Concertul Coldplay de la București a fost o demonstrație de forță în ceea ce privește reeducarea maselor în cel mai pur stil orwellian. Să explicăm pe scurt. După ce ani de zile tinerii frumoși, liberi și iluminați au învățat că manelele sunt rele, iar orice tip din corporație devenea hiperalergic la auzul acestei muzici, a venit acum acea clipă când oamenii deschiși la minte trebuie să învețe nu doar că manelele sunt bune, ci și că oricine are ceva de obiectat la adresa lor suferă, în cuvintele Sabinei Fati, de „snobism”, „prejudecăți culturale” și, evident, „rasism”.

După cum spunea un programator unui reeducat: „2+2=5”, dar uneori „2+2=4”, în funcție de interesele programatorului. Nu mai există nici adevăr și nici valori.

Cum s-a ajuns aici?

Ei bine, un răspuns foarte coerent și convingător îl oferă superbul volum de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea”, de Theodore Dalrymple, apărut la Editura Contra Mundum.

În opinia lui Dalrymple, medic psihiatru și unul din cei mai redutabili eseiști conservatori ai epocii, vinovații pentru decăderea și starea lamentabilă în care ne aflăm sunt intelectualii sau mai degrabă autoproclamații intelectuali, intelighenția occidentală. 

„În ultimele decenii, oamenii civilizați au făcut ceva mai rău decât nimic. Ei au trecut cu totul de partea barbariei. Ei au negat că există o distincție între înalt și jos, cu o însemnătate valorică pentru primul termen. Au negat superioritatea celor mai impresionante realizări culturale ale omului față de cele mai efemere și vulgare distracții. Mai presus de toate, au negat că are o importanță felul în care oamenii își trăiesc viețile”, scrie Dalrymple.  (Nu poți să nu te gândești în context la profesorul în fustă care predă la Universitatea din București „jocurile video și identitatea culturală”!!!)

Și cum să nu-i dai dreptate, gândindu-te că această alba-neagra cu ce e bun și valoros, și ce e rău și vulgar, nu a început nicidecum cu Babasha și Coldplay, ci se tot desfășoară de aproape un veac încoace. De pildă, ca să dăm un exemplu din același registru muzical, încă de prin anii ’60, intelighenția apuseană îi considera pe The Beatles drept cei mai mari compozitori ai secolului XX, punându-i pe același nivel cu Schubert.

Când criteriile și valorile, nu doar cele estetice, sunt pulverizate, denunțate ca privilegii de clasă, „snobism”, iar orice valorizare riscă să te transforme într-un reacționar putred dar periculos pentru societate, rezultatul nu poate fi decât bestializarea. Întâi culturală și apoi umană. Nu sunt mulți ani, de pildă, de când o bancă britanică și-a retras sponsorizarea de 1,6 milioane de lire sterline acordată Operei Regale deoarece aceasta era văzută ca fiind o instituție prea elitistă.

Pentru intelectualii moderni, cultura nu e despre altceva decât despre eliminarea prejudecăților tradiționale și spargerea tabu-urilor, până într-acolo încât „orice spargere a unui tabu ajunge să fie privită drept artă”.

„Faptul că viața civilizată nu poate fi trăită fără tabuuri – că unele dintre ele pot fi într-adevăr justificate și că din acest motiv tabuul nu este în sine un rău care trebuie eliminat – este un gând prea subtil pentru esteții nihilismului”, afirmă Dalrymple.

Dacă influența acestor mandarini culturali s-ar mărgini doar la artă, poate că lucrurile ar fi mai suportabile, deși există o legătură destul de strânsă și aproape de neocolit între tradiția artistică și viața civilizată. Dar nu... asaltul intelighenției, după cum demonstrează Dalrymple, s-a îndreptat asupra fiecărui aspect al vieții omului, până am ajuns cu toții în pragul sălbăticiei.

În acest sens, anarhia sexuală la care asistăm astăzi nu a început ca din senin. „Revoluția sexuală și-a avut părinții ei intelectuali, o galerie de oameni bolnavi, superficiali și lipsiți de onestitate cum rar ți-e dat să găsești. Erau cu toții niște utopiști, fără vreo înțelegere a realităților naturii umane. Credeau cu toții că nefericirea umană este produsul legilor, al tradițiilor și al tabuurilor (...) Nu există practic niciun aspect al stării sexuale dezastruoase din societatea modernă care să nu-și aibă apologetul și poate singurul vinovat în opera revoluționarilor sexuali de acum 50 sau 100 de ani.”

Încurajarea sexualității precoce, de pildă, e printre altele opera antropoloagei Margaret Mead. „Nu mă surprinde să întâlnesc oameni care și-au început viața sexuală de la 11 sau 12 ani sub privirile pasive ale părinților. Doar cineva complet lipsit de cunoașterea sufletului omenesc – cineva, în fapt, un pic ca Margaret Mead – ar fi putut rata ce va urma: o precocitate vulgară urmată de o adolescență perpetuă și o silă de viață prematură”, scrie Dalrymple.

În aceeași ordine de idei, ideologia transgender nu a apărut nici ea spontan, ci a fost impulsionată de psihologul John Money, cel care insista asupra flexibilității infinite a genului și care prin experimentele sale de transformare a sexului i-a dus pe doi băieței la sinucidere.

Cartea reprezintă un tur de forță în descifrarea celor mai importante probleme de care ne lovim astăzi (legalizarea drogurilor, imigrație, ascensiunea Islamului, tirania media, etc.), având extraordinarul merit de a fi scrisă într-un limbaj clar, limpede și mai presus de toate fermecător, cu un umor britanic inconfundabil. Autorul nu se mărginește doar la critică, nu vede doar negru în fața ochilor, ci pledează pentru o revenire la monumentele fundamentale ale civilizației: Shakespeare, Turgheniev, Joshua Reynolds și alții, ceea ce ne oferă nu doar speranță, ci și repere pentru o înzdrăvenire culturală și morală.

Cartea poate fi comandată de la ContraMundum.