennzeichnet.

Auch bei zwei weiteren Fundstücken ist zweifelhaft, ob man sie für Plagiate halten muss. So fand der „Cotidianul" eine Passage aus einem orthodoxen Grabgesang, eine aus einem Brief von Plinius dem Jüngeren, entnommen offenbar ebenfalls dem „Tristram Shandy". Zwei lateinische Sätze sind in der lateinischen Originalsprache zitiert – die gebildeten Rumäniengeläufiger ist als etwa gebildeten Deutschen. Der eine ist von John Locke: „Nihil est in intellectu quod non antea fuerit in senso" – Nichts ist im Verstande, das nicht zuvor schon im Sinn war. Den anderen hat Cartarescu in einem Roman des Wieners Heimito von Doderer gefunden. „Et quid susurrant vermes?", fragt da der Erzähler, sich ereifernd über intrigante Bürokraten: „Und was flüstert das Gewürm?"

Forscher wundert sich über die Debatte

Der deutsche Doderer-Forscher Gerald Sommer wundert sich über die Debatte: Literatur habe „sich doch eigentlich schon immer auf frühere Literatur bezogen, sei es nun zitierend oder anspielend, auf ihr gründend oder auch sich explizit von ihr distanzierend". Und selbst wenn Cartarescu seine Poesie „komplett aus Versatzstücken anderer Autoren zusammengesetzt hätte", meint Sommer, „wäre dies „doch immer noch sein Werk".
In Rumänien herrscht über die Regeln des Zitierens erhebliche Unsicherheit. Premierminister Victor Ponta etwa hat der Nachweis, dass er seine Doktorarbeit in weiten Teilen abgeschrieben hat, politisch kaum geschadet. Die Vorwürfe gegen Cartarescu kommen allerdings auch aus der entgegengesetzten Ecke: Während der Autor, der zu kommunistischer Zeit kaum Schikanen zu erdulden hatte, sich nachher klar auf die Seite der liberalen Opposition schlug, hielten es seine Widersacher mit den Postkommunisten um Präsident Ion Iliescu. Der Kritiker Eugen Simion etwa, zwischen 1998 und 2006 Präsident der Rumänischen Akademie, sperrte sich erfolgreich gegen die Aufnahme Cartarescus in den erlauchten Kreis.

Die Missgunst gegenüber Cartarescu ist auch die Kehrseite einer Kulturpolitik, die den heute 59-jährigen Schriftsteller zum Exportartikel gemacht hat. In Manolescus rumänischer Literaturgeschichte nimmt der vielfach Geehrte nicht weniger Platz ein als der Nationaldichter Mihai Eminescu. Seinem Werk kommt der Löwenanteil der Übersetzungsförderungen zugute. Cartarescu selbst spielt auf der Klaviatur der Kulturförderung geschickt und erfolgreich mit. Ihm zum Nobelpreis zu verhelfen, ist geradezu ein nationales Programm – zumal die Nation mit Ehrungen aus Stockholm nicht reich gesegnet ist”.

Este vorba, desigur, de plagiatul din poemul Căderea care a luat premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut. Ridicol și grav este că Manolescu i-a lăudat acest poem neputând să facă diferența dintre proză și poezie. Iar ce a lăudat în cronica sa era exact plagiatul!

Orice scriitor român informat știe că biografia lui Cărtărescu e foarte accidentată. Tatăl său, Constantin Cărtărescu, a fost contabil și ziarist de partid la Agricultura socialistă. Avea Volgă și biografie bine acoperită. Mama era dintr-o familie cinstită de bulgari și se numea Badislav și vindea varză în Bolintinul din Vale.

Cărtărescu a făcut progrese și a lucrat și la Convingeri comuniste și la o gazetă internă a Securității. Eu nu știu dacă să-l cred pe spionul DIE (care a recidivat) dacă Mircea Cărtărescu a fost sublocotenent acoperit sau neacoperit al Securității. Partea complicată este că Mircea Cărtărescu a avut ghinionul să facă serviciul militar TR la Securitate exact în perioada în care spionajul românesc fura secretele de producție ale diamantelor industriale, exact diamante industriale care se produceau în Suedia. Partea distrugătoare a biografiei literare a acestui scriitor minor este plagiatul.

Ar fi primul și singurul scriitor plagiator care ar putea înșela Academia Suedeză!

Nu trebuie uitat nici în câteva cuvinte că plagiatorul Cărtărescu este susținut de o rețea de elită de plagiatori: Manolescu, Liiceanu, Pleșu, Patapievici. Manolescu a plagiat în Istoria critică și în Despre poezie (din modestul Mihai Zamfir și din cunoscutul Jauss), Liiceanu a plagiat de zeci de ori din Heidegger, din Noica, Eliade etc. în vreo 8-9 cărți și nu are rost să încărcăm rău memoria cititorului. Pleșu a copiat din Schopenhauer, din Corbin (în Despre îngeri). Patapievici a copiat din Kant însuși și a avut tupeul să copieze și în cartea despre Dante, așa cum i-a demonstrat István Aranyosi, „cu poze". 

V.R.: N-am știut! Aveți „dovada”?

C.B.: O s-o prezint în detaliu la finalul acestei discuții a noastre, pentru că Patapievici chiar nu merită foarte multă atenție. Ca să închidem „subiectul zilei”: în ultimele zile s-a produs o ridicolă escrocherie literară în România,  orchestrată de Cărtărescu și Blandiana. Au răspândit zvonuri penibile că sunt chiar candidați la onorabilul premiu! Nu propuși, ci chiar candidați cu șanse!

Dar dacă răsfoim presa suedeză sau presa europeană serioasă, vedem că nici nu se pronunță numele Cărtărescu sau Blandiana pe undeva. „Favoriții” închipuiți ai sistemului sunt ori microscopici ori scriși cu cerneală invizibilă, ca la școala spionilor ratați.

Cărtărescu a fost propus de plagiatorul Manolescu în vremea în care Manolescu plagiase și trăia. Blandiana a fost propusă de un director al Editurii Grinta fiindcă această merdenesă literară Blandiana o angajase pe iubita editorului la o instituție a statului român, la memorialul de la Sighetul Marmației. O știu pe iubita editorului și este o femeie frumoasă care merita o angajare. Dar de aici până la minciuna Blandianei că ea e propusă la Premiul Nobel e ca și cum ai trage cu praștia în Calea Lactee.

Ca să fiu obiectiv, și mie-mi face plăcere să fiu obiectiv, când avea vreo 39 de ani Blandiana era încă frumoasă și l-a sedus instantaneu pe Paul Philippi, ofițer acoperit al Securității române a lui Ceaușescu, referentul pentru România al Premiului Herder.

Paul Philippi i-a povestit lui Adrian Marino cum Ana Blandiana l-a sedus în chip minunat și de bunăvoie. Cu banii de pe Premiul Herder l-a plimbat pe soțul său pe o cămilă în Egipt.

Astea ar fi banalități de istorie literară dacă acest Paul Philippi n-ar fi fost subofițer Waffen SS la Auschwitz.

Iată documentul original:
În afară de episodul erotic Auschwitz nu trebuie să uităm că Blandiana i-a scris poezii și lui Lenin. Și Partidului Comunist. Și are obrăznicia să spună că a fost dizidentă de trei ori. E prezentă în toate manualele școlare și elevii sunt mințiți că ea este marea dizidentă ea nefiind decât o poetă absolut minoră. Așa-zisele poezii cu arpagic i-au fost modificate de un ofițer de la DIE în 25 de exemplare (la xerox).

V.R.: Sunt destul de reușite, de ce ziceți? După mine merită să intre în manuale, de ce nu?

„Candoarea mi-a-nflorit în ochi definitiv

Cu-ntîiul plâns în curtea școlii sub castani

Cînd clasa mea primea cravata roșie festiv,

Și sufeream respinsă grav de colectiv

Că nu-mplinisem încă nouă ani.

Candoarea scrijelată de mâna ta lucid

În ochii mei, dramatic deschiși spre mâna ta,

Oricâte maluri s-ar sedimenta,

Nu-mi vor putea-o șterge.

Candoarea ca un zid

Va măsura maturitatea mea, Partid!”

Nu mai vorbesc de Vibratoarele de pe Argeș ca să nu se interpreteze... Sau de Oda din anii '80 când zice că era „dizidentă”: „Slavă anului acesta / Ce-a ucis în colb milenii; / Și de flăcări, ca drapelul, / Slavă veșnica lui Lenin!”... Superb! Susțin să intre în toate manualele! Propun chiar o petiție Declic...

C.B.: Blandiana este o adevărată măiestriță a escrocheriilor literare.

Inutil să mai spun că Mircea Cărtărescu și Blandiana sunt și analfabeți. Blandiana este academicianca care a scris „Divina Comedia” iar Cărtărescu nu a plagiat numai versurile din proza lui Laurence Sterne cu titlul Viața și opiniunile lui Tristam Shandy Gentleman ci a mai copiat și câteva cuvinte „culte" în latinește și un ziarist sadic i-a spus că nu există în latinește cuvântul „SUSSURANT” fiindcă el este „SUSURRANT”. Tot așa nu e bun „EXCURSIUS” ci e corect „EXCURSUS”.

Când l-a lăudat Manolescu și Juriul Uniunii Scriitorilor l-a premiat, Manolescu și Juriul făceau parte dintr-o colecție de analfabeți. Dar Liiceanu a făcut și limbi clasice și era imposibil să nu știe latinește. Deci când l-a lăudat pe Cărtărescu nu citise nici o foaie din poet.

Acum pe Cărtărescu îl încurajează tot felul de scriitori și scriitoare. Una dintre scriitoare este chiar poetesa Ioana Nicolaie care, fiind foarte frumoasă acum vreo 30 de ani era muza erotică la Tescani. Trebuie să fi fost cu totul specială, fiindcă poetesa a scris cu talent chiar poezia „69" (nu e o ironie, e un adevăr).

Așadar, dragă Victor, plagiatorul Mircea Cărtărescu va lua Premiul Nobel în fiecare an. E un inconștient care se complace într-un rol rușinos de cerșetor de glorie. Uneori m-am gândit cu milă că e bolnav. Cât o privește pe Blandiana, va lua și ea Premiul Nobel (pentru pace!) fiindcă a trebuit să suporte o partidă erotică împotriva unui fost subofițer Waffen SS de la Auschwitz, pe care l-a și învins. Aceste caricaturi literare Cărtărescu și Blandiana cred că au tupeu și fac scandal la Premiile Eminescu de la Botoșani, la intrările în biata Academie Română. Și crezând că au tupeu invincibil au început să certe și Academia Suedeză. Se pregătește planeta?

V.R.: Trecând la lucruri mai serioase, aș vrea să vorbim, chiar dacă vom vorbi în puține cuvinte, despre destinul fabulos al Celor zece elegii care sfârșesc poezia traduse admirabil de Carmen Bulzan și tipărite de Independently Poetry, Colección Cima, anul 2022. Știu că e o rememorare dureroasă pentru dumneavoastră, poemele fiind scrise pentru Angela Barbu, la puțin timp după trecerea sa la cele veșnice.

C.B.: Nu vreau și nici nu pot să vorbesc despre ceea ce a însemnat pentru mine, și înseamnă din ce în ce mai mult, acest eveniment negru care mi-a schimbat mintea. Prietenul meu Luis Cruz-Villalobos, marele poet, a tipărit cartea la editura sa, cartea apărând sub titlul Las diez elegías que rompen con la poesía. S-au scris multe comentarii și recenzii și nu am avut încă timp să le mulțumesc tuturor celor care au scris. Îngăduiește-mi să reiau câteva dintre strălucitele comentarii apărute în publicații de mare prestigiu. În Artefacto de Letras. Revista de libros, David Noria scrie „Constantin Barbu: Las diez elegías que acaban con la poesía".

[Barbu, Constantin, Las diez elegías que acaban con la poesía / Cele zece elegii care sfîrșesc poezia, traducción de Carmen Bulzan, Independently Poetry, Colección Cima, 2022.]


Por: David Noria

I. Hay un arte de iniciados tras los versos de Constantin Barbu. Hermético y ocultista, devuelve a la poesía su condición primaria de ensalmo o encantamiento. De allí esa extraña música, a la vez lamento y réplica a una cuestión que queda implícita a lo largo de su libro, y que en primera instancia parecería ser la de la ausencia o el vacío. Viendo más de cerca, sin embargo, se revela la naturaleza filosófica del concepto principal de la obra: el no-ser. Invención de la metafísica griega retomada por la teología –a un tiempo juego de palabras y abismo del intelecto–, se trata de una categoría que, después de numerosas revoluciones científicas, para usar la expresión de Thomas Kuhn, sigue acechando al pensamiento y que estrictamente no debe confundirse con la experiencia de la muerte pues, si cabe, el no-ser es más voraz todavía. Esta fórmula incendiaria le permite a Barbu desplegar una fantasía negativa. Su poesía entonces canta el reverso de las cosas, su anterioridad eterna o suspensión, su aniquilación implícita, su virtualidad desde el punto de vista de la razón. El poemario del rumano Barbu me ha hecho pensar en el certamen poético entre Aimeric de Peguilhan y Albert de Sisteron celebrado alrededor del 1230, y que abrevio:

–Hago lo que ningún otro hombre hizo: un certamen sobre lo que no existe. Sobre cualquier otro tema tú me responderías fácilmente, pero quiero que me respondas a la nada, y este será el certamen de la nada.

–Señor Aimeric, me parece que a toda cuestión hay respuesta, pero ¿quién responde sobre lo que no es? La nada se paga con la nada, y me callo.
–Albert, callarse no es decir verdad ni mentira. La nada tiene un nombre, entonces si lo nombras hablarás de algo.
–Señor Aimeric, no te escucho decir nada que tenga ser. Locura se responde con locura, y buen juicio y sabiduría a lo que tiene sentido. Respondo a no sé qué, como quien se pone en una cisterna: ve sus ojos y ve su cara, se llama y será llamado por él mismo, pues no ve a nadie más.
–Albert, yo soy ése precisamente, el que llama y ve su cara, y tú eres la voz del que responde, puesto que yo hice la primera llamada. Ahora bien, el eco es la nada, entonces no hiciste nada al responder así.
–Señor Aimeric, conoces el arte de entrelazar palabras, todos te lo celebran aunque no te entiendan, ni te entiendas tú mismo. Yo saldré de este modo de razonar, y tú te quedarás atrapado. Yo te respondo, pero no te digo nada que exista.
–Te diré que la nada es visible: si ves fijamente un río desde el puente, tus ojos te dirán que avanzas sin cesar y que el agua que corre está inmóvil.
–Señor Aimeric, así avanzas tan poco como la rueda del molino sobre el agua, que se mueve todo el día y no avanza nada.

Este certamen de los trovadores, esta tenzos de non re o "certamen de la nada”, ejemplifica –por no decir que funda– la categoría de fantasía verbal en que se inscriben Las diez elegías que rompen con la poesía del prestidigitador Barbu. Sin duda se trata de un tipo de creación raro y preciosista, pero no por un vocabulario exquisito y libresco, sino por el razonamiento, como le dice Aimeric a Albert. Como en la tenzos, las elegías nihilistas de Barbu conforman una caja de ecos, un movimiento que no se mueve, una serie de paradojas y de acertijos irresolubles, cuyo emblema bien podría ser uno de los primeros versos de su obra: "la no abierta rosa”.     
II
Sin embargo, no son disparos al vacío. Barbu tiene un objetivo y ha hecho de la nada y sus razonamientos una especie de arma o, mejor, de incienso que se quema en un altar prohibido. Atraviesa todo el libro una figura femenina, Angela, a la vez interlocutora imposible y tema de formulación del poeta, que no en balde evoca en un pasaje a Dante y a Beatriz. Así, las elegías de Barbu se erigen en sistema de amor/antiamor, que en su canto de separación ve desaparecer a todo el mundo en una gran conflagración del ser. La particularidad de estas elegías, precisamente, consiste en que no se personalizan, sino que alcanzan dimensiones cósmicas o acaso sería mejor decir caóticas. Así como Beatriz es para Dante un símbolo del orden del mundo, Angela sintetiza la certeza en una especie de no-orden fundamental, de implosión siempre recomenzada. No es casual que la poesía sobre la nada nazca en el seno de la tradición de los trovadores, para quienes la ausencia de la mujer es ausencia de vida; como tampoco es casual que, en reacción a esa herejía trovadoresca, como ha sostenido Jacques Roubaud en La fleur inverse, Dante haya postulado un ser femenino pleno e incorruptible, sinónimo del todo. ¿No está Barbu, con su poesía, dando pasos por el camino opuesto que Dante?
            "Homenaje al vacío” lo ha llamado su autor. Por sus elegías desfilan, como en el poeta Lubicz-Milosz, las cohortes de la caducidad, de los emperadores de Bizancio a los átomos de las estrellas en colisión, no ya en un estilo parnasiano y pomposo, sino seco y sibilítico, algo como una lengua propia, insumisa y terrible, que profiere visiones e incluso maldiciones con una rara autoridad, ciertamente proveniente del pozo de los siglos. Su lectura se asemeja pues a mirar fijamente la corriente de un río y perder la noción de la realidad, ignorando ya qué se mueve y qué permanece inmóvil; qué es vida y qué el sueño de la nada; un fármaco de letras, algunas sílabas bañadas en veneno sagrado."

În Cine y literatura. El primer diario digital de critica cultural en Sundamerica Luiz Cruz-Villalobos scrie:

„«Diez elegías que acaban con la poesía»: Cantar en medio de las ruinas
DEBATES: Carmen Bulzan Colección Cima Constantin Barbu Diez elegías que acaban con la poesía - Editoriales independientes- Independently Poetry - Luis Cruz-Villalobos - Poesía Rumana, Rumania

Publicado por: Cine y Literatura 18 diciembre, 2022
El presente volumen es fruto de la esmerada labor de la catedrática rumana Carmen Bulzan, quien ha traducido e interpretado esta compleja obra poética, nacida del dolor de uno de los escritores vivos más relevantes del centro de Europa: Constantin Barbu.
Por Luis Cruz-Villalobos
Publicado el 18.12.2022
Pero aquí está el libro que en la muerte no cambia
se quema continuamente
y en su transparencia
tu poema está escrito en todos los idiomas.
Constantin Barbu
Diez elegías que acaban con la poesía / Cele zece elegii care sfîrșesc poezia (Independently Poetry, Colección Cima, 2022), es el último libro de Constantin Barbu (1954), poeta, escritor, filólogo y filósofo rumano, con una vasta producción literaria, con destacados libros como: Los supremos de Ángela, La divina tragedia, Biblión, El pilar del verso y Versiones del vacío.
También ha sido el responsable de la publicación de libros originales de significativos autores tales como Ciorán, Noica y Eliade. Asimismo, Barbu es miembro en pleno derecho de varias academias internacionales y ganador de múltiples reconocimientos, como el Premio de Poesía de AESAL, París, y la entrega del grado de doctor honoris causa de la prestigiosa Universidad de Kiev.
La presente obra es fruto de la esmerada labor de la catedrática y poeta rumana Carmen Bulzan, quien ha traducido e interpretado este complejo título poético, nacido del dolor de uno de los escritores vivos más relevantes del centro de Europa.
 
Una alteridad herida
Los poemas de Barbu, en esta obra, acaban con la poesía. La matan. La hacen renacer. Sus palabras trastocan el discurso lineal, sincrónico, causal, como suele hacerlo el poema, pero añaden un dolor que no puede ocultarse. El poeta incorpora en el cuerpo etéreo de sus textos un desgarro vital y mortal. Así la poesía nos salva.
Cuando se hace voz en medio de lo que no puede ni quiere nombrarse, el poema florece como una palabra que alcanza oblicuamente lo que no podría enunciarse de otro modo. El problema estaba en que si no se decía de alguna forma el acontecer profundo del alma lo que estaba a la puerta no era más que la locura o la muerte.
Por eso la poesía tiene algo de locura y de muerte, porque nos redime, se torna una alteridad herida que lleva nuestro dolor, nuestras culpas, nuestro mal. Pero lo hace bellamente.
El poema es un ángel que se pone a cantar en medio de las ruinas. Canta y llora, parece un fantasma, pero de una u otra forma nos rescata de esas ruinas, nos permite ponernos de pie sobre ellas y mirar más allá.
 
*Si usted desea adquirir una versión impresa de este libro, por favor siga este enlace.
 
 
***
Luis Cruz-Villalobos (Santiago, 1976) es un poeta y editor chileno, psicólogo clínico y profesor universitario. Doctor en filosofía (V.U. Amsterdam) dedicado al estudio del afrontamiento postraumático, la hermenéutica aplicada y la poética.
Cuenta con una amplia producción literaria, con más de 50 obras publicadas de poesía y ensayos académicos. Es miembro de la Sociedad de Escritores de Chile y profesor de la Facultad de Psicología de la Universidad de Talca.

«Diez elegías que acaban con la poesía», de Constantin Barbu (Independently Poetry, Colección Cima, 2022)

Luis Cruz-Villalobos"

În Todo Literatura. Republica Iberica de las Letras, Gustavo Gac-Artigas scrie:

 

Constantin Barbu

LAS DIEZ ELEGÍAS QUE ACABAN CON LA POESÍA
Cele zece elegii care sfirșesc poezia, de Constantin Barbu. Edición bilingüe, Traducción Carmen Bulzan

Por Gustavo Gac-Artigas
viernes 20 de septiembre de 2024

El más reciente poemario del poeta rumano Constantin Barbu, "Las diez elegías que acaban con la poesía” nos llega de manos de poetas en diferentes geografías. La traducción al español estuvo a cargo de la también poeta rumana, Carmen Bulzan. La edición fue realizada en Chile por el poeta Luis Cruz-Villalobos. Y estas palabras de introducción al mundo poético de Barbu, por Gustavo Gac-Artigas, nos llegan desde los Estados Unidos, donde reside este poeta, novelista y dramaturgo chileno.

Las diez elegías que acaban con la poesía
morir para renacer
desgarrar el alma para curar las heridas del alma
asumir el dolor del mundo en su dolor
Constantin ilumina el camino de la poesía, sus versos atraviesan la oscuridad y cual un rayo de luna nos permite transitar por su belleza, su dolor, su magia.
Cual pétalos de rosas, cada una diferente, no hay dos rosas iguales su aroma, recorre las páginas del libro. ¡Cómo no pensar en otra rosa, que sola, en un lejano planeta apunta sus tres espinas para defenderse de los tigres!
¡Cómo no pensar en el lector que enfrenta cada nueva elegía para que la poesía renazca en su mente, para arrancarla del vacío y darle el soplo de vida que justifica su razón de ser!
Y la rosa espera,
te espera
nos espera para florecer
mientras el poeta espera al unicornio que le traerá el veneno para morir en la escritura
para renacer en la escritura.
Cae el poeta del vacío
atraviesa desiertos y absorbe el agua de los océanos
una gota de rocío o una lágrima esperando ser derramada
la de Constantin
la mía
la tuya
Sumerge su cuerpo en las hojas que caen del viejo árbol para ocultarlo
y se desliza el poeta en nuestras almas
para que el lector le acompañe en su lucha
para que ambos volvamos a nacer en la poesía.
Los olores se desplazan por las diez elegías,
deja Constantin al lector la tarea de descubrirlos, de leer con todos sus sentidos,
para amar y aprender a amar
para descubrir la dulzura en la amargura
para en la amargura descubrir la dulzura
para que el verso se abra un camino en la mente del poeta
en la mente del lector.
Diez elegías
el pan nuestro de cada día
que al saciar el hambre del lector
renacen
alimento de los mortales
alimento que cae como pétalos sumergiendo al lector en el mundo de los dioses.
Constantin Barbu es uno de los poetas rumanos más importantes en la actualidad teniendo a su haber una copiosa obra poética y literaria. Es miembro de pleno derecho de la Académie Européenne des Sciences, des Arts et Lettres, París, presidente de la Academia Universalis Poetarum, Doctor Honoris Causa de la Universidad de Kiev y miembro honorario de la Academia de Científicos de Moldavia desde el 2020. En 1991 recibió, en Bruselas, de la Fundación Maurice Carême, un premio internacional por el ensayo L’UniVers et le Vers, en el 2020, en París, el Premio de Poesía de AESAL.
Gustavo Gac-Artigas, escritor, poeta, dramaturgo y hombre de teatro chileno, miembro del PEN Chile, miembro correspondiente de la Academia Norteamericana de la Lengua Española (ANLE) y académico de la Academia Tomitana de Constanza, Rumania.
Para adquirir el libro:
https://www.amazon.com/-/es/Constantin-Barbu/dp/B0BQ99R1MF"

În Crear en Salamanca. Sober los misterios de la creacion literaria, citim textul poetului columbian Sergio Marentes:

„«LAS ELEGÍAS QUE SALVAN A LA POESÍA». RESEÑA DEL ÚLTIMO LIBRO DEL POETA RUMANO CONSTANTIN BARBU
Por Crear en Salamanca  0 General, Literatura
 
Crear en Salamanca se complace en presentar una reseña descrita por el poeta colombiano Sergio Marentes sobre el más reciente libro de poesía del prolífico escritor rumano Constantin Barbu.
 
La reciente publicación del último libro del destacado intelectual y poeta rumano Constantin Barbu, ha generado respuestas en variadas latitudes, tanto europeas como latinoamericanas. Las diez elegías que acaban con la poesía / Cele zece elegii care sfîrșesc poezia (Independently Poetry, Colección Cima, 2022), se ha publicado en versión bilingüe română-español, con traducción de la poeta y catedrática Carmen Bulzan y bajo el cuidado editorial del poeta chileno Luis Cruz-Villalobos.
 
Constantin Barbu (Rumania, 1954), se graduó de la Facultad de Filología de la Universidad de Craiova (1974-1978) y, con una beca del Gobierno francés en 1977, en la Universidad de Grenoble. Publicó su primer artículo en la revista rumana Ramuri (1975), luego publicó (1976) en la revista de la Universidad de Craiova el ensayo Luceafărul y Bhagavad-Gita. Constantin Noica lo coloca a la cabeza de "los 22” jóvenes genios de Rumania. Publica su primer libro, La declaración esencial. Ensayo sobre la memoria del Ser, en la Editorial Scrisul Românesc (1985), con un prefacio de Marin Sorescu. Ha publicado más de 40 libros de poemas: La ilusión real, Las elegías de la ausencia, Versiones del vacío, El lenguaje destruido, Libro sobre la soledad, la locura y la muerte, Iluminaciones oscuras Auto-Transcripciones; Desolación en el vacío, La autoversión del verso en el vacío, La novia supercera, Experiencias mentales, El libro soy, etc., y más de 35 libros de ensayos, siendo el editor de libros originales de Cioran, Noica y Eliade. Sus libros se encuentran en las grandes bibliotecas del mundo, siendo traducidos en: italiano, francés, sueco, inglés y, recientemente, al español. Fue editor jefe de la Editorial Scrisul Românesc, 1990-1991, profesor universitario en la Universidad Ovidius, Constanța, 1991-1992, director, subdirector (desde 2011 hasta ahora) del Instituto de Historia y Estudios Cantemirianos, Universidad Cristiana "Dimitrie Cantemir” de Bucarest. Es el presidente de la Academia Europea "Dimitrie Cantemir”. Es miembro de pleno derecho de Académie Européenne des Sciences, des Arts et Lettres, París, desde 2020. En 1991 recibió, en Bruselas, de la Fundación Maurice Carême, un premio internacional por el ensayo L’UniVers et le Vers, el Premio de Poesía de AESAL, París, 2020. Es Doctor Honoris Causa de la Universidad de Kiev y miembro honorario de la Academia de Científicos de Moldavia.
 
Por su parte, el autor de la presente reseña, es el reconocido escritor colombiano Sergio Marentes (1983), quien es promotor cultural, narrador y poeta de Bogotá. Actualmente es director de Esturium y la Revista Virguliéresis. También ha liderado el Grupo Rostros Latinoamérica; fue editor de la Revista Literariedad y la Revista Esteros. Fundó y dirigió el colectivo poético Regálate un poema. Parte de su obra ha sido traducida al inglés, al francés, al italiano y al portugués. En äëïöü editores se ha publicado la totalidad de su obra bajo el título «Biblioteca Marentes», que ya sobrepasa la treintena. Algunos títulos son Segunda poesía del poeta menos poeta; La diferencia entre invento y descubrimiento; Llagas en la vagina de Magdalena; Poesía, si no es mucho pedir —Hexalogía compuesta por seis libros—, Preguntas que también son una respuesta, El día comienza donde termino yo, Libro de la poesía y la Heptalogía motivacional llamada Libera tu vuelo.
 
LAS ELEGÍAS QUE SALVAN A LA POESÍA
 
La poesía habita hace milenios nuestro reino y, si las inteligencias artificiales, esas nuevas diosas de nuestro tiempo, que parecen ignorar cualquier tipo de instinto artístico y humano que nos mantiene a salvo en este naufragio llamado vida, no lo logran antes, desaparecerá sólo cuando ella quiera, no cuando un dios detrás de una ventana nos mire y nos atraviese la carne para demostrar que pasamos por el frente de su casa. Porque la poesía, como el aire y como la miel, está hecha de todo lo posible y, aunque les cueste a los puristas, de casi todo lo probable.
 
La poesía, a diferencia de lo que está por nacer o es, apenas, un recién nacido, está hecha en todas las lenguas, y está hecha para todas las lenguas, porque es la única lengua. Sin embargo, en su carácter eterno e inmortal, la poesía requiere que nuestros conjuros sean precisos, porque no nos basta con la tibieza para poder encender su piel. No es necesario decir que amamos la poesía para multiplicarla si no amamos lo que sentimos cuando amamos a la poesía. Y es esto último, justamente, lo que encontramos en este libro, en el que alguien nos muestra diez elegías que acaban con la poesía como si se tratara de alguna especie de descripción de diez mundos que, a la vez, son diez universos y, a su vez, diez infinitos en donde la luz es una sola.
 
Hay quienes buscan esa luz única en la poesía, y hay quienes la encuentran, porque la inventan. Pero el poeta Constantin Barbu, con su paleta llena de colores oscuros, la fábrica para nosotros, los que somos parte de la oscuridad y la vemos tan lejana como ajena. Recorrer estos versos en los que se describen diferentes universos, en donde hay lágrimas perdidas, pájaros negros, verdes, azules y pájaros que no tienen ningún color, nos recuerda que habitamos una casa rodeada de barrotes hechos de lo que estamos constituidos quienes la habitamos. Divagar a lo largo de estas elegías se parece a caminar hacia el horizonte: nunca terminamos de llegar, pero siempre acabamos de empezar a ir hacia él.
 
Mientras existan poetas como Constantin Barbu, la poesía estará a salvo, porque estos, nada más siendo, y apenas manteniendo su voz a flote, la multiplicarán como lo hacen las aves que atraviesan el bosque y que, aunque no las oigamos ni las veamos, estarán cantando, volando y fecundando el mundo. La multiplicación de lo que somos y nos compone está en las manos de Barbu que, en sí mismo, es una elegía.
 
Sergio Marentes
Bogotá, marzo de 2023

 
Revista Literaria Taller igitur, poetul Fernando Salazar Torres, poeta și traducătoarea Carmen Bulzan au imaginat un film documentar numit Homenaje a Constantin Barbu (Rumanía). Presentación del "Las diez elegías que acaban con la poesía":

Neobosita traducătoare Carmen Bulzan a colecționat aceste comentarii, la care s-au adăugat paginile inspirate scrise de Angela Gentile, Vicente Vives Perez, Carlos Aguasaco, Oscar Limache, C. Paiu, Reynaldo Lacamara.

Vom prezenta altă data și această carte.

Republic aici pentru cititorii noștri textul marelui poet Carlos Aguasaco:
„DE LAS ELEGÍAS DE DUINO DE RILKE A LAS   DIEZ ELEGÍAS QUE ACABAN CON LA POESÍA”
DE CONSTANTÍN BARBÚ


Carlos Aguasaco (Colombia New York)
 
El sus Elegías de Duino (1923), Rainer Maria Rilke presenta —entre otras cosas— una aproximación a la ontología del poema. Se trata de una estética de las correspondencias en las que el universo es un tejido de signos que en algún momento le dicta el primer verso al poeta. La voz poética se pregunta si en la trascendencia, entre el coro de los ángeles, habría uno que quisiera acoger su voz. Aun así, nos dice, el poeta ha de desaparecer frente a la existencia más poderosa que lo abrigara, lo bello —concluye— "no es sino el comienzo de lo terrible”. Un siglo después, el poeta rumano Constantín Barbú nos entrega Las Diez Elegías que acaban con la poesía que leo en traducción de la profesora Carmen Bulzán. La voz poética de estas elegías se reconoce sujeta a un poder superior —para los hegelianos— el espíritu de la historia, —para los místicos— la trascendencia o la divinidad, —para los postmodernos— lo metafísico, —para los pragmáticos— la locura. "[F]ui un invitado en una vida que me era ajena/ y de esta vida no puedo separarme/ aunque ella me dio el alfabeto de lo terrible” anuncia en su primera elegía. Si lo bello es el comienzo de lo terrible, en Rilke, en esta obra de Barbú, el poema es parte del alfabeto de lo terrible.  El poema se convierte en diapasón que refleja la realidad dual del ser entre lo físico y lo trascendente. La muerte, es decir la pérdida en la realidad óntica es la chispa que da inicio a estas elegías. Las resonancias se encuentran en el testimonio del paso del poeta por la tierra que se confiesa "seguí siendo un payaso vagando por la tierra/ atravesando el barrio marginal en  un abrir y cerrar de ojos” (Tercera Elegía). Aunque se trata de una voz poética que tiene certeza en la infinitud de la creación y en su fe, la realidad de la existencia material le obliga a postergar preguntas "en nombre del pan/ y el pan es tiempo/ con el ser en la cima”. Así, la voz poética reconoce que el ser en el mundo es parte de la condición humana y que pasamos por la vida como en una procesión, algunos —los poetas— serán conscientes de ese alfabeto de lo terrible; por ello, el libro nos aclara: "en mi lugar/ vendrá otro/ que corre/ agotado por lo terrible/ entre pensamientos/ y los pensamientos no paran/ jaulas humanas/ de vacíos diáfanos”.
 A medida que avanzan, estas elegías apuntan hacia un misticismo invertido, es decir hacia la revelación de lo divino sobre lo humano. La trascendencia se desborda y llega al poeta por medio de la creación. En un verso que nos hace pensar en Rubén Darío, García Lorca y Neruda, leemos "te escucho ininterrumpidamente/ cuando gritas como un pájaro azul” (Cuarta Elegía). Luego viene el reconocimiento de la finitud y la desaparición del individuo entre la multitud: "permanezco solo/ en el desierto más grande / y me transformo / en un grano de arena” (Quinta Elegía). Frente al dolor de la pérdida el alfabeto de lo terrible, es decir el poema hecho libro, se convierte en su diapasón. No obstante, la voz poética reconoce que hay una realidad superior "todos morimos en un solo ser / en el tiempo de dios” (Octava Elegía). La décima elegía cierra el círculo, el recorrido lírico de la voz poética que se proyecta de regreso en el tiempo y nos dice "yo, lanzado en un cometa en su ausencia /  viajaré de regreso / hasta detrás de mí / cuando no estaba escrito / ningún tara-verso”. Con este libro Constantín Barbú reaviva la  herencia del simbolismo que definió las elegías de Rilke. Así, como poeta, Constantín Barbú ha logrado crear en libro multifacético que es tan personal como universal, tan ontológico como espiritual, tan poético como filosófico, tan emocional como inspirador para todos los que asumen la vocación de la poesía en nuestra época. 

CARLOS AGUASACO [Bogotá, 1975] es una de las voces más reconocidas de la poesía hispana en los Estados Unidos. Es catedrático y director del Departamento de Estudios Interdisciplinarios de City College of the City University of New York. Ha editado doce antologías literarias y publicado seis libros de poemas, el más reciente The New York City Subway Poems - Poemas del metro de Nueva York (Ashland Poetry Press -Ashland University-: Ohio, 2020), premio Juan Felipe Herrera al mejor libro bilingüe de poesía en ILBA 2021. Carlos es el fundador y director de Artepoetica Press, una editorial especializada en autores y temas hispanos. También es el director de The Americas Poetry Festival of New York (poetryny.com) y coordina The Americas Film Festival of New York.  El 2021 The Academy of American Poets le otorgó el Ambroggio Prize, único premio nacional para un autor cuya primera lengua sea español. El libro Cardinal in My Window with a Mask on Its Beak tradicido por Jennifer Rathbun será publicado por Arizona University Press."

V.R.: Aceste informații privesc versiunea spaniolă dar Cele zece elegii care sfârșesc poezia am văzut că a fost tradusă și în greacă, franceză, engleză, germană, italiană, suedeză, rusă, albaneză, arabă, mongolă. Totdeauna mi-ați spus că aveți un noroc fenomenal cu traducători celebri care unii dintre ei sunt totodată și mari poeți originali. Vorbiți-mi despre câțiva dintre marii poeți traducători ai Elegiilor. Și v-aș întreba dacă sunteți de acord să tipărim măcar câteva fragmente din traducerile poemelor. Și să vă întreb ceva: de ce nu vorbiți despre cărțile și operele dumneavoastră decât în puține cuvinte, cu oarece timiditate și, dacă percep bine, cu o oarecare rușine? Totodată vreau să vă întreb: cum este posibil ca mari scriitori străini, în publicații importante din străinătate, să scrie atât de elogios despre Elegii (și nu numai), iar în România să se construiască un fel de zid al tăcerii?

C.B.: Eu sunt foarte onorat pentru strălucința traducerilor și prefer elogiile din străinătate decât tăcerea din România. Știi, dragă Victor, că sunt sincer și uneori am vocabularul sărac și tăios. În privința revistelor literare ale Uniunii Scriitorilor, tăcerea este puțin organizată de unul dintre bunii mei prieteni din tinerețe. Dar mi se pare că este mai important să scriu la voi în Activenews, să fac un interviu de o oră la o emisiune excepțională a TVR, cu doamna Mihaela Olaru, la TVR Craiova cu Dan Ionescu. O întâlnire absolut fabuloasă la SpectActor, imaginată de poetul Nicolae Coande la Teatrul Național Marin Sorescu din Craiova. O epopee absolut istorică de doar șase ore, transmisă de o televiziune și încă trei canale TV importante, anume celebra emisiune a celebrului Dan Diaconescu.

Să vorbim puțin despre versiunile în care s-au tradus Elegiile.

Versiunea greacă este absolut excepțională și este însoțită de o prefață a marelui poet grec Dinos Koubatis.


Iată prefața lui Koubatis:

 

„ΔΕΚΑ ΕΛΕΓΕΙΕΣ ΘΑΝΑΤΟΥ ΣΤΗΝ ΠΟΙΗΣΗ ΤΟΥ CONSTANTIN BARBU

                                                                               του Ντίνου Σ.  Κουμπάτη
 
                Δέκα εύγλωττες συγκινητικές ελεγείες και ένας βαθύς άφατος πόνος στην ψυχή του ποιητή Constantin Barbu, σαν πύρινες ρομφαίες στα έγκατα των δικών μας ψυχών, σαν από αναγνώστες της ποίησής του, αποστασιοποιούμαστε από την δική μας ανθρώπινη υπόσταση για να ενδυναμωθούμε και να συμμεθέξουμε στην δική του θλίψη, η οποία περιπλανάται, υποφέρει και εκφράζεται σε υπερβατικούς κόσμους, εκεί όπου οι ψυχές μετοικούν και απορροφούνται από την μυστικιστική ολοκλήρωση ενός άλλου σύμπαντος, αγνώστου σε εμάς τους εναπομένοντες εντός των γήϊνων επιπέδων.
                Ο Constantin Barbu, διακεκριμένος φιλόσοφος, πατώντας γερά στο έδαφος της επίγειας πραγματικότητας, «χτυπημένος» από ένα γεγονός, το οποίο ο Άνθρωπος δεν μπορεί να ελέγξει και να αναχαιτήσει, βιώνει την ευτέλεια της ανθρώπινης και αμφίβολης επί Γης ύπαρξής μας.
                Το ό,τι αποκαλούμε αόριστα και εξ’  ανάγκης «ειμαρμένη», προσδίδοντες ευθύνες σε ένα μεταφυσικό γεγονός και αποφεύγοντας να το προσδιορίσουμε στις σωστές και ακριβείς διαστάσεις του, από καθαρή και μόνον άγνοια, -αυτού, το οποίο καθοδηγεί τις βραχύχρονες υπάρξεις μας στην παρούσα ζωή-, όχι μόνο μας αποστασιοποιεί από τα συμβαίνοντα στα επέκεινα, αλλά και μας βυθίζει ακόμη περισσότερο στο σκότος για την κατανόηση της μελλοντικής υπέρβασής μας πέρα από τα γήϊνα σύνορα.
                Το κενό αυτό, το τόσο δυσδιάκριτο για τον κοινό άνθρωπο, ο ποιητής το μετουσιώνει σε μία πραγματικότητα, την οποία προσπαθεί να κατανοήσει, και εν συνεχεία να την δαμάσει, προκειμένου να επαναφέρει επι Γης ό,τι περισσότερο έχει αγάπησει επ’  αυτής, στην εδώ ζωή του, ή να υπερκεράσει τον χρόνο και τον τρόπο και να περάσει και ο ίδιος στην αντίπερα όχθη, προκειμένου να συναντήσει εκ νέου την αγαπημένη του και να ενωθεί και πάλι με αυτήν.
                Σε μία αποστροφή της θλίψης, της αναζήτησης και της προσμονής του, θα φωνάξει δυνατά μέσα από την ψυχή του, πως
«αν δεν υπάρχεις
δεν υπάρχει τίποτα
τί νόημα έχει  η ευθυγράμμιση μαύρων γραμμών
σε λευκό χαρτί  
όταν δεν είναι δικό μου;»,          
                ενώ πιο κάτω θα εκφράσει την συνυφασμένη με τις τύψεις απορία του, πιστεύοντας πως ήταν δυνατόν να το κάνει, αλλά δεν βρήκε ίσως το θάρρος και θα εκφρασθεί με αυτό το συνταρακτικό δίστιχο:
«γιατί δεν παρέτεινα τον χρόνο της νιότης σου,
γιατί δεν τρόμαξα τον θάνατο;».
                Ούτε και που θα μπορέσει να καταλάβει πώς και εκείνη η ίδια, δεν εμπόδισε τον θάνατο, με όπλο της  το απαύγασμα του φωτός, με το οποίο ήταν ενδεδυμένη εν ζωή, υπογραμμίζοντάς-της:
«είσαι μία διαυγής λάμψη και φοβήθηκες».
                Ο ίδιος, μέσα από την απογοήτευση και πικρία του, και αφού αδυνατεί να δώσει απαντήσεις με τον ανθρώπινο νου, στα ερωτηματικά τα οποία κατακλύζουν τον νου του, για τον αδόκητο και απροσδόκητο, όσο και ακατανόητο γι’ αυτόν χαμό της πολυαγαπημένης συντρόφου της ζωής του, θα καταφύγει στην Ανώτατη Δύναμη, η οποία και μόνον εκείνη γνωρίζει και θα μπορούσε να του δώσει απαντήσεις, και αν Εκείνος δεν συγκατατίθεται να πράξει αλλιώς και να επαναφέρει «τον άγγελό» του στην Γη, τουλάχιστον να την συνδράμει στην αστρική πορεία της. Και τον παρακαλεί:
«Κύριέ μου, φρόντισε την αγαπημένη μου,
ένα αστέρι περνά από αστέρι σε αστέρι».
 
Ωστόσο, όσο και αν ο σπαραγμός του ανθρώπου είναι δυνατός και γοερός, ο ποιητής δεν τον εκφράζει ή τον περιγράφει με μελανά χρώματα, και, αντιθέτως, μοιάζει ο ίδιος ένας λυγμός, ο οποίος περιφέρεται ανάμεσα στην επίγνωση της επίγειας πραγματικότητας και που παράλληλα διαπερνά τα όρια, του μεταβατού, και εισέρχεται στην σφαίρα του υπερφυσικού, προκειμένου να καταθέσει τον λυγμόν αυτόν στα πόδια της αγαπημένης του, να την συναντήσει στους αιθέρες του αγνώστου, να καταθέσει την απέραντη αγάπη που για εκείνη, να την συμβουλεύσει ακόμη, να της υποσχεθεί να βρεθούν και πάλι μαζί κάποια στιγμή μέσα από τους «χιλιόχρονους», και να της δώσει οδηγίες, όπως θα το έκανε στην γήϊνη διάσταση, έστω και αν αγνοεί τις ιδιότητες του υπερπέραντος.
                Η ποιητική τεχνική, η οποία διακρίνει τις δέκα ελεγείες του ποιητή, ξεχωρίζει ιδιόμορφη, και θα μπορούσα να πω ότι καθιερώνει μία νέα «Σχολή», με σπουδαία δυναμική στην έκφραση και στον στίχο, και όπου ο ρεαλισμός εμβαθύνει στον ψυχισμό και συμπλέουν αρμονικά και στέρεα. Οι δε ευαισθησία και συγκίνηση,  οι οποίες εγκλωβίζονται στον περιορισμό ρεαλιστικής έκφρασης προς τα έξω, διοχετεύονται αυτούσιες στο ποιητικό δημιούργημα και μέσα από αυτό στον ψυχισμό, -αυτή τη φορά-, του ιδιαίτερα ευαίσθητου αποδέκτη.  
                Η δημιουργία της ποιητικής προσφοράς του Constantin Barbu, αποτελεί μία ποιητική πεμπτουσία, η οποία πηγάζει από τα βάθη της ψυχής του ίδιου του ποιητή και διαχέεται και διεισδύει και δημιουργεί νέους κόσμους για την αντιμετώπιση των ψυχολογικών και συναισθηματικών μας διεργασιών, καθώς πολλές φορές βρισκόμαστε εγκλωβισμένοι σε συναισθηματικά αδιέξοδα, -άρα λειτουργεί καθώς μία ενδοψυχική παρέμβαση, η οποία μας ανοίγει διεξόδους και μας ορίζει λύσεις.
                                                                                                         Ντίνος Σ. Κουμπάτης


DIX ÉLÉGIES DE LA MORT DANS LA POÉSIE DE CONSTANTIN BARBU
                                                                                par Dinos S. Koubatis
 
                 Dix élégies éloquentes et émouvantes et une douleur profonde et indescriptible dans l'âme du poète Constantin Barbu, comme des poignards enflammés dans les entrailles de notre propre âme, comme par les lecteurs de sa poésie, nous nous éloignons de notre propre existence humaine pour nous renforcer et rejoindre dans sa propre douleur, qui erre, souffre et s'exprime dans des mondes transcendantaux, où les âmes transmigrent et sont absorbées par l'achèvement mystique d'un autre univers, inconnu de nous qui restons dans les plans terrestres.
                 Constantin Barbu, philosophe distingué, s'appuyant fermement sur le terrain de la réalité terrestre, "frappé" par un événement que l'Homme ne peut ni contrôler ni empêcher, fait l'expérience de l'insignifiance de notre existence humaine et douteuse sur Terre.
                 Ce que nous appelons vaguement et nécessairement « reproché », attribuant des responsabilités à un événement métaphysique et évitant de le définir dans ses dimensions correctes et précises, par pure et seule ignorance, - celle qui guide nos existences éphémères dans la vie présente -, non seulement nous éloigne de ce qui se passe dans l’au-delà, mais nous plonge également encore plus loin dans l’obscurité de la compréhension de notre future transcendance au-delà des frontières terrestres.
Ce vide, si indiscernable pour l'homme ordinaire, le poète le transforme en une réalité, qu'il tente de comprendre, puis de l'apprivoiser, afin de ramener sur Terre ce qu'il a le plus aimé d'elle, ici sa vie, ou dépasser le temps et les moyens et se rendre sur la rive opposée, pour retrouver sa bien-aimée et s'unir à nouveau à elle.
                 Dans un dégoût de son chagrin, de sa recherche et de son attente, il criera à haute voix de son âme :
"si tu n'existes pas
il n'y a rien
à quoi ça sert d'aligner les lignes noires
sur papier blanc
quand ce n'est pas le mien ?"
                 tandis que ci-dessous il exprimera sa question pleine de regrets, croyant que cela était possible, mais peut-être n'a-t-il pas trouvé le courage et il s'exprimera avec ce couplet choquant :
"car je n'ai pas prolongé le temps de ta jeunesse,
pourquoi n'ai-je pas eu peur de la mort ? »

                 Elle ne pourra pas non plus comprendre comment elle-même n’a pas empêché la mort, en utilisant comme arme le rayonnement de la lumière dont elle était revêtue dans la vie, en lui soulignant :
« tu es une lumière brillante et tu avais peur».
                 Lui-même, à travers sa déception et son amertume, et après avoir été incapable de donner des réponses avec l'esprit humain, aux questions qui inondent son esprit, sur l'inattendue et inattendue, autant qu'incompréhensible pour lui, la perte du compagnon très aimé de son vie, il recourra au Pouvoir Suprême, que lui seul connaît et pourrait lui donner des réponses, et s'il n'accepte pas de faire autrement et de ramener son « ange » sur Terre, au moins pour l'aider sur son chemin astral. Et elle le supplie :
"Seigneur, prends soin de mon bien-aimé,
une étoile passe d'étoile en étoile ».
 
Cependant, aussi fort et beau que soit le chagrin de l'homme, le poète ne l'exprime pas et ne le décrit pas en noir, et, au contraire, il apparaît lui-même comme un sanglot, qui erre entre la conscience de la réalité terrestre et qui, au fond, en même temps pénètre les limites du transitoire et entre dans le domaine du surnaturel, pour déposer ce sanglot aux pieds de sa bien-aimée, pour la rencontrer dans les éthers de l'inconnu, pour déposer pour elle l'amour infini , pour la conseiller même, pour lui promettre de se retrouver à un moment donné dans les « mille ans », et pour l'instruire, comme il le ferait dans la dimension terrestre, même s'il ignore les qualités de l'au-delà.
 La technique poétique, qui distingue les dix élégies du poète, se démarque particulièrement, et je pourrais dire qu'elle établit une nouvelle « École », avec une grande dynamique dans l'expression et le vers, et où le réalisme s'approfondit dans la psyché et se fond harmonieusement et solidement. . Et la sensibilité et l'émotion, qui sont piégées dans les limites de l'expression extérieure réaliste, sont canalisées directement dans la création poétique et, à travers elle, dans la psyché, -cette fois-ci-, du destinataire particulièrement sensible.
La création de l'offre poétique de Constantin Barbu est une quintessence poétique, qui naît des profondeurs de l'âme du poète et se diffuse, pénètre et crée de nouveaux mondes pour faire face à nos processus psychologiques et émotionnels, car nous sommes souvent piégés dans des impasses émotionnelles. cela fonctionne comme une intervention intrapsychique, qui nous ouvre des portes et nous définit des solutions.
                                                                                                          Dinos S. Koubatis"

Versiunea mongolă, lucrată cu grijă și competență lingvistică de excepție de S. Bulgantamir, are o prefață absolut superbă scrisă de Mend-Ooyo Gombojav, Președintele Academiei de Cultură și Poezie a Mongoliei.

Versiunea albaneză, semnată de poetul Baki Ymeri, are o frumoasă prefață scrisă de poetul Jeton Kelmendi, un mare prieten și mare poet totodată.

Versiunea suedeză se datorează unei mari poete și traducătoare, doamna Dorina Brândușa Landen. Iată cum sună în suedeză Elegia a treia.


Den tredje elegin


bröd är tid med varelsen ovanför
jag förblev en clown som vandrade runt jorden
klivande slummen på ett ögonblick
förgäves
du, honängel, i kylan
under lerskorpan
styr stjärnorna som fortfarande magiskt lyssnar på alla
de gyllene kuggarna i din rena skalle

vad som kommer att hända är inte känt
men redan det största trädets
blommor vissnar och faller ner
annars skulle det inte lukta lind
det som är förflutet är redan
förbi kanten av chiliokosmos

ja, jag vet - och du berättar för mig
att även i blomningen finns ett mysterium av nedbrytning
som luktar död

nu darrar vi sakta
bara det lilla
för att få igång levitationen

vi förtjänar ett nytt liv
hur länge hackade inte eonen
sin gud
från noshörningens horn
den som flyger tills den tränger igenom sig själv
än så länge
det är kanten som skiljer den åt
 

åh, konstantin
den du var
galen målare av obefintliga landskap
där kejsarna blev fulla och
förlorade sina kejsariken på tärning

vems kan de vara
de äldsta tärningarna
de som blivit slitna
av så många himlar?

ingen vet -
det är därför jag frågar
för att få ett svar
omkullvält

du, honängel
du vågade gå över
det första dödsfallet
och sjunger i stormen

nu till och med i ett vakuum är det en sjukdom
men, slavarna, hans slavar
vad gör de ?
än ger jag till  den törstige herren
svart vatten?


du säger att du såg många smulor
och du ger herren rätt
att han behöll
reservapokalypsen
i vilka legosoldater
återupplever gamla slagsmål

kungarna byts ut
solar och stjärnor byts ut

jag vill bara
skära i johannes döparens mage
för att ta hans bok
så att den inte förvandlas
till avföring

är boken fortfarande bitter
söt som honung
som han minns
lindblomman
från mitt sinne?


vem kan
prata lite
på ett utdött språk
som fallit ner i avgrunden
vart leder
glömskans stege
där det inte finns några änglar kvar

herren syns inte heller längre
han som gjorde ljus genom
att tända en enda tändsticka
i min saknade hjärna

jag är ett spöke
som med din hand
kastar daggen över haven
i hans bibel
blev det bara kvar en
metaforisk beteckning
av "bok"-bruset
det är därför ängeln är ledsen
han som kommer från dig
till mig
och har en bitter mun

jag kan bara gissa
vad det är tyst
när kommer ut ur hans mun
de tio tusen ögonblicke

elden blev sjuk

den är det dementa sinnet
tanken vill få sin
död i exil
och tomheten omkullkastas
från min skalle
i din skalle
och vice versa

nu äntligen
i ett vakuum
är det annorlunda och vice versa

jag försöker inte längre
tänka
som om tankarna
skulle finnas
i det icke-existerande illusoriska universum


kanske kommer kenografkejsarinnorna
att vakna och ger mig
åtminstone en vers tillbaka
för att få svarta vingar
kunna flyga för att falla
och se hur vinden
mal mina ben till pulver
det skulle vara ett flygtur
men varför skulle jag flyga
om jag inte har några nyheter

det är en tragedi i intet
och jag upprepar för mig själv
halshuggningen

det är det enda sättet
luftkaskaden börjar
där det är malda
chimära visioner
var och en har sin strof



men den mörka rösten
vems är den?
och varför förstör augusti
så många kroppar
före månadens död?

det här är jungfruliga frågor
som offrar sig själva
i brödets namn
och bröd är tid
med människan ovanför

i mitt ställe
kommer en annan springande
utmattad av självbelåtenhet
bland tankar
och tankarna ska inte skära
mänskliga burar
från genomskinliga tomrum
för det finns ingen mening


om det vore
den där poängen
skulle karavanerna
av de döda som förs tillbaka
passera där
och i en brasslåt
nära och kära skulle återvända
inte för att återuppleva
något gammalt liv
utan för att förändras
genom sin lätta jämna jordbävning
medan demiurgen
gråter ensam
för att bli hörd


sedan skulle den stora tåren
regna
med allt salt avdunstat
från haven

herren skulle äta sin
fantasi
stående på kanten av
chiliokosmos
kanske skulle han ta livet av sig
mitt i denna dikt
där jag rör mig själv
med vingen av honängelns
genomskinliga ögonlock
och genom hennes ögonlock
ser jag hennes hjärna
och den liknar
nöten i herrns skalle

jag sätter inte gränser  
längre till det som är förgäves
och låter sista versen flyga sin flykt i tomrummet
förbi dess tidigare omskrivna motsats.

Din versiunea germană, aproape „rilkeană", realizată cu mare strălucire de doamna Gabriela Căluțiu Sonnenberg, să reproducem Elegia a șaptea.

Siebte Elegie


die Rose der Alleinen


es singt eine Stimme
sie singt vergebens
ich kann nicht schweben

ich bin sprachlos
ein Leintuch mit Geruch behaftet
des Unsagbares welches mich arg erdrückt

ob es das Leichentuch ist?

sei es was es nicht ist,
jetzt ist es nicht mehr wichtig
wenn die Zunge des Herrn
aufhört zu knistern
und die Zähne habe ich nicht
bis zur Asche verbrannt

doch die Chimäre hat noch Honig
in ihrem Bienenstock lebt meine Bienenstöckin
in schwarzer Luft umhüllt
schließt sie sich ein
doch das Unsäglich ist nicht
die unsterbliche Umzäunung


doch warum ist dann dieses Tor
Fenster auf Erden
und das Haus Würfel
der sich hier zeigt
und der in seinem Inneren
als Feuer in der Hand der Göttin hält
du, meine Hestia, du
weißt wie und kannst die frohe Wissenschaft brechen
bis zur Enthauptung
doch jetzt wie damals
wo ist es und warum die Brücke
die über sie fließt
und an ihr entlang
und warum vergisst das Wasser die Quelle
aber ich in der leeren Wüste
warum sehe ich das Flattern der schwarzen Flagge
ohne dass es sie gibt
und die Flagge flattert mich
ohne dass es mich gibt
und der Wind hebt mich zum Turm
um die Ränder auszuweiten
und nur so viel
denn wenn ich den Garten vergrößere
dann gehört sie dem Herrn


töte
die Ekstasie!
sonst wird die Schwelle von den Kaisern, die ihren weinerlichen Kaiserinnen des Byzanz folgen
zerschmettert

wozu sollte ich fragen
damit du am Ende wie ein Sterblicher
von fremden Dingen umgeben
lebst
wie der Staub
wenn nicht mal der Staub dir gehört?
glaubst du, dass du auf ungesehenem Boden
wieder geboren wirst

du bist ein bewusstes Licht

und fürchtetest dich
vor dem unheiligen Tod
mit dem du das Buch
allein aufschlugst

zu lange Zeit verspätete ich mich
in dieser Version der Erde
machte ihr etwas vor, täuschte
in vorbestellten Versen
voller kombinatorischer Leere
dachte der Mensch sei „fünf”
oder Ruder des Buddha
zwischen den Lichtern

es wird ein dunkles und kaltes
Auftürmen geben, wenn deine Überragenden
die Chiliocosmen nicht bis an ihrem Ende
im parallelen Tod einwickeln werden

nein, es gibt gar kein Gedicht
im Geierschnabel
der hoch und zurück flieg
mit dem schweren Zepter des Herrn
höchstens
ein Lichtumweg
und eine Verspätung


vielleicht wird das Gegenlicht ausbrechen
wie ein randloser Brunnen
an Weggabelungen besiegt sein
weil es
ohne Abzeichen flog

unsichtbare Pest hinterließ sie
auf Kreuzungen
dem „Grausamkeitssystem” nach
wo man die Rose der Alleinen
zum noch alleinigeren nicht mehr anfertigt

Skizze im Verfall
der rosige Mensch
breitete seinen nicht vorhandensten Traum
über die schwarze eisige Kälte des Todes
und es entstand
Gott in der Eklipse
das Paradies lähmend


nur so im Schädel, die ganze Zeit lang
ist die Feier allein
zwischen purpurnen Leichen
waren sie alle Könige
und sagen jetzt das gleiche Poesem auf
mit wenig Versen
in Staubstein hinterlassen

manche sind eine Sahara
andere ein Sibirien
der tote Mensch fliegt
als Vogel ohne ihre Flügel

ich lebe noch
belüge mich, dass es mich gäbe
in dunklen Versen wo auf Dämmerung
die nächste Dämmerung folgt
und ihr Rad wird schwärzer
und runder
und rollt in jeder Vergeblichkeit fort


nur du Engelin
berührst die Schwelle meines Verstands
mit dem unerträglichen Schrecken
und ich locke dich
mit einem neuen Leben
und rufe dich
ohne irgendeiner Umdeutung

Herr, du, falls du noch Himmel hast
öffne ihn damit sie
auf dem Geist schweben kann
nochmal hinabsteigen
ein Augenblick
mit weißen Flügeln
und leuchtenden Augen
das Licht verbrennend
mach sie wieder zum schönen Mädchen
und lass sie mir da
als Braut


seltsam und schwer
ist das Umwandeln auf Erden
öffne das Buch der leeren Verse
nicht mehr
es ist seltsam und schwer
die fliegende Rose
nicht mehr in der Hand zu halten
die Rose die auf der Spur deines Duftes schwebt
und du sollst sie mit dem Blick aufheben
damit es dorthin anlangt
von wo du weggegangen bist
und die Augen des Lichts
anstelle des Falles
der von Nägeln durchbohrt war küsstest

weit weg wäre die Nihilie
die Königin des Todes
hätte den Käfig nicht gebissen
in dem der Leerraum
zum Würfel geschnitten ward
und uns jetzt den Leerraum in den Mund stopft
um ihn mit Unsäglichkeit
aus den leeren Schädeln auszusprechen


jetzt schaukele ich
im Leerraum mit meinem leeren Schädel
und warte am Fenster des Leerraums
auf dein Gesicht
welches ich pausenlos sehe
das Fenster ist ein Viereck
in Form eines Buches
das Buch ist unendlich:
du wirst kommen

wenn du kommen wirst
werde ich sämtliche Versionen
am Fenster deiner Überragenden rezitieren
bis du
verjüngen wirst
in Versen werden wir die Chiliocosmen einpacken
und wir werden nicht mehr sterben
das Buch werden wir verbrennen
und verschlingen


es wird ein Fest sein
du wirst lachen und nicht glauben
und ich vor Angst
dass du sterben könntest
die unendlichen Überragenden des Buches
wieder schreiben werde
mit deiner Hand in meiner Hand

Versiunea italiană, de o interioritate nobilă, se datorează doamnei Irina Lupu. Să cităm Elegia a doua.

Seconda elegia

 

singola bandiera nel vuoto

bandiera nel deserto non tira più nemmeno il vento
la sabbia è sola
le iene contano la luna
fino a quando i faraoni ululano alle stelle
dopo una luce che non è la loro

nient'altro :
cleopatra guarda come mosè galleggia sul nilo
e dietro il mondo si sta scrivendo un libro

bandiera nel deserto
anch'io sono sulla mia carta
sulla quale non vedrà
nessun segno
poesia di omaggio al vuoto


e contro di esso
la scala dell'angioletta intoccabile della terra
singola angioletta e solitaria
sempre passando nel vuoto accanto a me

oh, povero me
affondato in morte
non esco più dalla parola
e zitto finché
mi rabbrividisce il pensiero
quello che una volta aveva rotto il bagliore

era l'unica volta
e da allora la poesia povera
mi tiene lo specchio in faccia
e vago tra i veneti


invano contrae il vuoto
e si accoppia da nessuna parte
lui non è più circondato
dalle mie dita
candele accese

i miei occhi non vedono più
nessuna iscrizione
con alfabeto reale
e la cicatrice sepolta nell'enigma

i miei occhi chiusi e oscuri
tengono in memoria sottile
da sotto le palpebre
la rosa della meditazione invisibile

dove se non intorno
alla rosa senza perché
è la baraccopoli di dio
dove i oltreuomini
muoiono vagabondi
e nella loro goccia di rugiada
hanno annegato il loro chiliocosmo

forse è una lacrima persa
dal cielo
goccia di rugiada
e l' angioletta non gli ha dato la scala
per scendere
altrimenti la terra sarebbe
piena di uccelli neri
piena di uccelli verdi
piena di uccelli blu
che non hanno nessun colore

sotto la campana
è un'altra sintassi del vuoto
si contorce come un rumore mentale
che non riesco a sentire
né aggregati dal teschio principesco
lì, cara, tu mi nascondi


tenendo a destra la coppa in cui sta incasinando
l'universo
così lasciare dietro di lui un'epopea fallita
magia nera strangolata da diecimila designazioni

sono molti sono tutte
ma io non lo so chi sono
"io sono colui che ti ama"
e tu?
solo
"la donna più amata del mondo"
altrimenti non – e nessuna esistenza

e mi sembra di vedere il signore
come un vecchio
di cui non rimane altro che il vuoto all'interno
della pelle
e dalla sua pelle
i mortali hanno fatto tamburo


il vecchio batte il tamburo nel cimitero
pensando di cambiare il tempo
sopra di esso c'è un grande tiglio
e tutti i fiori cadono solo sopra di lui
pensando che sia identico

ma i tempi
quando le sorgenti scoppiano in altre sorgenti
se ne sono andati
l'essere non trema più
al mio verso
chi ingoia invano
tutta l'acqua dei mari tutti
invano l'uccello vola sopra gli occhi di dio
le palpebre non gliele solleva
né con un fremito
perché nel libro di carta
non scrivere niente

la casa in vuoto è una gabbia
il vuoto una matrioska
la chimera invano pensa
quando il vortice della demenza torna e fa le fusa

e i chiliocosmi cadono attraverso un imbuto
e nessuno li sta aspettando
né il verso che era rimasto
singola bandiera nel vuoto

è ancora molta immaginazione
da quando tu angioletta
ti sei svelata per abbagliare il sole
e la mia bocca mi rimanga in rovina
e il tempo pazzo
faccia farfalle di imperatori
nel deserto le filosofie si sono decomposte in catastrofi

le strofe le ha raccolto uno solo
e li ha incrostato nel trattato
dio non capisce nulla
e impreca contro di me
e rompere nei denti
il mio sperma bianco
come se l’inesistenza non esistesse
senza che la rosa sia una rosa

tu, angioletta, senza di te nel mondo
tu proasciughi la cura
o ingoiarla fino alla fine del mondo
come è giusto

non vedo l'ora del vuoto
con lui per combattere
e un altro
trascrivi il verso


"costantino nel vuoto lotta con il vuoto"
e ingoia la malattia
del chiliocosmo

poi la sera
l'abisso si mostra
e sulla sua pelle non c’è alcuna candela
la quale in dal libro di carta
dia fuoco

il signore conta i secoli
come le farfalle
e tutto il giardino è suo

il poeta imita un rumore
e beve dal cianuro
finché il cimitero sorge nell'aria
e si sta accovacciando li


io
nel poema
ho una galleria invece di un cuore
di là andrà
la seconda volta gesù
e si trasformerà in gesù

alcuni dicono
che molti popoli verranno
con la cenere in bocca
e il libro della vita
sarà dolce come il miele
e una canzone si sentirà

omaggio al vuoto
da lontano
un libro nel cuore di una angioletta

În privința tăcerii contemporanilor conaționali, permite-mi să păstrez și eu tăcerea.

V.R.: Sunt de acord cu dumneavoastră să păstrăm tăcerea, dar în ce privește privirea, de exemplu - ochii Beatricei, despre care vorbeam mai devreme, putem să-i contemplăm?

C.B.: E cum să nu? Iată și despre plagiatele lui Patapievici (doar câteva dintre ele):

Patapievici Ochii Beatricei, p. 44: "Imaginati-va ca as trai într-o lume ca o bila mica, altfel spus, ca spatiul ar fi curb si eu as întinde mâna înainte. Daca sfera ar fi foarte mica, stiti ce s-ar întâmpla? Mâna mea mi-ar atinge ceafa. Daca ar fi foarte mica curbura, întinzând mâna m-as scarpina pe ceafa. (…) Modul geometrilor de astazi de a reprezenta cum ar arata aceasta sfera cu suprafata bidimensionala se cheama hipersfera: de fapt, o sfera în patru dimensiuni.”

Egginton, "On Dante, Hyperspheres, and the Curvature of the Medieval Cosmos”, p. 196: "If the sphere were made small enough, you would encounter some bizarre effects, such as continually returning to the same place you just left despite not having changed directions. Or if the sphere were really small, you could scratch your own back by simply stretching your arm out in front of your body.”(Traducere: Daca sfera ar fi sufficient de mica, v-ati confrunta cu niste efecte bizare, cum ar fi perpetua reintoarcere in acelasi loc pe care care tocmai l-ati parasit, in ciuda faptului ca nu v-ati schimbat directia de mers. Sau daca sfera ar fi foarte mica, ati putea sa va scarpinati propriul spate prin simpla intindere a mainii in fata.”)

Patapievici, Ochii Beatricei, p. 46: "Imaginati-va cum ar fi daca noi am fi niste fapturi bidimensionale. Am locui pe suprafata unei supe si cineva ar manca din ea. Cum as vedea eu lingura? Fiind faptura bidimensionala, nu pot sa ies sa vad ca cineva mananca. Ce vad eu este ca apare un punct, momentul in care lingura patrunde in supa, apoi o linie curba care se mareste pana la diametrul maxim al lingurii, dupa care intersectia lingurii cu suprafata supei se micsoreaza si devine iarasi un punct—momentul in care lingura se desprinde de suprafata supei. Dupa care apare din nou un punct si asa mai departe, pana la miscarea inversa.”

Culianu, Out of this World: Otherworldly Journeys from Gilgamesh to Albert Einstein, p. 18-19: "Essentially, according to his ideas a flat being living on the surface of the soup I am preparing to eat would experience (painfully, I suppose) the spoon crossing his or her space as a simple line whose size varies in time. (…) for the soup creature, the spoon is a crazy and unpredictable transformative two-dimensional (2-D) being that appears and disappears out of nothing and whose shape shows uncanny changes over time.”(Traducere: "In esenta, potrivit propriilor conceptii, o fiinta plata traind pe suprafata supei pe care ma pregatesc sa o mananc ar percepe (in chip dureros, presupun) lingura care intersecteaza spatiul sau drept o linie simpla a carei lungime variaza in timp. (…) pentru creatura de pe suprafata supei, lingura apare drept o entitate tansformativa bidimensionala (2-D), ciudata si impredictibila, care apare si dispare din nimic si a carei forma prezinta schimbari stranii in timp.”)

Patapievici, Ochii Beatricei, p. 44-45: "Dar se mai intampla ceva, independent de faptul ca spatiul este sferic ori nu. Ceea ce eu vad atunci cand ma uit drept in fata nu este o situatie contemporana cu mine, ci una care s-a petrecut in trecut: mi-as vedea, daca spatiul ar fi suficient de curbat, ceafa de azi-dimineata, sa zicem, nu ceafa de acum. Atunci cand privim cerul instelat de deasupra noastra noi nu vedem prezentul, ci trecutul situatiilor stelare la care ne uitam: orice privire in adancul cerului este de fapt o privire aruncata in trecut, si anume, cu cat mai departe ne uitam in spatiu, cu atat mai la inceput – spre inceputul timpului – patrundem. La rigoare, limita de vizibilitate a cerului ar trebui sa fie originea universului.”

Egginton, "On Dante, Hyperspheres, and the Curvature of the Medieval Cosmos”, p. 197: "As we train our vision on the distant reaches of space, we are also looking back in time, such that the light that has traveled the furthest is also the oldest; and the uniformity we see at the edges of the visible cosmos is the uniformity of the cosmos itself, a relatively short time after its birth.”(Traducere: "In timp ce ne exersam vederea inspre locurile indepartate ale spatiului, ne uitam simultan si inapoi in timp, astfel incat  lumina care a calatorit cel mai departe este in acelasi timp si cea mai timpurie, iar uniformitatea pe care o vedem la marginile cosmosului vizibil este uniformitatea cosmosului insusi la putin timp dupa nasterea sa.”)

Patapievici, Ochii Beatricei p. 48: "Nu sustin ca Dante ar fi avut facultatile de geometru ale lui Bernhard Riemann; deloc!”

Egginton, "On Dante, Hyperspheres, and the Curvature of the Medieval Cosmos”, p. 195: "I am not proposing to naively interpret the past in our own image, claiming Dante to be a mathematical genius”(Traducere: "Nu propun o intepretare naiva a trecutului prin prisma imaginii noastre prezente, sustinand ca Dante a fost un geniu al matematicii”)

Patapievici, Ochii Beatricei p. 48: "Acest lucru înseamna ca mergând pâna la capat cu cunostintele pe care le avem, universul crestin medieval trebuie sa fie o hipersfera, care are în centrul ei absolut pe Dumnezeu. Cum seamana aceasta cu lumea Big Bang-ului nostru? Foarte bine!”

Egginton, "On Dante, Hyperspheres, and the Curvature of the Medieval Cosmos”, p. 198: "For Osserman this image is a startlingly accurate rendition of the retro-verse, in which the point of light the poet depicts at the center of the universe — representing, of course, God — coincides perfectly with the Big Bang in contemporary cosmology.”(Traducere: "Pentru Osserman, aceasta imagine este o uimitoare versiune a retro-versului, in care punctual luminos pe care poetul il descrie ca fiind in centrul universului — reprezentandu-l pe, bineinteles, pe Dumnezeu — coincide in mod perfect cu Big Bang-ul din cosmologia contemporana”). ETC

V.R.: Ceea ce mi-ați spus în aceste foarte puține și sărace fraze parcă ar fi o introducere la un verset din Infernul lui Dante. De aceea îndrăznesc să vă propun ca în interviul următor să vorbim numai despre Dante și despre Divina Commedia. Și despre cele două Premii Dante pe care le-ați primit, în ultimii ani. Un mare Premiu Dante primit în celebrul Castello Normanno-Svevo, construit de Regele Rogerius al II-lea în 1132 și reconstruit în 1233 de Frederick al II-lea, Regele Siciliei...

C.B.: Perfect! Așadar, data viitoare: Dante!