Pe cei care încă se mai încred în inocenţa, infailibilitatea şi înţelepciunea dlui Horia Roman Patapievici, i-aş îndemna să se mai gândească o dată, pentru că loc de dumirire există întotdeauna.

Recapitulând boroboaţele dlui Patapievici – chiar si aşa, scoase din context –, nu putem evita anumite interogaţii fundamentale. Bunăoară, cum poate domnia-sa, un gânditor ultramediatizat, ex-corifeu al I.C.R, să fie inocent, atunci când, referindu-se la naţia română, scrie: „Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără șira spinării”?! Cu greu poţi găsi nevinovăţia în aceste cuvinte; cu uşurinţă poţi descoperi prezenţa unui „mahalagism cultivat”, ranchiunos, imanent…

Ori, cum poate domnia-sa să fie infailibil, atunci când incearcă să-l neantizeze pe poetul nostru naţional, afirmând că „Eminescu joacă rolul cadavrului din debara. Sec spus, Eminescu nu mai este azi actual, deoarece cultura română, azi ca şi ieri, se dovedeşte a nu fi decât o cultură de sincronizare”?! Tot sec spus, atacând doar „actualitatea” lui Eminescu, dacă Eminescu nu mai e actual, atunci multe minţi luminate din trecut nu ar mai fi actuale. Pitagora, Arhimede, Platon n-or mai fi actuali pentru matematicienii, fizicienii, şi filosofii zilelor noastre. Nici Dante, Goethe sau Stendhal n-or mai fi actuali pentru culturile italiană, germană, sau franceză de azi. Ceea ce este fals da capo al fine!

Apoi, nu poţi să arzi etapele fireşti ale oricarei deveniri. Copilul, înainte de a merge pe propriile picioare, merge de-a buşilea; înainte de a scrie, învaţă alfabetul… Tot aşa, pentru a pătrunde în cultura universală trebuie sa ne iniţiem în cultura locală, naţională; pentru a ajunge la „actual” şi a-l mai şi pricepe, avem nevoie de operele acestor „inactuali”! Teza inactualităţii lui Eminescu este atât de ridicolă si de aburdă pe cât este teza infailibilităţii dlui Patapievici.

În cele din urmă, afirmând în cugetările sale că poporul român este „un popor cu substanța tarată. Oriunde te uiți, vezi fețe patibulare… guri vulgare, trăsături rudimentare”, dl Patapievici a dat cu oiştea în gard, adumbrindu-şi, probabil iremediabil, aura de filosof – drept judecător – şi înţelept, „actual”, al naţiei.

Dicţionarul limbii române ne spune că „patibular” (din fr. patibulaire) înseamna „care merită să fie spânzurat”… Ori, lucrând cu asemenea etichetări şi stereotipuri ofensatoare, nu ne este deloc cu mirare răscularea unuia dintre noi – cei cu „feţe patibulare” – împotriva „fecalelor” literare şi filosofice împroşcate cu mărinimie pe feţele noastre de dl Patapievici. S-a întâmplat ca un spirit vulcanic ca cel al Academicianului Nicolae Breban să se încumete în a da un răspuns la fel de tăios: „dacă în Polonia, Patapievici ar fi înjurat naţia şi identitatea poloneză, ăia l-ar fi împuşcat”. Dar, una e propoziţia ipotetică a dlui Breban („dacă”…), şi alta e afirmaţia, certitudinea dlui Patapievici…

 

Apoi, alături de răspunsul dlui Breban, înţelepciunea noastră populară are propriul ac de cojocul dlui Patapievici. Noi, cei care ştim că nu avem „feţe patibulare”, vrednice de spânzurat, vă spunem – copilăreşte – doar atât: „cine zice ăla îi”; iar, până vă veţi cere iertare: „tu ai zis şi tu rămâi”…