ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



Criticul literar Alex Ștefănescu consideră că modul în care autorii manualelor din zilele noastre prezintă literatura este unul dintre motivele pentru care tinerii se îndepărtează de această frumoasă disciplină școlară.

În „Lecția de literatură” de la Trinitas TV, Alex Ștefănescu explică această situație folosindu-se de felul în care autorii de manuale pun problema  poeziei „Floare Albastră” de Mihai Eminescu.

„Mulți tineri consideră un chin studierea literaturii. Unii mărturisesc că abia așteaptă să termine liceul și să-și dea bacalaureatul ca să arunce manualul de literatură și să nu mai audă de această disciplină în viața lor. Atitudinea lor nu mă indignează. Mă miră.  Oamenii au inventat literatura ca să-și ofere o plăcere nu ca să se chinuiască studiind-o. 

Cum s-a ajuns în această situație absurdă? Ce s-a întâmplat? Normal ar fi ca orele de literatură din școală să fie fructul dulce al vieții de elev. Nu mi s-ar părea exagerat ca un profesor de matematică să le spună elevilor la ora sa: dacă rezolvați această problemă grea de trigonometrie, vă ofer o răsplată: vom citi împreună o poezie de Eminescu. Elevii - nu toți, dar o mare parte dintre ei - ar reacționa probabil îngroziți. Nu ar considera lectura unei poezii o recompensă, ci o pedeapsă.


Cum s-a ajuns oare aici? Ca să găsesc o explicație am deschis diverse manuale de literatură pentru elevii de liceu. Întrunul din ele am dat peste un capitol despre Eminescu. M-am îngrozit!  Elevii erau invitați să se pronunțe asupra poemului "Floare albastră" în următorii termeni: care sunt actanții în această reprezentare epico-dramatică a erosului,  stabiliți diegeza poemului, identificați toposul, faceți o listă cu arhaismele și alta cu neologismele instrumentate de poet. Aceste somații adresate elevilor, redactate într-un limbaj rebarbativ, cu pretenții de terminologie științifică, n-au nicio legătură cu frumusețea poemului.  

Să recitim câteva strofe din poemul "Floare albastră" și apoi să recitim întrebările din manual: 

"- Iar te-ai cufundat în stele
Și în nori și-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieții mele.
...

Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare -
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!

Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.

- Hai în codrul cu verdeață,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreață.
...

Și de-a soarelui căldură
Voi fi roșie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ți astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o știe,
Căci va fi sub pălărie -
Ș-apoi cine treabă are!

Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ținea de subsuoară,
Te-oi ținea de după gât.

Pe cărare-n bolți de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Și sosind l-al porții prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi ești drag?

Înc-o gură - și dispare...
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!

. . . . . . . . . . . . . .

Și te-ai dus, dulce minune,
Ș-a murit iubirea noastră -
Floare-albastră! floare-albastră!...
Totuși este trist în lume". 

Eminescu își imaginează o scenă plină de grație și de un fin comic de situație cu două personaje - era să zic doi actanți: un bărbat absorbit de viziunile lui metafizice și o fată exasperată copilărește de neparticiparea lui la jocul dragostei. Este remarcabilă capacitatea poetului de a intra în rolul fetei. Monologul ei, compus cu artă, te face s-o vezi zbânțuită și înciudată, zgâlțâindu-l pe bărbatul de o inoportună seriozitate. Eminescu se privește de fapt din afară și își ironizează propria inaderență la viața reală.

Comentariile din manualul școlar nu înregistrează nimic, nimic, nimic din farmecul aceste situații imaginată de poet. Autorii manualului au extirpat emoția din poem înainte de a-l face obiect de studiu. Ei cer elevilor să examineze nu un poem, ci un cadavru de poem. Ceea ce pretind ei elevilor este caraghios și inutil: care sunt actanții în această reprezentare epico-dramatică a erosului,  stabiliți diegeza poemului, identificați toposul, faceți o listă cu arhaisme și alta cu neologismele instrumentate de poet. Dacă am răspunde acestor întrebări am deveni noi înșine ridicoli. De ce era nevoie de un limbaj atât de sofisticat pentru a supune atenției o poezie simplă și frumoasă. "Actanții"!  Ce cuvânt antipatic. Te face să te gândești la "mutanții". Ce actanți? Actanții sunt pur și simplu poetul și o fată. Diegeza, cu sensul de istorisirea faptelor, nu merită nici ea un nume atât de tehnic. Fata vrea să se sărute cu poetul iar el ratează ocazia. Asta e toată diegeza. Iar toposul? Toposul e locul, locul nu locația cum spun unii azi, undeva în apropiere de o pădure unde nu prea sunt martori. 

Dacă aș fi din nou elev m-ar plictisi și pe mine aceste considerații pe care ar mai trebui să le și învăț pe de rost. L-aș suna pe un prieten și i-aș spune: actantule, hai să jucăm o partidă de tenis ca să avem și noi parte de o diegeză ca lumea azi. Stabilește tu toposul”.