În duminica a 35-a de la Rusalii, în Bisericile Ortodoxe se citește evanghelia de la Matei 25, 31-46, despre Înfricoșătoarea Judecată făcută de Iisus Hristos la sfârșitul veacurilor:

„Când va veni Fiul Omului întru Slava Sa, și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea pe tronul slavei Sale. Și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile și-i va despărți pe unii de alții, precum desparte păstorul oile de capre. Și va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele, de-a stânga.

Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii! Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat;  bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine.

Atunci drepții Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând și Te-am hrănit? Sau însetat și Ți-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin și Te-am primit, sau gol și Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniță și am venit la Tine? 

Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei preamici, Mie Mi-ați făcut.

Atunci va zice și celor de-a stânga: Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui! Căci flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și nu Mi-ați dat să beau; străin am fost și nu M-ați primit; gol, și nu M-ați îmbrăcat; bolnav și în temniță, și nu M-ați cercetat.

Atunci vor răspunde și ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniță și nu Ți-am slujit?

El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă, întrucât nu ați făcut unuia dintr-acești preamici, nici Mie nu Mi-ați făcut.

Și vor merge aceștia la osândă veșnică, iar drepții, la viață veșnică”. (Matei 25, 31-46)

Acest cuvânt al Mântuitorului Iisus Hristos despre Înfricoșătoarea Judecată este așezat spre finalul Sfintei Evanghelii de la Matei, în continuarea unor profeții despre a doua venire a Domnului și sfârșitul lumii și a unor pilde privitoare la Împărăția Cerurilor (pilda celor zece fecioare și pilda talanților). Principalele concluzii pe care le tragem sunt despre existența unei vieți veșnice după moarte, condiționate de judecarea faptelor săvârșite în timpul vieții pământești. Omenirea este împărțită în două cete, corespunzătoare a două firi sau caractere: „caprele” sunt cei nesupuși, neascultători și neroditori, iar „oile” sunt cei blânzi, împlinitori ai voii lui Dumnezeu și roditori ai faptelor bune. Aflăm răspuns nu numai la întrebarea dacă există viață după moarte, Iisus Hristos arătând că unii vor merge la odihnă veșnică (Rai) și alții, la osândă veșnică (iad), dar și la întrebarea despre motivul existenței răului în lume. Suferința și necazurile vieții nu sunt opera lui Dumnezeu, Care a creat lumea și toate cele ce o alcătuiesc drept „bune foarte”, însă încercările au fost aduse în lume de căderea primilor oameni, care de bunăvoie s-au supus Celui-Rău. Suferințele și lipsurile nu sunt de nedepășit, dar sunt îngăduite pentru a provoca un răspuns al Dragostei între oameni. În funcție de poziționarea noastră față de acestea, putem alege să stingem răul prin facerea de bine, sau putem alege să înmulțim răul prin pasivitate și rea-voință. Faptele cu care ne-am asociat în timpul vieții dictează starea noastră de fericire sau de osândă în viața de apoi, iar Judecata acestora va fi făcută de Fiul Omului, Iisus Hristos, la sfârșitul veacurilor, fiind o judecată mai presus de mintea omenească, dovadă că cei care au parte de ea, atât cei buni cât și cei răi, se arată surprinși de rezultat.

O altă concluzie este de a nu disprețui pe cei aflați în suferință, pentru că și noi suntem oameni supuși constrângerilor vieții și putem oricând ajunge în aceleași situații, dar mai ales pentru că Iisus Hristos, Domnul nostru, adevărata instanță superioară, Se preocupă de soarta fraților mai mici ai noștri și a venit în lume să ridice păcatul celor pierduți: „Vedeți să nu disprețuiți pe vreunul din aceștia mici, că zic vouă că îngerii lor, în ceruri, pururea văd fața Tatălui Meu, Care este în ceruri. Căci Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut” se spunea mai devreme la Matei 18, 10-11. Pentru cei pe care avem tendința să-i neglijăm sau disprețuim S-a coborât Hristos să-i mântuiască. El este împreună-pătimitor cu aceștia și ne invită și pe noi să ne coborâm de pe poziția superiorității egoiste pentru a ajuta pe oricine suferă de foame, de sete, de pribegie, de lipsuri materiale sau medicale, de lipsirea de libertate și de orice altă strâmtorare. Pentru că de binele pe care îl facem sau îl refuzăm aproapelui nostru depinde mântuirea sau pierderea sufletului nostru la Înfricoșătoarea Judecată.

Dacă a-l iubi pe aproapele ca pe sine însuși este o poruncă dumnezeiască, mai mult decât atât, trebuie să facem bine semenilor noștri ca pentru Hristos Însuși, Căruia cei care L-au întâlnit I-au dat tot ce aveau mai bun. Domnul Iisus Hristos Se regăsește în suferinzii lumii acesteia, pe care a venit să-i mântuiască, și așteaptă ca fiecare dintre cei care Îi poartă numele, ca „creștin”, să Îi urmeze și exemplul. În fapta bună se ascunde asocierea noastră cu cei de-a dreapta Fiului Omului și în aproapele nostru se ascunde chipul și prilejul lui Dumnezeu de a ne „cântări” și evalua inimile.

Acolo unde ne duce inima, spre bine sau spre rău, acolo ne va duce și judecata cea „nemitarnică” a lui Dumnezeu, Care vede ascunzișurile inimii omului. Înainte de a ne gândi la sfârșitul lumii, suntem datori să medităm la sfârșitul vieții noastre și la judecata faptelor noastre înaintea Celui Ce ne-a dat viața.