Nu întotdeauna lumea pare un iad al pedofillor, al rețelelor de prostituție, al prostiei și incompetenței.

Am cunoscut o dată o adolescentă foarte introvertită, care avea câțiva prieteni de care era mai apropiată. Una dintre ele, mai în vârstă, în special îi lua apărarea. S-a întâmplat ca tocmai această prietenă să facă o tumoare. Tânăra adolescentă, însă, avea o credință neclintită în Dumnezeu și, cu această credință, a mers să se roage. Totuși, starea prietenei ei nu s-a îmbunătățit, ba dimpotrivă, a continuat să se înrăutățească până ce aceasta a murit. De multe ori, adolescenta, care nu provenea dintr-o familie credincioasă, se întreba de ce Dumnezeu nu îi ascultă rugăciunile, de ce atunci când pune mâinile pe un bolnav, acesta nu se tămăduiește imediat. Doar Hristos așa a promis! De ce nu moare ea în locul prietenei ei... Cum alege Dumnezeu pe cine să ia?

În ziua înmormântării prietenei sale, adolescenta a izbucnit în lacrimi. Plângea în public, ceea ce își permitea foarte rar. Era mai băiețoasă, genul care își purta singură de grijă și ei, și prietenei ei, de aceea nu își permitea în public momente de slăbiciune. Citea cărți de psihologie. Într-o noapte, a visat-o pe prietena ei. Erau într-un tunel și aceasta striga după ajutor. Bâjbâia prin întuneric, fără să o găsească pe prietena ei, fără să găsească ieșirea. După un timp, o rază de lumină i-a indicat o cale de ieșire, dar prea târziu pentru prietena ei. În noaptea când a murit aceasta, exact la ora morții ei, s-a trezit din somn țipând. 

S-a revoltat pe Dumnezeu, și-a scos cruciulița pe care o primise de la bunica ei, în semn de protest. Oare toată existența noastră să fie un pumn de țărână, exiști oare, Dumnezeule, au nu exiști? Ce fel de Tată ești, dacă nu asculți rugăciunile copiilor Tăi? Adusu-ne-ai Tu, oare, din neant ca să ne pierzi în neant? La ce bun toată suferința? Făcutu-i-ai să sufere numai pe cei buni? 

La priveghi, însă, a cuprins-o pacea și a înțeles că sufletul prietenei ei se mântuise. Mântuirea era mai presus decât viața, era adevărata viață în Dumnezeu, veșnica viață. Atunci a înțeles pentru întâia oară ce înseamnă mântuirea.

Apoi, s-a supărat că nu i-a fost aproape în ultimele clipe de viață pentru că era prea ocupată, cu liceul, cu pictura de icoane. Și s-a autopedepsit renunțând să mai picteze icoane. A considerat că acestea au despărțit-o de prietena ei în ultimele momente de viață. Era prea ocupată ca să pregătească niște icoane pentru o expoziție în Grecia pentru a remarca suferința prietenei și a îi fi alături. Murise chiar a doua zi de Paști, atunci când tot omul ar trebui să învieze.

După mai multe luni de chin și de luptă cu Dumnezeu, într-o bună zi a văzut lumea în culori care vibrau în jurul ei și a văzut totul în lumină, o lumină pe care nu o mai văzuse nicicând înainte. A simțit o legătură puternică în inima ei cu toată creația și cu Creatorul tuturor. Și vedea în fiecare om partea lui bună, adică chipul lui Hristos. Ce bine ar fi ca tot omul să vadă măcar o dată lumea astfel! Până ce a pierdut harul acesta și gândurile ei nu au mai purtat-o către acel episod.

Peste ani, deschizând o carte, a găsit cuvintele următoare:

„Știu un om în Paris, care din Sâmbăta Mare până în a treia zi de Paști, timp de trei zile a fost în starea unei vedenii pe care, în chipurile ființării noastre pământești, el n-a găsit cu putință a o exprima decât în cuvintele că a văzut dimineața neînseratei Zile. Dimineață – pentru că lumina era neobișnuit de gingașă, de subțire, de «lină», ca și albastră. Iar neînserata Zi – vecinicia” (Pr. Sofronie Saharov).