Hristos a fost răstignit între cei doi tâlhari. Dar tâlharii, de obicei, nu erau răstigniți de către Romani. Odată judecați și osândiți, erau puși la muncă. Erau puși să tragă la vâsle, pe galerele romane, erau puși să muncească în mină, erau puși să spargă piatră în cariere, să taie copaci în păduri sălbatice și tot așa. Era nevoie de oameni care să muncească, mai ales că erau și lucrări grele, unde era trebuință mai ales de forță brută. Și, ca urmare, tâlharii erau puși la asemenea lucrări. Când erau, totuși, răstigniți tâlharii? Când săvârșiseră fapte foarte grave!

 

Când uciseseră femei și copii, când făcuseră prea multe crime, prea sălbatice, sau acte și mai bestiale, doar atunci ajungeau să fie răstigniți. Deci tâlharii care erau de-a dreapta și de-a stânga Domnului nu erau niște răufăcători oarecare; erau oameni cu multe rele pe conștiință. Nu erau unii care, să zicem, făcuseră un furtișag și fuseseră prinși – pentru așa ceva nu era nimeni dat la moarte, cu atât mai puțin răstignit. Nici măcar pentru o răzvrătire simplă împotriva Statului nu se ajungea la răstignire, ci pentru acelea în care erau omorâți oameni, siluite femei, arse case și alte clădiri, în care aveau loc mari distrugeri. Doar că cei doi nu sunt arătați ca răzvrătiți, ci, după cum am amintit, ca tâlhari. Ceea ce înseamnă că erau niște tâlhari vinovați de mari răutăți, de vreme ce în loc să ajungă la galere, în mină sau carieră, fuseseră osândiți la cumplita moarte pe cruce.

De ce amintesc aceste lucruri?

Pentru că vedem că acești oameni, aflați de fapt în afara societății, știau foarte multe despre Iisus!

Deci până și asemenea oameni, care nu trăiau ca ceilalți și cu ceilalți, care nu aveau de-a face cu lumea obișnuită decât pentru a plănui ceva rău, până și ei știau cine este Iisus, ce învățase Iisus!

Și cel de-a stânga, batjocoritorul, știa că Iisus este prooroc și Fiul lui Dumnezeu, și cel de-a dreapta, mărturisitorul, știa aceste lucruri. Știau și că este nevinovat, și că arătase mari semne, că dovedise o putere uimitoare de a face minuni. Altfel tâlharul batjocoritor nu i-ar fi cerut să spună un cuvânt prin care să fie coborâți de pe cruce; nici nu i-ar fi trecut prin cap că se poate așa ceva! Dar știa. Știau amândoi tot ceea ce era esențial: că Iisus este profet, este Fiul lui Dumnezeu, este făcător de minuni și Învățător…

Vă dați seama cât de cunoscut era Iisus atunci, de până și tâlharii cei mai îndepărtați de societate știau cine este El și ce învață?

Și acum gândiți-vă că arhiereii au avut nerușinarea să-L întrebe „Ce ai învățat Tu în Templu?”

Ei, care se arată mai cunoscători ai Învățăturii lui Christos decât Apostolii!

Ei, care se duc și îi spun lui Pilat, „Ne-am adus aminte că amăgitorul Acela, pe când trăia, a spus că după trei zile va învia”!

Și, cum bine spune un tropar, „dacă îl numiți amăgitor, de ce ați stat să-l ascultați?” Păi cine ascultă pe amăgitori? Nimeni! Îndată ce ai înțeles că este amăgitor nu-l mai bagi în seamă! Dar, iată, ei L-au ascultat pe Iisus cu cea mai mare grijă, până în ultima zi, cunoscând până și cuvintele despre Înviere pe care Acesta le spusese Apostolilor!

Și tocmai ei, care cunoșteau atât de bine spusele Domnului, au nerușinarea să-L întrebe, „Ce ai învățat în Templu?”, adică în public, de față cu mulțimea! Ca și când nici nu ar fi știut cine este cel adus la ei!

Dar ei nu au făcut asta pentru că voiau să mai asculte odată Învățătura lui Christos; nici măcar pentru că îi căutau nod în papură în mod obișnuit. Pentru a-L învinovăți aveau martorii mincinoși, pe care deja îi pregătiseră. Și care fuseseră învățați cum să schimbe puțin din spusele Învățătorului astfel încât să poată fi condamnat. Iarăși se vede aici cât de bine cunoșteau arhiereii și cărturarii Învățătura Domnului!

Și atunci de ce au pus această întrebare atât de ridicolă?

Au făcut acest lucru ca să-și bată joc de El! Și ca să se trufească ei. Ca să-l așeze pe Iisus Domnul cu cei mărunți, iar ei să se dea prea mari, prea grozavi pentru a fi ascultat spusele lui.

Era o batjocură, nu o întrebare sinceră, dreaptă. De aceea și Hristos nu le răspunde.

Și aici ni se arată ceva foarte neobișnuit… Christos nu le răspunde, ci zice: „Să spună cei care au auzit.” Nu spune cine sunt aceștia! Practic îi cuprinde pe toți în cuvântul său. Toți cei care fuseseră de față la propovăduirea lui, între care intrau și slugile ce fuseseră trimise să-l iscodească, și fariseii și cărturarii trimiși să-l ispitească, și arhiereii care vorbiseră cu El în Templu – deci auziseră spusele Sale! -, toți! Și, într-adevăr, toți știau foarte bine ce învățase Christos în Templu! „Iată, sunt de față cei ce au auzit, să spună ei!”, le răspunde Christos. Și atunci, sluga arhiereului îi dă o palmă lui Christos!

Știți cum se zice, când unul scutură haina șefului zicând „era să aveți o scamă”? Așa face și această slugă. Îl lovește pe Domnul zicând „Așa răspunzi tu arhiereului?” Nu că Iisus ar fi zis ceva jignitor, dar ca să arate câtă grijă are să îl apere pe arhiereu. Și Hristos ce face față de cel care i-a dat o palmă?

Îl întreabă: „Dacă am vorbit rău, arată răul. Iar dacă am vorbit bine, pentru ce Mă lovești?” (Ioan 18.23).

Subliniez aceste cuvinte, ca și pe cele dinainte, ca să vedem câtă deosebire este între putarea lui Christos și felul în care mulți, sub influență sectantă, văd creștinismul.

Pentru că mulți, din păcate, rătăcesc neștiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu, dar învață pe de rost bucățele din Scriptură, pe care le recită precum magnetofonul, dar fără să înțeleagă ceva din ce spun. Însă cu aceste citări orbești, pe mulți îi înșeală. Pentru că, de pildă, mulți cred că dacă Christos a spus „dacă cineva îți dă o palmă peste obraz, întoarce-i și obrazul celălalt” (Matei 5.39), asta înseamnă că trebuie să-ți întorci capul într-o parte și-n cealaltă, dacă cineva îți dă palme, până obosește el sau se plictisește să te pălmuiască.

Așa își închipuie unii – din nou spun, sub influență sectantă – că prin aceste cuvinte Christos ne-ar spune să transformăm obrajii noștri în sac de box pentru oricine vrea să se antreneze la pălmuit oameni. Că ei înțeleg foarte greșit acest cuvânt sau, mai bine zis, nu-l înțeleg, ci îl răstălmăcesc, ne arată Însuși Hristos în această Evanghelie. Pentru că El nu acceptă umilirea pe care voia s-o încerce arhiereul. Nu! Nu se apucă să spună din nou toată învățătura Lui. Dimpotrivă, El le răspunde cu un cuvânt care îi așează la locul lor, care îi pune în situația cuvenită de inferioritate. Pentru că toți ascultaseră cu mare grijă cuvintele Lui, toți se holbaseră la minunile pe care le făcuse, ori ascultaseră însetați veștile despre aceste minuni. Iar acum, făcând pe grozavii în felul acesta și încercând să-L batjocorească prefăcându-se prea mari spre a-L fi băgat în seamă, nu făceau decât să arate cât de mici la suflet sunt. Și au simțit această micime a lor în fața cuvintelor adevărului care le reaminteau ce făcuseră în realitate. Ceea ce a făcut din spusele atât de simple și de drepte ale Mântuitorului o adevărată mustrare pentru ei, o mustrare și o tulburare. Au fost puși în încurcătură, pentru că propria conștiință i-a mustrat pentru teatrul jalnic pe care îl jucau. Și de aceea sluga arhiereului a sărit, nu pentru că Christos ar fi zis ceva greșit, ci pentru că toți se simțeau vinovați!

Ei, dar atunci când sluga lovește, Mântuitorul nu începe să-și întoarcă obrajii, nu începe să spună „Dă și aici! Dă și aici!”, întorcându-și capul într-o parte și în alta, cum își închipuie unii că ar trebui să facă cei care sunt creștini.

Iată, Christos ne spune altceva, chiar prin faptele și cuvintele Sale! Christos nu întoarce fizic obrazul său, ca să fie lovit fizic. Christos se întoarce către sluga ce îl pălmuise și o mustră. O mustră spunându-i: „Dacă am vorbit rău, arată răul. Iar dacă am vorbit bine, pentru ce mă lovești?”

Ce să înțelegem aici? Că Mântuitorul își încalcă propria poruncă, de vreme ce nu întoarce obrazul celălalt așa cum spun unii că trebuie făcut? Nici vorbă! Mântuitorul întoarce obrazul Său către celălalt, numai că este vorba despre obrazul inimii! Este vorba despre a nu urî pe cel care te-a lovit! „Dacă cineva te lovește peste obrazul drept întoarce-i și obrazul celălalt” nu înseamnă să întorci obrajii fizic, ci înseamnă că inima ta trebuie să rămână către el. Și înseamnă că trebuie, în loc să te gândești să te răzbuni ori să-l pedepsești, să te gândești dacă și cum îl poți ajuta să se îndrepte, să iasă din starea care îl face să facă rău.

Hristos, după cum am văzut, acest lucru face: îl mustră spre îndreptare! Spre îndreptarea lui, și a altora. Nu-i spune „Nemernicule!”, „Satano!”, „Lingușitorule!”, sau alte asemenea cuvinte, pe care putea să i le spună chiar cu dreptate. Christos nu încearcă să facă dreptate, nu îl judecă și îl osândește pe acest slujitor, ci îl mustră, îi mustră fapta, spre îndreptare. Îi spune: „Dacă am vorbit rău, arată răul. Iar dacă am vorbit bine, pentru ce mă lovești?” Îl pune în fața propriului păcat. Slujitorul știa prea bine că Iisus nu spusese nimic rău, știa că îl lovise cu nedreptate. Și acum era așezat în fața propriului păcat. Astfel se putea îndrepta! Deci Domnul răspunde palmei peste obraz îndreptându-și inima către cel care îl lovise și încercând să-l ajute să se îndrepte.

Vedeți? Cu totul altă lucrare decât o supunere din aceasta tâmpă, decât o întoarcere a capului dintr-o parte în alta, decât o transformare într-un sac de box. Este o deosebire uriașă între gândirea simplistă, de origine sectară, și gândirea creștină așa cum Însuși Domnul ne-o arată.

Aceeași deosebire uriașă o vedem atunci când Petru scoate sabia.

Mulți se opresc în Evangheliile în care Petru scoate sabia numai la ce le convine. Dar să citim Evangheliile în întregime! Christos îi spune lui Petru: „Bagă sabia în teacă!” Da, îi spune asta. De ce? Continuă Domnul „Căci cum să nu beau paharul pe care Mi l-a dat Tatăl Meu?” (Ioan 18.11). Și adaugă: „Lăsați, până aici!” (Luca 22.51), ceea ce arată că Apostolii se pregăteau de luptă, iar El îi oprește. Și vindecând urechea pe care Petru o tăiase, îi zice acestuia „Întoarce sabia ta la locul ei, căci toți cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26.52). Ce arată Christos? Ce spune de fapt Domnul prin aceste cuvinte? „Nu te îngriji tu să scoți sabia împotriva lor, căci după cum ei sabia au scos, de sabie vor pieri„! „Va avea grijă de asta Dumnezeu la vremea potrivită, nu trebuie să o faci tu acum.” De ce? „Acum nu este vremea potrivită, acum Eu trebuie să beau paharul pe care Mi l-a dat Tatăl!„

Observați că Iisus nu îl ceartă pe Petru că are sabie! Ar fi fost și foarte ciudat, pentru că tocmai Hristos îi poruncise mai devreme să aibă săbii la el! El le-a spus: „Cine nu are sabie, să-și vândă haina și să-și cumpere!… Și i-au spus: sunt aici două săbii. Și le-a spus: De ajuns este.” (Luca 22.36 și 38) Erau de ajuns pentru ceea ce trebuia să se întâmple.

Deci Christos nu ceartă că există sabia, nu certă folosirea ei, ci folosirea ei într-o clipă nepotrivită.

El îi prevenise, dar Apostolii nu înțeleseseră. Atunci era vremea Jertfei, era vremea martiriului. Da, ucigașii voiau să Îl prindă, însă și El voia să se lase prins. Ei voiau să Îl batjocorească, să Îl chinuiască, să Îl ucidă, însă și El voia să rabde toate spre a mântui omenirea. Nu era încă vremea să fie pedepsiți ucigașii și complicii lor. Mai mult, printr-o lucrare tainică a lui Dumnezeu, unii dintre acești ucigași și complici aveau să se pocăiască, să devină ucenicii Domnului și să se mântuiască. Chiar și în fața chinurilor și morții Hristos își ține fața sufletului către ei, căutându-i pe cei care se pot îndrepta. De aceea oprește pedepsirea lor.

Să ne amintim de legiunile de îngeri de care tot atunci vorbește Domnul (Matei 26.53), și care ar fi folosit săbiile lor spre a-i ucide pe nelegiuiți. Dar, din nou, nu era vremea pentru a scoate sabia, nu era vremea pentru pedeapsă; era vremea Jertfei.

Să ne amintim aici șirurile nesfârșite de sfinți militari, sfinți ce însoțesc istoria Bisericii din vremea Apostolilor și până astăzi. Dacă ne uităm la acest puhoi de sfinți, ostași ai lumii dar mai ales ai lui Christos, vedem că au știut foarte bine când să folosească armele și când să se lase prigoniți, nedreptățiți, uciși. Au știut când să scoată sabia, și când să se lase tăiați.

În toate pildele pe care le avem prin ei, ca și în pilda purtării Domnului, vedem existența unei demnități care străbate smerenia creștină ca un fir călăuzitor. Atunci când smerenia nu are demnitate, atunci când smerenia devine anihilare a persoanei, când devine umilință tâmpă, ea nu mai este smerenie, de fapt, ci înșelare.

Smerenia trebuie să cuprindă în ea demnitate.

Demnitatea de Fiu sau fiu al lui Dumnezeu, demnitatea de oștean al lui Hristos, demnitatea de Creștin; de om care știe în ce crede, știe pentru ce trăiește, pentru ce rabdă, pentru ce muncește, pentru ce luptă, pentru ce moare.

Rabdă spre folosul celuilalt, dar și spre mărturisirea Credinței. Nu rabdă prostește, nu este sac de box, nu-și întoarce obrajii „stânga, dreapta, stânga, dreapta”, așa, aiurea. Nici vorbă de așa ceva!

Există un film documentar despre pătimirile lui Iisus Christos, pe care la apariția lui foarte mulți intelectualiști l-au criticat cu scârbă, cu groază. „Vai, prea mult sânge, mult prea mult sânge!” Pe ei nu i-a deranjat „Rambo”, pe ei nu i-a deranjat nu știu ce film din cele cu masacre, cu organe zburând în toate părțile, cu valuri de sânge revărsate peste tot. Nu, pe ei i-a deranjat, i-a scandalizat, mai bine zis, „Patimile lui Hristos„, al lui Mel Gibson. Că este, după ei, „mult prea sângeros„. Păi, așa a fost! Așa au fost pătimirile lui Christos: foarte sângeroase! Așa a fost! Din punctul acesta de vedere filmul este documentar. Ba chiar redă mai puțin decât a fost!

Pentru că biciuirea și torturarea lui Hristos au durat câteva ore, din care în film nu se dă mai mult de o oră. O fi greu de dus această oră pentru cine privește, o fi greu de dus, cred asta. Dar e foarte puțin față de ceea ce a trăit, a experimentat, a dus Iisus Christos. E foarte puțin față de ceea ce I-a făcut lui Hristos omul, omul păcătos.

Însă, ceea ce îmi place mie, ca o sclipire de geniu duhovnicesc a lui Mel Gibson în acest film, este o scenă în care Iisus cade sub cruce. Și se arată în film cum Maica Domnului se repede către El, încercând cumva să-L ajute, iar Acesta îi spune: „Mamă, iată, toate le fac noi!„. Cuvântul acesta, „Iată, toate le fac noi!” este biblic. Nu este din vremea Pătimirii, apare tocmai la Apocalipsă (21.5), ca un fel de concluzie finală. Dar este tocmai rostul Pătimirilor Domnului, este rostul Răstignirii, Morții și Învierii Domnului!

De aceea este pus acolo, în film, foarte bine! De ce? Ca să ne aducă aminte că în această zdrobire a lui Christos există un fir călăuzitor, un fir al demnității, că Domnul nu suferă degeaba, nu este zdrobit degeaba, nu suferă doar ca să sufere. El suferă ca toate să le facă noi! El suferă ca să mântuiască lumea! Suferința Lui are un rost.

Și Crucea lui Hristos ne arată acest lucru: că atunci când suferința capătă rost – căci oricum lumea este plină de suferință -, ea devine mântuitoare! Dar ea trebuie să aibă un rost!

Oamenii care fug de Credință fug de Credință de frică. Le este frică să sufere pentru Christos. Însă și în viața de toate zilele ei suferă foarte mult. Orice ar face, orice ar folosi, omul nu scapă de suferință; de aceea sunt și milionari sau miliardari care ajung să se sinucidă, deși după gândirea prostească a lumii ar trebui să fie scutiți de suferință. Dar nu sunt, nimeni nu este. Lumea este un loc a suferinței; orice ar face, oamenii tot suferă. Și suferă fără Hristos. Și este o suferință, să-mi fie iertat, tâmpă. Este o suferință stearpă, care nu rodește. Dar dacă oamenii au curajul să dea suferinței de toate zilele un sens, să-L aducă pe Christos cu ei în suferință, atunci suferința lor va aduce rod, în ei și în alții, din jurul lor. Și va fi mântuitoare.

[…]