În prima duminică din Postul Mare, numită și Duminica Ortodoxiei, la Sfânta Liturghie săvârșită în Biserica Ortodoxă se citesc două pasaje din Sfânta Scriptură (Apostolul și Evanghelia) care vorbesc despre puterea credinței și despre urmarea lui Hristos:

Ap. Evrei 11, 24-26; 32-40
„Prin credință, Moise, când s-a făcut mare, n-a voit să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a ales mai bine să pătimească cu poporul lui Dumnezeu, decât să aibă dulceața cea trecătoare a păcatului, socotind că batjocorirea pentru Hristos este mai mare bogăție decât comorile Egiptului, fiindcă se uita la răsplătire. (...) Și ce voi mai zice? Că timpul nu-mi va ajunge, ca să vorbesc de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Ieftae, de David, de Samuel și de proroci, care prin credință au biruit împărății, au făcut dreptate, au dobândit făgăduințele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișul săbiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în războaie, au întors taberele vrăjmașilor pe fugă; unele femei și-au luat pe morții lor înviați. Alții au fost chinuiți, neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere; alții au suferit batjocură și bici, ba chiar lanțuri și închisoare; au fost uciși cu pietre, au fost puși la cazne, au fost tăiați cu fierăstrăul, au murit uciși cu sabia, au pribegit în piei de oaie și în piei de capră, lipsiți, strâmtorați, rău primiți. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, și în munți, și în peșteri, și în crăpăturile pământului. Și toți aceștia, mărturisiți fiind prin credință, n-au primit făgăduință, pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârșirea.”

Ev. Ioan 1, 43-51
În ziua aceea a vrut Iisus „să plece în Galileea și a găsit pe Filip. Și i-a zis Iisus: Urmează-Mi! Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei și a lui Petru. Filip a găsit pe Natanael și i-a zis: Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege și prorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. Și i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino și vezi. Iisus a văzut pe Natanael venind către El și a zis despre el: lată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleșug. Natanael l-a spus: De unde mă cunoști? A răspuns Iisus și i-a zis: Mai înainte ca Filip să te cheme, te-am văzut când erai sub smochin. Răspuns-a Natanael: Rabbi, Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Tu ești Împăratul lui Israel! Iar Iisus i-a zis: Pentru că ți-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Și a grăit: Adevărat, adevărat zic vouă, că de acum veți vedea cerul deschizându-se și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și coborându-se peste Fiul Omului.”

Prima Duminică din Sfântul și Marele Post a fost instituită de către Sinodul de la Constantinopol din anul 843 ca sărbătoare a Ortodoxiei, dedicată biruinței dreptei credințe asupra celor care nu cinsteau icoanele și asupra tuturor ereziilor.

„Lupta contra icoanelor încheie seria marilor erezii care au frământat Biserica în primele opt veacuri creștine. Fiecare dintre aceste învățături greșite atacă un aspect sau altul al lucrării mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu. Iconoclasmul, însă, nu mai lua ca țintă un anumit aspect, ci lucrarea mântuirii în ansamblu. Și, așa cum această foarte complexă erezie constituia o ofensivă generală împotriva întregii învățături ortodoxe, tot așa, restabilirea cultului icoanelor nu a reprezentat o victorie izolată, ci triumful întregii Ortodoxii. Biserica a învins și va continua să învingă o mulțime de erezii felurite, dar una singură dintre victoriile sale, cea împotriva iconoclasmului, a fost proclamată în mod solemn drept triumf al Ortodoxiei”, se arată într-un fragment din Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la Duminica Ortodoxiei din anul 2003, citat de Agenția de Știri Basilica

Aceeași scrisoare pastorală a Sfântului Sinod constituie punctul de pornire al unei predici rostite de vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania cu prilejul Duminicii Ortodoxiei. 

„Cultul icoanelor își are rădăcina și justificarea în întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dumnezeu-Tatăl este abstract, este nevăzut, este necuprins cu mintea, nimeni nu L-a văzut vreodată, nici măcar Moise, care a stat de vorbă cu El. Dumnezeu continuă să rămână un mister învăluit în taină. Dar, Dumnezeu, din mila Sa față de noi, L-a trimis pe Fiul Său, a doua Persoană a Sfintei Treimi, Care S-a întrupat și a devenit Om, în persoana Domnului nostru Iisus Hristos.  Luând chip de om, a avut chip de om. Un chip este o înfățișare, are anumite trăsături și poate să fie desenat, reprezentat. Un chip poate să aibă o imagine. Această imagine, în vremea veche, era icoana, uneori un desen foarte simplu. În zilele noastre, chipul poate este portret, fotografiat, filmat sau făcut de pictori sau de desenatori.

Așadar, de vreme ce Iisus Hristos a devenit Om, chipul Său a devenit chip văzut. Așa cum ne spune și Sfântul Apostol Pavel, Iisus Hristos a fost chipul Nevăzutului Dumnezeu. De aceea ni se spune în pastorală că musulmanii din vremea veche n-au acceptat cultul icoanelor, ei care veniseră cu puterea până la marginile Imperiului Bizantin și amenințau să-l cucerească, ceea ce au și făcut. Pentru că ei se închină la un Dumnezeu abstract. Dumnezeul lor nu are un Fiu întrupat și devenit Om, are doar un profet. Așa cum și Moise nu a fost fiu al lui Dumnezeu, ci a fost profetul lui Dumnezeu. Iată de ce creștinismul este singura religie monoteistă care crede în Sfânta Treime și care crede în întruparea Fiului lui Dumnezeu în persoana lui Iisus Hristos.

Așa se face că chipul lui Iisus Hristos a putut să fie întipărit: prima dată, potrivit Sfintei Tradiții, pe năframa Sfintei Veronica, femeia care L-a văzut pe Iisus mergând sub Cruce, pe drumul Golgotei și, văzându-I fața brăzdată de sudoare și de sânge, și-a scos năframa și I-a pus-o pe față pentru ca să-I usuce sudoarea. Și chipul lui Iisus a rămas întipărit pe această năframă. Este începutul iconografiei hristice. De aci au venit zugravii și pictorii și avem chipul lui Iisus Hristos până în zilele noastre și-l vom avea până la sfârșitul veacurilor.

Cu atât mai mult pot să fie reprezentate în imagini chipurile unor oameni-oameni, precum a fost Maica Domnului și cum sunt sfinții Săi! Iată de ce noi, ortodocșii, avem cultul icoanelor.

E bine să știți un lucru esențial: cinstind sfânta icoană, noi cinstim în realitate nu materia din care este făcută icoana, ci persoana care se găsește în spatele icoanei și pe care icoana o reprezintă. Noi ne găsim în fața icoanei Mântuitorului Iisus Hristos, dar credința noastră Îl întrupează pe Iisus Hristos în această icoană și în spatele icoanei. Noi nu ne închinăm lemnului din care este făcută icoana, ci persoanei lui Iisus Hristos pe care o reprezintă.
 
Aceasta asigură și comunicarea personală dintre om și Dumnezeu. Comunicarea adevărată nu este abstractă, nu este teoretică, ci este de la persoană la persoană.

Iconoclaști nu au existat numai în veacurile de care se vorbește în pastorală, ci iconoclasmul a renăscut în secolul al XVI-lea, o dată cu ivirea protestantismului, care a negat existența și prețul icoanelor în viața și cultul creștin. Atunci, începând cu Germania, și în foarte multe țări occidentale icoanele au fost prigonite, sfărâmate sau arse. Cele care au rămas astăzi sunt venerate de protestanții înșiși, care își dau seama de greșeala imensă pe care au făcut-o strămoșii lor. În lăcașurile protestante se păstrează cu venerație icoanele care au mai fost păstrate din prigoana din secolul al XVI-lea, iar eu însumi am văzut acum doi ani în biserica episcopală din Stuttgart icoane specific ortodoxe, nu rămase din prigoana de atunci, ci adoptate din părțile noastre, nu numai în naosul, ci și în altarul bisericii episcopale din acest oraș al Germaniei. Așadar, icoana începe să își recâștige interesul chiar din partea acelora care au prigonit-o cândva.

Se știe că protestantismul a fost o reacție împotriva catolicismului, iar catolicii nu au rămas nerăniți. Au fost și ei obligați să își diminueze cultul icoanelor și așa primul plan a fost ocupat de cultul statuilor, care se menține până în ziua de astăzi. Au și catolicii icoane, dar, preponderent, se mențin statuile.

Noi, ortodocșii, nu am  adoptat niciodată cultul statuilor, dar am rămas în întregime credincioși acestui cult al icoanelor.

Repet, este vorba și de faptul că noi, oamenii, gândim în simbol. Noi nu gândim în abstract decât matematic și gândim abstract doar filosofic, în noțiuni, în concepte. Dar, în viața de toate zilele, noi gândim în simboluri, iar icoana este un simbol al realității pe care ea o reprezintă. Aceasta înseamnă și certitudinea unei relații personale dintre noi și persoana pe care o reprezintă icoana.

Se găsesc iconoclaști și în zilele noastre, iconoclasmul nu s-a isprăvit. Există creștini, sau oameni care-și spun creștini, care tăgăduiesc justificarea icoanelor în Biserică și în cult. Ei spun că noi ne închinăm la idoli. Idol era altceva: era chipul cioplit, despre care credinciosul de atunci credea că el este dumnezeu, obiectul acela cioplit din lemn. Dar noi nu credem că icoana este Dumnezeu, nu credem că icoana, lemnul este Iisus Hristos, ci doar reprezentarea lui Iisus Hristos.

La acestea se adaugă și valoarea afectivă. Noi trăim și prin afecte. Iată, ne rugăm pentru pace. (...)Tinerii (soldați din misiunile de menținere a păcii -n.n.) pleacă undeva, la marginea frontului sau a războiului și lasă acasă mame și copii. Aș vrea să știu care neoprotestant de astăzi care neagă cultul icoanelor, care mamă din această categorie nu păstrează fotografia fiului ei plecat departe și n-o sărută, plângând cu lacrimi de dorul lui?  Și aș întreba-o dacă are conștiința că sărută cartonul sau conștiința că sărută persoana fiului ei care este departe? Și, în ipoteza că printre ei s-ar afla vreunul dintre cei care tăgăduiesc cultul icoanei și care a lăsat acasă un copil împreună cu mama lui, aș vrea să știu dacă, sărutând fotografia copilului, are conștiința că sărută hârtia sau cartonul și nu copilul pe care l-a lăsat acasă și care își așteaptă tăticul?

Așa este sentimentul meu, iubiții mei. Eram tânăr și m-am găsit o dată în mănăstirea Cetățuia de lângă Iași. Și am intrat în biserica mică și m-am găsit în fața icoanei Maicii Domnului, de o mare frumusețe și căldură. Și atunci am îngenuncheat și m-a învăluit sentimentul că mă găsesc în fața portretului mamei mele. Și m-am rugat așa cum m-aș fi rugat în fața mamei mele.

Acesta este și argumentul afectiv, pe lângă cel de credință, pe care noi, ortodocșii, îl avem în cultul icoanelor: este cultul persoanei care trăiește prin imagine și prin simbol.

De aceea, iubiții mei, păstrați acest cult, cinstiți icoanele și venerați-i pe sfinții și pe sfintele care se găsesc în spatele lor și pe care icoanele îi reprezintă! În felul acesta vom putea să ne rugăm împreună către Iisus Hristos: Preacuratului Tău chip ne închinăm, Bunule, cerând iertare greșealelor nastre, Hristoase Dumnezeule! Amin.”  
 
Pe lângă predica rostită de vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania în Duminica Ortodoxiei din 16 martie 2003, pentru o informare mai tehnic argumentată, poate fi lecturată și predica părintelui Ilie Cleopa referitoare la subiectul cinstirii icoanelor și la biruința Bisericii asupra ereziei iconoclaste, motivul pentru care cinstim până astăzi Duminica Ortodoxiei ca prima din Sfântul și Marele Post al Învierii Domnului.