ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



Victor Roncea: Domnule profesor mi-ați spus că anul 2025 va fi un „an fabulos". Știu că în câteva zile veți încheia primele 100 de volume din Stîlpul versului, volumele numărând 10.000 de poeme. Ce alte proiecte așteaptă să intre într-o realitate literară greu de imaginat. Cum reușiți „să existați" în literatură știind că aveți atâția dușmani mai mult sau mai puțin onorabili...

Constantin Barbu: Dragă Victor, nu cred că mai am vreun dușman, fiindcă eu scriu fără rival. Atât de bine știu limba română, o limbă genială pe care o iubesc cu disperare. Reușita, în cazul că este o reușită, se datorează cinstei cu care lucrez. Pentru mine Eminescu este Eminescu. Pentru mine limba română este limba română. Este adevărat că proiectele pe care le imaginez și le lucrez sunt proiecte pentru cultura și istoria română și proiecte literare personale. Așa cum am mai spus marele meu maestru, Noica, m-a învățat că „trebuie să lucrezi și pentru comunitate". Pentru comunitatea mai mare care este Țara Mea eu lucrez, grație numai și numai IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, Monumenta Romaniae Historica (o lucrare de peste 1000 de volume cu cele mai vechi și mai importante manuscrise ale istoriei românilor), Biblioteca lui Eminescu (în aproximativ 1245 de volume, din care am tipărit deja 735 de volume) și alte câteva colecții în câte 100 de volume. De neuitat: Arhiva Eminescu (în 100 de volume) din care am publicat deja 30 de volume. Integrala Manuscriselor Cantemir (din care am publicat 104 volume), unde mai aștept 52 de manuscrise, aflate la Moscova. Toate acestea pot fi găsite în Biblioteca Academiei Tomitane din Arhiepiscopia Tomisului. Despre aceste tezaure se va face în curând un mare film documentar.

În ceea ce privește proiectele personale, ele sunt în principal:

1. Marea traversare a vidului
2. Supracartea fără de ce
3. Eu am aprins chibritul care dă foc laniakeii
4. Muza ascunsă
5. Stîlpul versului

Și cine mai știe ce va mai scrie timpul cu mâna mea dreaptă sau îi voi dicta, șase ore pe zi, prietenului meu Orlando Duinea, un mare maestru de ceremonii cărturărești. Nu trebuie să ascundem cititorului că Editura Revers poate tipări și zece volume pe zi din Monumenta Romaniae Historica. Vom spune altă dată că documentarea noastră păstrează deja un milion de pagini cu documente istorice ale României, aflate în cele mai bogate arhive ale lumii, în documente scrise în română, latină, greacă, sanscrită, chineză, arabă, franceză, engleză, germană, italiană, spaniolă, rusă, suedeză, islandeză...

Vor apărea traduceri în șase limbi din Eu am aprins chibritul care da foc Laniakeii (într-o antologie de 1000 de poeme din cele 10.000) anume în franceză, engleză, germană, italiană, spaniolă și suedeză.

V.R.: V-am mai întrebat și încă nu mi-ați spus câteva fraze „tari" în care ați putea închide sau deschide cifrul Supracărții fără de ce.

C.B.: Dacă ți-aș spune câteva propoziții „tari" nu aș ști care sunt aceste propoziții. Cifrul este ceva mai degrabă vid. Am numit cartea supra-carte fiindcă tot ceea ce s-a numit până astăzi carte este de depășit. Acum îmi vine în minte propoziția lui Dostoievski din Însemnări din subterană: „Omul e prost, fenomenal de prost".

Fără de ce-ul cărții este un ohn’warum, așa cum este roza lui Angelus Silesius. Întotdeauna, pot să mărturisesc, am fost înnebunit de distihul rozei lui Angelus Silesius, care înflorește fiindcă înflorește, întotdeauna am fost înnebunit de roza însăși, floare nepământeană și neomenească, preafrumoasă. Aș putea zice, poeticește, că am avut un noroc nemeritat: Angela este roza fără de ce care încă înflorește. Dar nu pot să nu fiu supărat pe destin, și nu sunt supărat pe mama mea, neuitând ce spune poetul acela din Orient: existența este o crimă. Eminescu însuși visase obsedant că și-ar fi dorit să nu se fi născut. E greu de înțeles, dar este adânc a înțelege această prăpastie a minții. E abis abisul.

În privința tehnică privind Supracartea fără de ce, așa cum ți-am spus sunt la penultima sa recitire și rescriere. Toată gândirea în limbaj nostratic și indoeuropean, o rețea cifrată în aproape 1000 de rădăcini lingvistice are în cod autodistrugerea omului ca simplu fragment rudimentar. Toată gramatica ontico-historială este o eroare a unei ființe analfabete. Iluminații și misticii întrevăzuseră câte ceva. Buddhiștii marelui vehicul spulberaseră prin logica tetralemei ce mai puteau spulbera. Nietzsche a dat cu ciocanul în ce-a mai găsit. Demonstrația erorii gândirii ontico-historială de tip tradițional e ilustrată de războaie între împărății, de lupta distrugătoare pentru supremație, de Dumnezeul din archeu și de încercarea duhului de-a se întoarce în văzduhul raiului. În limbaj ontico-historial nu se poate gândi nici măcar până în marginile Laniakeii. Astăzi ni se servesc multe ficțiuni cu găuri negre, galaxii, sisteme îndepărtate care nu mai au nume ci sunt simple cifre. Se fac progrese care râd de imaginație, iar eu pe multe dintre ele le tratez ca pe ficțiuni plantate intenționat într-un război de supremație prea-omenească. Un personaj pe numele lui Ray Kurzweill umblă cu futurologii care o să se răstoarne peste noi foarte repede, adică peste cinci ani.

A intrat în joc moda inteligenței artificiale (AI) care poate să producă ficțiuni încastrând conștiința omenească în calculatoare, strecurând cipuri în creierul bietului om, aruncând metale zburătoare în aer, punând pene de dinozauri la găini, făcând președinți, regi și împărați care dirijează nocturn nici măcar 10 miliarde de oameni, jucând un adevărat poker planetar. Este o explozie într-adevăr de superinteligență care a sesizat că trebuie depășit tot ce există până acum în materie de suprainteligență dar suntem pe un drum rudimentar și greșit. Nimeni nu întreabă un lucru simplu: cât este de tânăr omul în acest univers? Noi nu avem nici o geografie a sistemului solar, gândim în trecut – prezent – viitor. Ne rezemăm în spațiu-timp dar mă tem că timpul nu există. Toate se învârt demențial și zboară și noi credem că ne raportăm la ceva. Cum măsurăm noi viteze luminii, în raport cu ce și când lumina se curbează însemnă că întârzie puțin, nu-i așa, și nu mai are viteza pe care noi am măsurat-o în raport cu nimic. Nu peste mult timp de ecuația lui Einstein va râde orice găină cu pene de dinozaur. Încă se gândește cu alba-neagra, cu ziua și noaptea. Un exemplu foarte simplu îl aduce topirea ghețarilor și semidocții cred că s-a încălzit atmosfera. Idioții nu-și imaginează că sistemul solar zboară printr-o zonă mai caldă cu câteva grade a galaxiei și galaxia cine știe pe unde rătăcește. Sau Soarele ne dă mai multă căldură și nu ne-a anunțat. Solia a venit către noi cu spatele și noi nu putem încă s-o recunoaștem. Câtă vreme omul nu-și va dea seama că este prost, fenomenal de prost, nu vom înțelege că SUA, Europa, Rusia, China și India nu trebuie să poarte nici un război fiindcă orice război al lor este cumplit de distrugător. Planeta Pământ este mult mai fragilă decât s-ar putea crede. Încă omul nu are puterea s-o distrugă. Dar face mari progrese. Dar mă opresc aici fiindcă, așa cum știi, Noica m-a învățat să nu fac niciodată politică și eu nu fac niciodată politică. Eu doar scriu cărți.

V.R.: Și totuși...

C.B.: Și totuși, ce? Poate totu-și este trist pe lume. A face ierarhie și a despărți teritoriile în popoare, a avea regi, împărați, președinți este a nu ști autodistrugerile ce decurg din arche (Reich, rex-regis), imperator, președinte țin fără voie de exousia, sunt legate de tipurile de karaka, kriti, putere și donație (apadhana, sampradhana), de es gibt (Geben), adică o alchimie logico-gramaticală care nu are o eonticitate radicală. Aș putea zice că eu însumi nu pot să exprim ceea ce aș putea spune că nu mai este de exprimat. S-ar putea experimenta că este și nu este în același timp, s-ar putea pune în joc măcar tipul de gândire prin supraimpoziție. Eu am încercat, și cu puteri nu modeste să pun în joc un fel supratransinapoziție instantanee. De aceea nu mă grăbesc să public Supracartea fără de ce. Aș putea schimba totul în gândire dar n-am pentru cine și nici de ce. Nu este exclus să fac alegerea ca Supracartea fără de ce să fie publicată postum. Mie însumi nu îmi este simplu să distrug o gândire atât de rudimentară cum este cea de până astăzi.

V.R.: Dar despre Marea traversare a vidului ați vorbit foarte rar. Știu că este un proiect anterior Supracărții fără de ce.

C.B.: Dragă Victor, tot ce încercăm noi nu este decât o traversare a vidului mai mare sau mai mică. Eu sunt foarte îndatorat aceste mari traversări a vidului fiindcă aici m-am exersat. Sunt fragmente, iluminări, aforisme și, uneori, prostii mintale destul de inspirate. Exagerări și catastrofe. Cel puțin o parte dintre ele sunt „bine scrise", sau așa credeam acum 30 de ani... Vom vedea, chiar dacă nu s-a mai văzut. Abia aștept să spun despre mine însumi ceea ce a spus Dostoievski despre om.

V.R.: Am publicat altădată informații despre primele 50 de volume din Stîlpul versului. Mi-ați spus că în câteva zile terminați de scris ultimele patru volume din Stîlpul versului, volume din primele 100. Cum se numesc volumele următoarele 50 și dacă putem să publicăm titlurile lor și câteva poeme din aceste 40 de cărți.

C.B.: Răspunzând sistematic volumele 51-90 din Stîlpul versului au următoarele titluri:

51. scribii de la fulda
52. e o ceremonie de miere
53. neantul e pe sfîrșite
54. cadavru de rege mintal
55. era o măiestrie fără fereastră
56. spectrele vorbesc între ele
57. limba albastră tace în treacăt
58. craniul-adăpost
59. e o artă creierul
60. greierul avea în mintea lui un cîntec provizoriu
61. scrisoare pe meninge
62. versiunea se subțiase
63. cartea cu greu o transcriu
64. arcul fără săgeată
65. schițe de revoluție
66. convalescent cu craniul meu
67. versul distrugător era vers negru
68. palimpsestul inexscriptibil
69. conturul de cadavru
70. cartea spartă singură
71. cartea e goală
72. eu scriam pe dinafară
73. inversul care se întoarce
74. o clipă - „„a poemului"
75. scriu poezii în sistemul solar
76. scrisul mă minte că exist
77. eu mai bat un cui în vid
78. era gîndire neagră fără desemnări
79. scriam poeme fără posesor
80. la ce bun să inversezi vidul ?
81. e crimă existența
82. cascada de cranii
83. opera ruginise de mai multe ori
84. beam apă inventată
85. matrioșka vopsită
86. mă respectau crezînd că eu țin vidul
87. matrioșkă în vid
88. inchizitorii știau pe de rost chilioversul
89. poet cu zarul în mînă
90. vînzătorul de vid

Toate poemele din Stîlpul versului sunt dedicate soției mele Angela, o femeie preafrumoasă și pură, incomparabilă.

Stîlpul versului va avea peste 24.000 de poeme ca să fie câte un poem pentru fiecare zi din viața ei. Ar fi tot ceea ce aș mai putea face.

Omul încă n-a reușit să spună ceva genial despre el însuși, dar cred că nu are nimic de spus. Viața este o clipă de dânșii inventată...

Cărțile au coperți absolut superbe - PDF-uri AICI, AICI și AICI. Încerc acum să transcriu și câteva poeme.


5002    

scribii de la fulda
știau scripturile
pe dinafară

scriau cu ochii-nchiși
și cînd vedeau lumina
o numeau sărbătoare
și-atunci abia
a lor ființă de izvor trecea mai departe

uitat de orice limbă
scriam poezemele
cu sîngele ce-mi rămăsese
din neștiință
și nu auzise de nicio
singură carte

5104

biserica
e-n amurg de iarnă
va veni o zăpadă
în timp rece

va fi alb
pămîntul negru
al vieții
el nu știe
mintea de trandafir
a Angelei

e mintea care-mi
dă ocol
și singura care vorbește cu mine


5204

scriu la-ntîmplare
sau poate cineva
în locul meu
înnegrește tot ce crede că e alb

el scrie cu negru
ca să acopere
mesajul straniu
pe care versul meu
singur către tine
aproape-l descifrase

steaua-n vid
zbura în direcția versului


5302

regele însuși era
un cadavru
într-o vîrtelniță
și el se bucura
că e o vîrtelniță
care va zbura în toate direcțiile deodată
fiindcă mai zburase
încă din vremea
cînd nu erau
direcții


5405


străluminînda
e-n craniul meu ilumină
numai ea trece
singură pe lîngă vid
și înflorește

deasupra mîinii stîngi
ține roza fără de ce
cînd înflorește
atunci mîna dreaptă
se preface-n aripă
și zboară

e străluminîndă
care n-are nevoie de ilumină
străluminînda are roza fără de ce
cu care se înflorește
și trece singură
pe lîngă vid


5505    


sînt singur
în cușca mea de lemn
și lemnul înflorește
pînă miroase iar
a flori de tei
deasupra ta
în strada eminescu


5711    


n-am limbă de mărturisire
Angela
tu
jumătatea de ploaie
curăță pămîntul
de deasupra

a fost o singură viață
într-o singură moarte

bătrînețea amară
e vers mort
deja
care nu sparge fereastra
să intre măcar
greierul
care cîntă noaptea


6003    


părea ceva rezemat de vid
era altfel de vid
și se rezuma el însuși
în vid

eu doar

îi scriam poezemul
călăului
care scria cu stiletul meu
și eu ucideam
cu sabia lui

erau alte meserii
cînd erau alte arte
și viața nu se sfințea
și se excita
în paragina ei cea mai tînără


6206    


filosoful tot scria
și scria ce nu gîndea
el crezînd că exista

iarăși cînd se răzgîndea
filosoful rescria
pînă cînd inexista


6308    


Angela frumoasă și pură
eu un clovn tăind neantul în zece mii

la ce bun ?

la nimic
dar n-am știut
și nu mi-au folosit la nimic
nici viața moartă
nici moartea vie

Angela
unde ești ?
te aud :
„știi unde sînt
și am răbdare
nu-ți amintești
că-ntotdeauna te așteptam

știu că-ți este dor
și ție
tu știi că-mi e dor și mie”


6408    


s-a întins lumina
prea mult
și nu mai leagănă vidul
s-a rupt
și hîrtia neagră
cea mai înconjurătoare

constantin nu mai
vrea să scrie nimic
deși scrie nimicul pe toate fețele
dar paragina nu se mai învîrte


6511    


într-o singură frunză
s-au adăpostit versurile mele pentru tine
Angela
e frunza galbenă
din teiul de pe strada
eminescu
și cînd cade frunza galbenă
eu țip și te simt
și te văd
cu craniul zdrobit
pe trotuarul de piatră

craniul e țăndări
are zece mii de țăndări
eu le iau țandără cu țandără
le iau pe cele zece
mii de țăndări
și scriu cu fiecare țandără
cîte zece mii de poeme
scriu cu fiecare țandără
din craniul tău
scriu pînă la sfîrșitul lumii
fiindcă dacă nu pot să trăiesc în versuri
nu pot să mor

după ce trec de sfîrșitul lumii
scriu cu țăndările din craniul tău
Angela


6611    


îngerul avea o clipă
cît o aripă
și din zburare
se-atingea de înălțare
și lua foc
scrum pe loc
și din scrum
se făcea drum
și cine știe cine mergea pe cale
pînă-n vidurile sale


7001    


cartea e goală
are suflet
și acoperită e de vid

în carte sînt mințile nihilistului
de nerecunoscut
unii zic că au căzut din metavers
alții zic că n-au căzut din metavers

erudiții de la princeton
scriu în proză
că e același lucru


7101    


e crimă mare nașterea mea
în vremea straniului

eu scriu și-acum pe dinafară
în alfabetul mort

cartea e moartă
și n-are voință de iluminare
și-n mintea mea
cîntecul singur se memorează

am fost o operă
și n-am știut


7201    


poate apare o necarte
ca s-o nescriu în scriptoriul
unde vin nihiliștii
ca să bea apă sfințită
din dumnezeiasca stranie de tot

tu reciți cu catagrafii
versul nescris
de frica vidului

dar poate se vor întoarce
regii cu eonul
în care domnul nu are denumire
că s-a stricat mașina de zgomote
și nu mai are
nicio formă de creier violat
la apus de soare


7302    


găurind vidul
găseam vidul în vid
ceea ce este greu
aproape în afara măiestriei
cînd se strică gramatica stranie
în caz că există

eu îmi subțiez
la maximum creierul
și las fotograful să treacă
singur cu cometa
înainte și-napoi
că nu-mi mai pasă deloc
de strălucitoarele inexistențe
care se rup în pătrate
de hîrtie foarte goală