ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Am primit la redacție un comentariu amplu al profesorului Alexandru Faur, cu privire la unele aspecte legate de capacitățile dlui Vasile Bănescu. Îl publicăm ca atare cu mențiunea că stăm la dispoziția actualului purtător de cuvânt al Patriarhiei pentru a-l găzdui cu un răspuns, dacă dorește, în spațiul rubricii Polemici Cordiale ActiveNews (Nota Redacției)

Una dintre cele mai mari greșeli săvârșite în ultimul deceniu de Patriarhul Daniel este aducerea laicului Vasile Bănescu în funcția de purtător de cuvânt al Patriarhiei. Toate reacțiile obraznice pe care le-a avut în ultima vreme Vasile Bănescu, „ca să nu-l numesc" vorba lui Cioran, s-au răsfrânt contra imaginii onorabile a Prefericitului Patriarh Daniel. Incultura ipochimenului a depășit limitele admise ale prostiei când a comentat dorința Arhiepiscopiei Tomisului privitoare la reactivarea Mitropoliei Tomisului, cea mai veche mitropolie de pe teritoriul României, o mitropolie veche de 1600 de ani. Ipochimenul Bănescu a considerat că ideea reactivării Mitropoliei Tomisului este „definitiv închisă" și că orice reacții în această problemă sunt „inadecavate", iar tema este „defunctă". Nu știm ce înțelege ipochimenul Bănescu prin definitiv închisă și prin temă defunctă. Întâi de toate, el este un catalul acrobistic care niciodată nu poate să închidă definitiv ceva în afară de fermoarul minții lui micuțe. În ceea ce privește defuncta temă, ipochimenul nu știe istoria Bisericii Ortodoxe Române. El n-a citit nici măcar site-ul BOR, lucru pentru care Preafericitul Daniel ar trebui să-l dea afară cât mai grabnic ca să nu ajungă Preanefericitul Daniel. Fără episcopii, arhiepiscopii și mitropoliții Tomisului, începând cu Evangelicus (303), continuând cu primul mitropolit Theotim I (399) până la Iachint de Vicina, care trece, în 1359, de la Vicina la Curtea de Argeș, întemeind Mitropolia Țării Românești. Deci fără Iachint din Vicina nu aveați, voi, Bucureștenii, Mitropolie la Curtea de Argeș! Ca să nu mai amintesc că, în 399, Tomisul (cel întemeiat înaintea erei noastre) avea mitropolit în timp ce Bucureștiul mai avea de așteptat peste 1000 de ani ca să-l fondeze Vlad Țepeș. A avut dreptate IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, când i-a spus o propoziție cu tâlc. Adică ipochimenul Bănescu este un „laic care nu paote să înțeleagă ce trăiește un slujitor". Înaltul Arhiepiscop i-a mai dat un exemplu din viața Sfântului Vasile cel Mare, pe care ipochimenul Bănescu nu poate să-l înțeleagă nici în românește, nici în greacă. Nu știu ce i-ar răspunde el unui înger care l-ar întreba pe ipochimen: „Vasile, știi greacă?". Să-i amintim ipochimenului Bănescu ce scrie site-ul Patriarhiei Române privitor la istoria străveche a Bisericii Ortodoxe Române pe care analfabetul crede că o poate faceînchisăși tema Mitropoliei – temă defunctă. Ipochimenul se joacă cu închisul și cu defuncția, dar ar fi mai bine dacă Preafericitul Patriarh Daniel i-ar lua funcția de purtător de cuvânt al Patriarhiei fiindcă i-a creat destule conflicte și l-a umilit public, lucru pe care bătrânul Patriarh nu l-ar fi meritat. Tot obrăzniciile lui i-au adus și criticile unui tânăr istoric elvețian care predă la Viena, unul care scrie inspirat de Liiceanu (editorul său).

 

Să cităm in extensoce scrie Biserica Ortodoxă Română însăși despre istoria sa străveche:

 

I. Începuturile vieții creștine pe teritoriul țării noastre (Creștinismul Daco-Roman):

 

Întemeierea Bisericii noastre a avut loc la Cincizecime, atunci când Duhul Sfânt, în chipul unor limbi ca de foc, S-a pogorât asupra Sfinților Apostoli, aflați în Ierusalim. Au fost botezați atunci ca la trei mii de suflete, constituindu-se astfel prima comunitate sau obște de credincioși (cf. Faptele Apostolilor, cap. II). Noua învățătură s-a propovăduit în Ierusalim, apoi în alte orașe ale Țării Sfinte, la început printre iudei. Din deceniul al cincilea al veacului întâi, Sfinții Apostoli și-au început lucrarea misionară și în "lumea păgână", potrivit poruncii pe care le-a dat-o Mântuitorul Însuși înainte de înălțarea Sa la cer de a învăța și a boteza "toate neamurile" (Matei 28, 19). Avem știri doar despre lucrarea misionară a Sfinților Apostoli Petru și Ioan, dar mai ales a Sfântului Pavel, din cartea "Faptele Apostolilor" (cu relatarea detaliată a celor trei "călătorii misionare" ale Sfântului Pavel) sau din Epistolele pe care le-au scris ei înșiși. Trebuie să reținem că Sfântul Apostol Pavel și unii dintre ucenicii săi L-au propovăduit pe Hristos și în Peninsula Balcanică, deci în teritorii învecinate cu Dacia, unde trăia pe atunci și o populație traco-getică romanizată.

 

Sfântul Andrei, Apostolul geto-dacilor ("sciților")

 

Lucrarea misionară a celorlalți apostoli ai Mântuitorului printre "neamurile păgâne" este cunoscută numai din tradiție, fixată în scris mult mai târziu. Pe noi, ca români, ne interesează activitatea Sfântului Andrei care a predicat în teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră, Dobrogea de mai târziu, cunoscut în izvoarele antice sub numele de "Sciția". În anul 46 al erei creștine teritoriul respectiv a fost cucerit de romani și anexat la provincia Moesia Inferior, iar în anul 297, în timpul lui Dioclețian, a devenit o provincie aparte, numită "Scythia Minor". Tradiția privitoare la această predică "apostolică" în Sciția este întâlnită în lucrarea Despre apostoli a lui Hipolit Romanul, mort în cursul persecuției împăratului Decius (249-251), iar în secolul IV apare în Istoria bisericească a episcopului Eusebiu de Cezareea Palestinei care a preluat-o după o lucrare a marelui teolog, Origen din Alexandria (+254). În sprijinul evanghelizării acestui teritoriu de Sfântul Andrei se pot invoca și câteva "mărturii indirecte". Există, de pildă, câteva colinde și creații folclorice dobrogene și din stânga Prutului care amintesc de trecerea apostolului prin aceste locuri. Câteva toponimice confirmă același lucru: "Pârâiașul Sfântului Andrei", "Apa Sfântului" sau "Peștera Sfântului Andrei" (aceasta se vede și azi în hotarul comunei Ion Corvin, în apropierea graniței româno-bulgare). Din Epistola Sfântului Apostol Pavel către Coloseni reiese că și "sciții" au putut auzi cuvântul lui Dumnezeu (3, 11).

 

Fără îndoiala că Sfântul Apostol Andrei nu s-a limitat numai la predicarea Evangheliei și la botezul celor pe care i-a adus la Hristos dintre geto-dacii și grecii din coloniile întemeiate pe țărmul Mării Negre (Pontul Euxin), încă din secolele VII-VI î. Hr. El va fi hirotonit pe unii din cei veniți la Hristos ca episcopi și preoți, așa cum a făcut și Sfântul Apostol Pavel în călătoriile sale. Numai așa se explică faptul că cele mai vechi știri privind organizarea bisericească sunt din Scyția Minor. De altfel, tot după tradiție, Sfântul Andrei a hirotonit ca episcop de Odyssos (azi Varna, în Bulgaria, în apropierea graniței) pe ucenicul său Ampliat, pe care Biserica Ortodoxă îl prăznuiește la 31 octombrie. Episcopul (sau episcopii) peste care "și-a pus mâinile" Sfântul Andrei au hirotonit, la rândul lor, alți episcopi, preoți sau diaconi pentru teritoriul dintre Dunăre și Mare și cel din stânga Dunării, pentru a se asigura "succesiunea neîntreruptă" a preoției și care au devenit apoi propovăduitorii noii credințe - prin predică și botez - în rândul autohtonilor geto-daci, iar mai târziu daco-romani. Se poate afirma, deci, că învățătura creștină a fost propovăduită pe o parte din teritoriul României de azi chiar de un Apostol al Mântuitorului, de Andrei "cel întâi chemat", încât, pe bună dreptate, creștinismul românesc trebuie să fie considerat "de origine apostolică".

 

Creștinismul în Dacia

 

În anul 106, împăratul Traian a cucerit o parte din teritoriul fostului stat al geto-dacilor, condus de regele Decebal, care a fost transformat în provincie romană (Transilvania, Banatul, Oltenia și o parte din Muntenia de mai târziu). În urma acestor schimbări de ordin politic-teritorial s-au creat condiții favorabile pentru propagarea noii învățături și în nordul Dunării. Se poate vorbi de anumiți "misionari neoficiali" recrutați dintre coloniști, soldați din armata romană, negustori sau sclavi, care îmbrățișaseră credința creștină înainte de a veni în Dacia. În secolul al III-lea numărul acestor misionari "laici" a sporit prin anumiți captivi creștini - pe care goții - stabiliți atunci în teritoriile nord-dunărene - îi aduceau aici din Asia Mică, unde creștinismul era cunoscut din "veacul apostolic". Din rândul lor, unii erau hirotoniți ca episcopi, horepiscopi, preoți și diaconi.

 

Trebuie menționat că predicarea Evangheliei în cuprinsul Imperiului Roman a întâmpinat multe greutăți, datorită faptului că până în anul 313 - când împăratul Constantin cel Mare (306-337) i-a acordat libertate prin cunoscutul "Edict de la Mediolanum" (azi Milano) - era considerată ca "religio ilicita" (neadmisă). După retragerea administrației și a legiunilor romane din provincia Dacia, prin anii 271/275, s-au creat premise favorabile pentru răspândirea creștinismului în spațiul carpato-dunărean. La aceasta a contribuit și faptul că în timpul lui Constantin cel Mare Câmpia munteană a reintrat în stăpânirea imperiului, deci legăturile permanente ale locuitorilor de aceeași limbă de pe ambele maluri ale Dunării au contribuit la răspândirea masivă a învățăturii creștine.

 

Mărturii arheologice paleocreștine

 

Acest lucru este confirmat și de un număr apreciabil de piese arheologice paleocreștine, descoperite în peste o sută de așezări daco-romane (în număr mult mai mare s-au descoperit în Scythia Minor). Între cele mai semnificative reținem: "gema de la Potaissa" (azi Turda) cu o serie de reprezentări simbolice, între care și Bunul Păstor; o tăbliță votivă (donariu) de la Biertan, lângă Mediaș, cu inscripția "Ego Zenovius votum posul" și un disc cu monograma lui Hristos (XP); un fragment ceramic descoperit la Porolissum (azi Moigrad, jud. Sălaj); mai multe opaițe (lămpi) de bronz sau de lut ars, decorate cu semnul crucii sau cu monograma lui Hristos, descoperite mai ales în centrele urbane ale fostei provincii. Alte obiecte paleocreștine s-au descoperit în Banat și în Oltenia (de pildă, părți dintr-un candelabru de bronz, descoperit la Răcari-Dolj, folosit desigur într-un lăcaș de cult. Majoritatea acestora sunt din secolul al IV-lea, dar unele par să fie și mai vechi. S-au descoperit și câteva obiecte paleocreștine la Bărboși-Galați, important cap de pod roman la confluența Siretului cu Dunărea, care, după aprecierea arheologilor aparțin secolului al III-lea.

 

Un lucru care trebuie subliniat în chip deosebit este acela că - pentru secolul IV - avem primele dovezi literare și arheologice privind existența unor lăcașuri de cult în teritoriile daco-romane nord-dunărene. Astfel de biserici paleocreștine s-au construit peste ruinele castrului roman de la Sloveni (jud. Olt); iar la Porolissum (azi Moigrad, jud. Sălaj) un fost templu păgân a fost transformat în lăcaș de cult creștin. În alte două centre s-au descoperit fundațiile unor bazilici și anume, la Sucidava (azi Celei-corabia, jud. Olt), cu o serie de inscripții creștine în limba greacă și la Morisena (azi Cenad, jud. Timiș). Se pare că și actuala lucrare din Densus (jud. Hunedoara) este un fost monument funerar roman transformat în lăcaș de cult creștin prin secolul al IV-lea. În actul martiric al Sfântului Sava care și-a dat viața pentru Hristos undeva în părțile Buzăului, la 12 aprilie 372, se relata că el "cânta psalmi în biserică". Firește, toate aceste lăcașuri de cult presupun existența unor preoți și ierarhi, cum vom constata în paginile următoare.

 

Mărturii lingvistice

 

Un argument convingător asupra vechimii creștinismului românesc ne oferă numeroasele cuvinte cu sens religios din fondul principal lexical al limbii române, folosite din secolele III-IV până azi. O parte din termeni au fost preluați din latina populară vorbită de strămoșii noștri daco-romani și "încreștinați", iar alții creați pe loc de noii mărturisitori ai credinței creștine. Notăm cuvintele: biserică (din basilica), credință, lege, Înviere, Înălțare, Bobotează, Treime, Tată, Fecioară, înger, altar, cruce, rugăciune, toacă, tâmplă, păcat, părinte, păgân, a boteza, a cununa, a cumineca, a se închina, a se ruga s.a.

 

Câteva sărbători creștine au preluat numirile unor vechi sărbători păgâne apropiate ca dată de ale noastre, primind, însă, un înțeles nou, creștin (Calatio-calationem - Crăciun, Florilia - Florii, Rusalia - Rusalii, dies conservatoria -sărbătoare). Un amănunt semnificativ este acela că în rugăciunea „Tatăl nostru”, ca și în „Simbolul de credință”, alcătuit la primele două Sinoade ecumenice (325 și 381), peste 90% din cuvinte sunt de origine latină (excepție fac, în „Tatăl nostru”, cuvintele: greșeală, ispită și mântuiește), ceea ce arată că ele au fost cunoscute de strămoșii românilor încă din perioada de formare a lor ca popor.

 

Martiri creștini

 

Se cunosc mai multe nume de creștini ce au suferit moarte martirică în timpul persecuțiilor pornite de goți, cum a fost acel Sava pe care l-am pomenit mai sus, în părțile Buzăului, în anul 372, un sfânt Nichita și alții. În provincia „Scythia Minor” și în imediata apropiere, numărul creștinilor martirizați în cursul persecuției lui Dioclețian (cca. 300 d.Hr.) este foarte ridicat. Consemnăm între ei pe Zoticos, Atalos, Kamasis și Filipos, toți la Noviodunum (azi Isaccea), ale căror moaște s-au descoperit într-o criptă de la Niculițel, jud. Tulcea (azi depuse în biserica mănăstirii Cocoș); pe Chiril, Chindeas și Tasius la Axiopolis (azi Cernavodă); preotul Epictet și convertitul său Astion la Halmyris (azi Dunavăț); Macrobiu, Gordian, Heli, Lucian, Zotic și Valerian, frații Argeu, Narcis și Marcelin, toți la Tomis (azi Constanța). În orașul Durostorum (azi Silistra), la granița dintre provinciile Scythia Minor și Moesia Inferior, consemnăm numele soldaților martiri Pasicrat, Valentin, Marcian și Nicandru, iar mai târziu pe soldatul Emilian; în satul Ozobia, lângă Durostorum, au pătimit martirii Quintilian, Maxim citețul și Dadas.

 

Ierarhia bisericească

 

Toate informațiile de mai sus duc la constatarea că trebuia să existe și o organizare bisericească în teritoriile carpato-dunărene. Izvoarele istorice au dovedit că încă de la începutul secolului al IV-lea, deci îndată după promulgarea edictului de la Mediolanum (Milano) din 313, sunt atestate documentar aproximativ 15 scaune episcopale în diferite cetăți de pe malul drept al Dunării, în provinciile romane Pannonia Inferior, Dacia Ripensis și Moesia Inferior (azi în Iugoslavia și mai ales Bulgaria) - la Sirmium, Singidunum, Viminacium, Oescus, Bononia, Marcianopolis, Novae, Appiaria, Abbvitus, Durostorum, ai căror titulari au participat la lucrările unor Sinoade ecumenice sau locale. Presupunem că acestea erau și mai vechi, pentru că în jurul anului 300, în cursul persecuției lui Dioclețian, în cetățile respective au suferit moarte martirică un număr apreciabil de preoți.

 

În nordul Dunării se cunoaște un singur episcop și anume Teofil "al Gothiei", participant la lucrările primului Sinod ecumenic de la Niceea din anul 325; titulatura lui se explică prin aceea că la data respectivă teritoriile nord-dunărene erau sub stăpânirea goților. În anul 336 a fost hirotonit la Constantinopol un ucenic al lui Teofil, Ulfila, unul din marii misionari din ținuturile nord-dunărene (unul din părinți era grec, altul got). Potrivit relatărilor unui istoric de atunci, Filostorgiu, el "a fost hirotonit episcop pentru toți creștinii din țara getică", deci dintr-o țară ai cărei locuitori erau considerați ca "geți" (acum daco-romani). Reîntors în nordul Dunării, el a predicat în limbile gotică, latină și greacă (pentru descendenții grecilor luați în captivitate de goți). La început a fost ortodox, dar mai târziu a devenit arian sau semiarian. În chip deosebit trebuie arătat că acum a început traducerea Bibliei în limba gotică, folosind și un alfabet nou, creat de el. Prin anul 348 a fost nevoit să se refugieze - cu mulți credincioși - în sudul Dunării, din cauza persecuțiilor îndreptate împotriva creștinilor de conducătorii goților, continuându-și acolo activitatea până la moarte (cca. 381-383). Pe lângă aceștia, au putut activa în nordul Dunării și alți episcopi, dar și așa numiții "horepiscopi", adică episcopi de sat, atestați în Biserica veche între secolele III-XI, care locuiau în sate și activau numai din încredințarea unor episcopi cu eparhie sau episcopi "perihoreți" (misionari).

 

Organizarea bisericească din Schythia Minor

 

Menționam la început că Sfântul Andrei a trebuit să hirotonească episcopi, preoți și diaconi în cetățile de la Pontul Euxin în care a predicat pe Hristos. La rândul lor, primii episcopi au hirotonit pe alții, chiar în condițiile în care credința creștină nu era încă recunoscută legal. Numai așa se poate explica faptul că în cetatea Tomis, metropola provinciei, sunt atestați documentar mai mulți episcopi. Actele martirice amintesc pe episcopii Evangelicus , Efrem și Tit, la începutul secolului al IV-lea. Un episcop de Tomis cu numele Marcu a participat la lucrările primului Sinod ecumenic de la Niceea. în anul 369 era atestat documentar episcopul Betranion, apărător al Ortodoxiei în fața ereziei ariene; urmașul său Gherontie a participat la Sinodul II ecumenic de la Constantinopol din 381. În secolul al V-lea sunt cunoscuți episcopii Teotim I, Timotei (care a luat parte la Sinodul III ecumenic din 431, de la Efes), Ioan, Alexandru, Teotim II, iar în secolul următor Paternus și Valentinian. Toți erau oameni de mare cultură, autori de scrieri teologice care au luat parte la controversele dogmatice ale timpului.

 

În secolul al VI-lea Scythia Minor era o "provincie mitropolitană ", iar titularul ei devenise mitropolit, având 14 episcopii sufragane, în principalele orașe ale provinciei. Toate aceste scaune episcopale - inclusiv Tomisul - erau în legătură directă cu Patriarhia din Constantinopol, noua capitală a imperiului, principiu consfințit printr-o hotărâre a Sinodului IV ecumenic de la Calcedon, din anul 451. Deci erau legați de Roma prin limbă, iar de Constantinopol prin credință.

 

Din aceeași provincie erau originari și câțiva teologi de prestigiu, dintre care vom menționa doar doi: Sfântul Ioan Casian (c. 360-435), întemeietorul a două mânăstiri în Marsilia (azi Marseille - Franța), autorul unor lucrări teologice (Convorbiri cu Părinții, Despre așezămintele mânăstirești cu viață de obște, Despre întruparea Domnului s. a.) și Dionisie Exiguul (sau "cel Smerit", cca. 460-545), traducătorul unor cărți teologice și canonice din grecește, cel ce a pus bazele actualului sistem cronologic, cu numărarea anilor de la nașterea lui Hristos ("era creștină").

 

Răspândirea masivă a creștinismului în teritoriul dintre Dunăre și Mare este confirmată și de cele aproximativ 35 de bazilici din secolele IV-VI descoperite în principalele centre urbane ale provinciei, la Tomis, Callatis (azi Mangalia), Tropaeum Traiani (Adamclisi), Histria (Istria), Axiopolis (Cernavoda), Troesmis (Iglitia), Dinogetica (Garvan) etc., la care se adaugă peste o sută de inscripții de obiecte cu caracter creștin din secolele IV-VI.

 

Din toate acestea, se poate desprinde constatarea că nu poate fi vorba de o încreștinare a strămoșilor noștri la o anumită dată, de o convertire a lor în masă, din ordinul conducătorilor politici sau în urma activității unor misionari oficiali, cum este cazul altor popoare din jur. La daco-romani procesul de încreștinare are o notă specifică, în sensul că a durat câteva secole, fiind rezultatul contactului direct al populației autohtone și al coloniștilor cu propovăduitorii noii credințe religioase. Limba latină și credința creștină au fost factorii care au contribuit la consolidarea procesului de unificare etnică, lingvistică și spirituală a autohtonilor cu noii veniți în Dacia, de neamuri și credințe diferite. Romanizarea și creștinarea au fost două procese paralele, încât se poate spune că la încheierea lor a apărut în istorie un popor nou, cel român, cu o credință nouă, cea creștină. Cu alte cuvinte, poporul român s-a născut creștin."

 

II. Biserica Românească în secolele VII-XI

 

În jurul anului 600, întreaga organizare bisericească de la Dunărea de Jos s-a prăbușit sub presiunea triburilor avaro-slave. Prin așezarea slavilor în Peninsula Balcanică, legăturile daco-romanilor din nordul Dunării cu populațiile romanizate din sudul ei au slăbit. Dar procesul de romanizare și încreștinare fiind încheiat, strămoșii noștri au putut să asimileze unele grupuri de popoare cu care au fost nevoiți să conviețuiască. Iar credința creștină - ca formă superioară de manifestare spirituală - au reușit să o impună și popoarelor migratoare așezate la noi, ea devenind astfel un factor de cultură și de civilizație în rândul acestora. În schimb, slavii au reușit să impună limba slavă în cultul Bisericii noastre - începând cu secolul al X-lea – și care s-a menținut până în secolul al XVII-lea.

 

Știrile privitoare la viața bisericească a românilor, după anul 600, sunt destul de lacunare. Continuitatea unei vieți creștine este atestată însă de descoperirile arheologice: șase bisericuțe rupestre într-un masiv calcaros la Basarabi - jud. Constanța, desigur o așezare mănăstireasca (secolele IX-XI, după unii istorici chiar din secolele IV-XII), fundațiile a doua biserici în nordul Dobrogei, una la Niculițel (secolele X-XII), alta la Garvan (fosta Dinogeția) din aceeași perioadă. În jurul celei din urmă s-au descoperit resturi de pictură, la care se adaugă numeroase obiecte de cult creștine între care și bucăți dintr-un clopot, cel mai vechi cunoscut la noi în țară. O serie de cruci-relicvar și chiar matrițe pentru confecționarea crucilor s-au descoperit în diferite părți ale țării, inclusiv dincolo de Prut. Fundațiile de biserici s-au descoperit la Dabaca, la cca. 30 km Nord Vest de Cluj-Napoca (secolele X-XI), altele sub bisericile catolice de mai târziu din Alba Iulia și Prejmer, jud. Brașov și altele.

 

Aceste descoperiri sunt nu numai probe incontestabile asupra continuității românilor ortodocși pe aceste meleaguri, ci constituie și indicii sigure pentru existența unor episcopi români. Probabil, în locul vechiului scaun episcopal de la Tomis, distrus de avari și slavi, va fi luat ființă altul, în nordul Dobrogei, poate la Dinogeția - Garvan, unde s-au descoperit biserica și multe obiecte de factură creștină. Nu este lipsit de interes să menționăm că în secolele XI-XIV exista o "episcopie a vlahilor" în sudul Dunării (pe teritorii aparținătoare azi Bulgariei și Iugoslaviei), iar după 1185-1186 a luat naștere o Arhiepiscopie vlaho-bulgara la Târnovo, în cadrul statului "vlaho-bulgar" de la Târnovo, creat atunci.

 

În teritoriile intracarpatice, din secolele IX-X, poate chiar mai de mult – o dată cu cristalizarea primelor formațiuni politice cunoscute (Gelu în Transilvania propriu-zisă, se pare cu centrul la Dăbâca, Menumorut în Bihor și Arad, Glad în Banat, altul în jurul orasului Alba-Iulia), locul horepiscopilor și al episcopilor misionari a fost luat de episcopii propriu-ziși (eparhioți). Cu alte cuvinte, în noua situație politică, cu conducători care își aveau reședința într-o cetate, instituția horepiscopilor s-a dovedit necorespunzătoare, întrucât fiecare conducător politic voia sa aibă în "cetatea" sa un episcop, care să-și întindă cârmuirea peste preoții și credincioșii din formațiunea politică respectivă. Astfel de episcopii ortodoxe românești au putut exista la Dăbâca - centrul stăpânirii lui Gelu Romanul, la Alba-Iulia, pe lângă conducătorul politic de acolo, la Biharea - centrul stăpânirii lui Menumorut, la Morisena, pe lângă ducele Glad. Într-o diplomă a împăratului Vasile II Bulgaroctonul al Bizanțului (976-1025) din anul 1020, era menționat un "castru episcopal" la Dibiscos, probabil vechiul Tibiscum din timpul romanilor (Jupa - Caransebeș, după alții Timișoara de azi).

 

După cucerirea Transilvaniei de către Regatul catolic maghiar (secolele XI-XIII), în locul vechilor formațiuni politice românești s-au creat așa-numitele "comitate" (Bihor, Alba, Hunedoara etc.). Același lucru s-a întâmplat și cu instituțiile bisericești ale românilor, adică în locul episcopiilor ortodoxe de aici au luat naștere episcopii catolice maghiare. Deci, o data cu crearea comitatului Bihor, cu reședința în Biharea, în locul episcopiei ortodoxe s-a creat o episcopie latină, mutată mai apoi la Oradea, unde a rămas până aproape de zilele noastre, fapt recunoscut și de unii istorici maghiari. Tot așa, sediul comitatului Alba a fost stabilit în Alba-Iulia, unde s-a creat și o episcopie romano-catolica, existentă până azi, în locul celei ortodoxe. Episcopia catolică de Morisena (Cenad) a fost creată de regele Ștefan cel Sfânt al Ungariei, în anul 1038, după ce a cucerit cetatea de la principele Ohtum sau Ahtum (tot aici a adus și călugări latini în mănăstirea ortodoxă Sfântul Ioan Botezătorul ). Deci, episcopiile catolice din Transilvania au luat ființă pe locul vechilor scaune episcopale - sau horepiscopale - ortodoxe de la Biharea (Oradea), Alba-Iulia și Morisena - Cenad. Fenomenul înlocuirii unor biserici și mănăstiri ortodoxe cu altele, catolice, poate fi urmărit și în alte părți ale Transilvaniei.

 

În ciuda acestor schimbări și a politicii de catolicizare a românilor dusă de regii Ungariei, de multe ori instigați de papă, organizarea bisericească a românilor ortodocși a supraviețuit. De pildă, într-o scrisoare a papei Inocențiu III către arhiepiscopul de Calocea, din 1205, era menționată o episcopie ortodoxă "pe moșiile fiilor cneazului Bâlea". Episcopia respectivă putea fi ori în părțile Bihorului ori ale Hunedoarei, unde existau cneji cu acest nume, unii dintre ei ctitori de biserici.

 

O organizație bisericească superioară la românii transilvăneni este sugerată de însăși existența unor mănăstiri ortodoxe din secolele XI-XIV. În afară de bisericile de la Dăbâca, sunt atestate documentar mănăstirile de la Morisena, la începutul secolului al XI-lea, de la Meseseni, în satul Moigrad-Salaj, de la Hodoș - jud. Arad, câteva biserici rupestre în părțile Silajului și la Cheile Cibuui, în jud. Alba etc. În 1204 regele Emeric al Ungariei informa pe papa Inocențiu al III-lea, că unele biserici "ale călugărilor greci", adică ortodocși, din regatul său, se ruinează "din lipsa de grijă a episcopilor diecezani și din pricina acelor greci înșiși". Înseamnă că în Transilvania ființau - încă din secolul al XII-lea - puternice nuclee de viață monahală ortodoxă, care presupun și existența unor ierarhi ce îndrumau întreaga activitate bisericească.

 

În afară de acestea, în toată Transilvania existau numeroase biserici românești de piatră, din care unele dăinuiesc până astăzi, cele mai multe în județul Hunedoara, ctitorii ale cnejilor români din acele locuri: Densus (menționată mai sus, refăcută în secolul al XIII-lea), Streisângeorgiu (secolul al XII-lea) - cu fresce din 1313-1314 și cu o inscripție în care sunt menționați preotul Nanes și zugravul Teofil, refăcută în 1408-1409 de cneazul Candres și soția sa Nistora , Strei, Sântămăria Orlea, Cetatea Coltului, Gurasada (toate din secolul al XIII-lea), Ostrov, Sânpetru, Nucșoara, Peșteana, Leșnic, Criscior, Ribița, mănăstirea Prislop (toate din secolul al XIV-lea), iar în alte părți ale Transilvaniei: mănăstirea Râmeți - jud. Alba (secolul al XIV-lea), cu o inscripție din 1377 care consemna numele arhiepiscopului Ghelasie și al zugravului Mihu, Zlatna și Lupșa, în județul Alba, biserica Sfântul Nicolae din Șcheii Brașovului (secolul al XV-lea, pe locul uneia mai vechi), Vad și Feleac, în județul Cluj (secolul al XV-lea) și multe altele. Același lucru se poate spune despre mănăstirile din Banat: Bezdin, Partoș, Lipova, Semlac, Sangeorge, Sredistea Mica, Varadia, Mesici, Voilovita, Cubin, Zlatita, Cusici, Bazias, Ciclova, Ogradena Veche, toate din secolele XIV-XV. În Bihor, cnejii români au ridicat mănăstirea de la Voievozi (secolele XII-XIV), bisericile din Seghiste, Remetea, Tileagd (secolele XIV-XV) s.a. În Maramureș consemnăm mănăstirea Sfântul Mihai din Peri, pusă sub jurisdicția Patriarhiei din Constantinopol în 1391, bisericile din Cuhea, Ieud, Biserica Alba, Apsa de Mijloc, Sarasau, Barsana etc., toate din secolele XIV-XV. În actele medievale sunt menționați - începând cu a doua jumătate a secolului XIV - numeroși protopopi, preoți și egumeni, care slujeau în bisericile și mănăstirile respective.

 

Existând atâtea biserici și mănăstiri, precum și egumeni, preoți și călugări, în mod firesc trebuie să admitem că au existat și episcopi care să sfințească bisericile și mănăstirile respective, să hirotonească preoți, să numească protopopi și egumeni. Pentru existența unor episcopi români din Transilvania pledează și numeroasele măsuri de asuprire luate de papi sau de regii maghiari (îndeosebi de Ludovic cel Mare în 1366 și Sigismund de Luxemburg în 1428) împotriva Bisericii ortodoxe românești de aici. Asemenea măsuri nu erau necesare decât împotriva unei Biserici bine organizate și nicidecum împotriva unor creștini izolați și fără cârmuitori bisericești care ar fi putut fi convertiți ușor la catolicism. Toate acestea constituie mărturii sigure asupra continuității elementului românesc ortodox în teritoriile intracarpatice.

 

Pentru secolele XIII-XIV avem o serie de știri și despre viața bisericească a românilor de la sud și est de Carpați. Astfel, este atestată documentar o Mitropolie cu reședința la Vicina , localitate identificată de cei mai mulți cercetători cu orașul Isaccea de azi, vechiul Noviodunum, pe malul drept al Dunării, în apropierea Deltei. N-ar fi exclus ca ea să fi fost o continuare a episcopiei pe care am presupus-o, în secolele IX-XII, tot în pârțile de nord ale Dobrogei, la Dinogetia - Garvan. Ierarhii de la Vicina (Teodor, Luca, Macarie, Chiril, Iachint) erau greci de neam, aflați sub jurisdicția directă a Patriarhiei din Constantinopol. În prima jumătate a secolului al XIV-lea, însemnătatea Vicinei a început să scadă, datorită deselor incursiuni ale tătarilor din nordul Marii Negre. Orașul a ajuns apoi în stăpânirea lui Basarab I, domnul Tarii Romanesti. Ultimul mitropolit de Vicina, Iachint, va fi mutat de domnitorul Nicolae Alexandru Basarab în scaunul de mitropolit al Ungrovlahiei, act recunoscut de Patriarhia Ecumenică în 1359.

 

O scrisoare a papei Grigorie IX, din 14 noiembrie 1234, făcea amintire de niște "pseudoepiscopi de ritul grecilor", în regiunile de curbură ale Carpaților, în apropiere de Episcopia catolică a cumanilor, înființata cu câțiva ani înainte. Aceștia erau episcopi ortodocși români, deoarece cancelaria papala medievală numea pe toți episcopii ortodocși "pseudoepiscopi" și "greci", indiferent de originea lor etnică. Tot așa, din diploma dată de regele Bela al IV-lea al Ungariei cavalerilor ioaniți, la 2 iunie 1247, în care erau menționate formațiunile politice conduse de voievozii Litovoi pe Jiu, în Oltenia, și Seneslau pe Argeș și cnejii Ioan și Farcaș, ambele în dreapta Oltului, aflăm de existența unor "arhiepiscopi și episcopi", firește tot de neam român. Înseamnă că pe lângă fiecare formațiune politică exista câte un conducător bisericesc.

 

În Moldova vor fi existat ierarhi ortodocși în "țara bolohovenilor", a "berladnicilor" și a "brodnicilor", amintite în izvoarele medievale. În 1353, un episcop cu numele de Chiril Romanul era amintit la Przemysl, în Polonia, după cum în secolele XI-XIV existase "episcopia vlahilor" din Peninsula Balcanică."

 

Așadar, Vasile, analfabetul nefuncțional al Patriarhiei Române, ar fi putut să citească măcar site-ul onorabil al BOR.

 

Dar ce spune trăznitul ipochimen? El mai spune că numai Academia Română s-ar putea pronunța în chestiuni de istorie și istoriografie, fiindcă venerabila Academie Română ar fi mai luminoasă decât alte academii. Această Academie Română, care are în fruntea sa de mai mult timp securiști și plagiatori ar fi tocmai bună să se laude că este „cel mai înalt for cultural al țării". Ipochimenul Bănescu crede că manuscrisele publicate de Academia Tomitană, fondată de IPS Teodosie, sunt „lucruri deja bine cunoscute", numai că în cele câteva sute de volume de mansucrise în facsimil color sunt și texte inedite, cum ar fi cele șapte texte în greacă ale lui Ioan Cassian. Văzuse Vasile, analfabetul nefuncțional al Patriarhiei, manuscrisele mitropoliților Tomisului? A găsit el cumva pe vreun manuscris din Vatican numele lui Paternus? A găsit el scrisoarea lui Dionysius Exiguus către marele ierarh tomitan, când nici savanții Vaticanului nu sesizaseră unde începe scrisoarea lui Dionysius, scrisoare care era încă neidentificată? Ca să nu mai spunem că edițiile Academiei Române, ediții din Eminescu și Cantemir, citează chiar editările domnului Constantin Barbu, membru titular al Academiei Europene de Științe, Arte și Litere din Paris.

 

Pentru știința ipochimenului Bănescu: Academia Tomitană a tipărit peste 500 de volume în facsimil color din cărturarii geniali ai Tomisului, episcopi, arhiepiscopi și mitropoliți.

 

Cine nu vrea să reactiveze străvechea Mitropolie a Tomisului, străveche de 1600 de ani, ori este analfabet, ori trăiește în afara Bisericii Ortodoxe Române.

 

În ceea ce-l privește pe domnul Vasile Bănescu, avem o veste proastă: nu există.

Alexandru Faur