Cultura reprezintă forma cea mai înaltă de expresie a spiritului omenesc, materializând în sinea sa o stare de dor perpetuă și o năzuință permanentă spre ceva ce nu face parte din această lume. Cultura cuprinde mai multe ramuri, fiecare dintre ele trădând forța creatoare a geniului ființei umane: artele ( poezia, muzica, pictura, sculptura și arhitectura ), științele și filosofia. În toate aceste domenii culturale, artistul reușește prin creația sa să biruiască granițele temporale și spațiale, oferind operei un caracter nemuritor. De cele mai multe ori, cultura pleacă din natură, dar totodată o depășește, fiind mai mult decât o simplă imitație a sa.

 

Deoarece nu ar avea niciun sens ca omul să reproducă ceea ce există în mod natural și e lăsat de Dumnezeu pe pământ, ci dimpotrivă; geniul aspiră la ceva mai presus de lumea palpabilă, încercând să-și aline setea de veșnicie prin plăsmuirile artei. De aceea, arta ca fenomen al lumii spirituale și materiale totodată, îl aseamănă pe om cu Dumnezeu, Autorul întregii creații

.

Ar fi o cutremurătoare înșelare să încercăm să excludem adevărul legăturii istorice dintre cultură și religie, aceasta din urmă întruchipând pilonul care a servit drept fundație și izvor de profundă inspirație pentru manifestările artei. De-a lungul istoriei universale, observăm că în jurul Bisericii s-a născut și a fost păstrată cu responsabilitate cultura unui neam. Întotdeauna primele școli, primele biblioteci, primele tipare au luat ființă în jurul bisericii. 

 

Un exemplu veridic este diferența dintre cultura bizantină, care a dăinuit după căderea Imperiului ca și când Bizanțul nu ar fi murit niciodată ( așa cum explică și istoricul Nicolae Iorga în cartea sa "Bizanț după Bizanț" ) și cultura Egiptului Antic, stinsă odată cu civilizația și conservată în tăcere acolo unde dăinuiesc și acum misterele piramidelor. 

 

Din păcate, Occidentul neagă această realitate și consideră iminentă despărțirea dintre artă și religie, pe temeiul inevitabilei evoluții care a descătușat puterile creatoare din lanțurile unui Ev Mediu întunecat și habotnic. În concepția modernă, o cultură valoroasă, competentă, nu are nicio legătură cu credințele "vechi", ci ea întruchipează o nouă religie, dând naștere unui mod de eliberare prost înțeleasă.

Însă, așa cum explică marele om de cultură, Nichifor Crainic: 

 

 

Dacă privim mai adânc sensul omului pe pământ, vom înțelege ce înțeles are permanența dorului în laturile sensibile ale poporului român. Odată ce Adam a mâncat din Pomul Vieții, omul și toată creația a căzut odată cu el. Omul a fost izgonit din rai și i s-a oferit drept locuință pământul întreg, cu toate animalele și plantele, stăpânind astfel peste ele. Dar în adâncul său a rămas o nostalgie după starea de dinainte de păcat. Am putea spune că este un dor nestins de "acasă", arzând mocnit și fără un înțeles direct. Este dorul după raiul pierdut! Această stare poate fi alinată doar cu ajutorul Bisericii de pe pământ, pe care Hristos a lăsat-o pentru noi ca un mijloc de întâlnire și de unire cu Dumnezeu. În acest context, arta relevă condiția unei sensibilități aparte a ființei umane de a recrea frumosul pierdut, încercând să materializeze trăirile sale lăuntrice.

Un alt aspect pe care îl putem afirma fără urme de îndoială este legat de statutul artei în creștinism, spre deosebire de civilizațiile păgâne din istorie. Cultura și arta deopotrivă au reprezentat întotdeauna un mijloc de apropiere între om și Dumnezeu, arta fiind folosită în biserică prin icoane, cântări, cusături manuale, sculpturi în lemn etc., tocmai pentru a-l duce pe creștin într-o stare de contemplație, mereu cu gândul la Dumnezeu, Creatorul tuturor. Cu toate acestea, Ortodoxia niciodată nu s-a împotmolit în aceste forme exterioare, așa cum au făcut-o alte religii păgâne, idolatrizând frumusețea creată de om și chiar închinându-se la aceasta. 

Iar nemurirea...ne-o dă doar Dumnezeu!