ascultă articolul

Bunătatea față de semeni este însăși condiția calității noastre de creștin. Prin ea se cunosc ucenicii și se recunosc prietenii Domnului. Iubirea aproapelui, indiferent că acesta îți este prieten sau vrăjmaș, este porunca de căpetenie a Legii celei noi, menite să creeze o atmosferă de pace și bunăvoire între oameni.

Dreptmăritori creștini,

În Predica de pe munte, Mântuitorul ne învață ce atitudine trebuie să luăm față de vrăjmașii noștri, pe care trebuie să-i iertăm și să-i tratăm cu compasiune și bunătate. Prin aceasta ne dovedim urmași ai lui Hristos și ne asemănăm cu Tatăl ceresc, Care este Iubire și „face să răsară soarele peste cei răi și peste cei buni” (Mt. 5, 45).

Bunătatea față de semeni este însăși condiția calității noastre de creștin. Prin ea se cunosc ucenicii și se recunosc prietenii Domnului. Iubirea aproapelui, indiferent că acesta îți este prieten sau vrăjmaș, este porunca de căpetenie a Legii celei noi, menite să creeze o atmosferă de pace și bunăvoire între oameni.

Iubiți credincioși,

Bunătatea este o însușire a lui Dumnezeu. Dacă cei vechi își închipuiau că Cel Preaînalt este un Stăpân înfricoșător, dacă evreii credeau într-un „Domn al oștirilor”, răzbunător, Dumnezeul nostru, al creștinilor, ne este descoperit de Mântuitorul ca un Părinte prea bun, Care dă tuturor toate cele spre trebuință (Lc. 6; Rom. 2; Tit 3).

Bunătatea este compasiune și înseamnă încercarea de a ne substitui altora, de a reacționa la faptele semenilor, de a-i ajuta, întâmpinând nevoile lor, iertându-i când greșesc, de a avea înțelegere pentru ei, de a-i sluji.

Bunătatea implică încrederea în om, implică deschiderea inimilor noastre, expunându-ne simțămintele intime și delicate. Și aceasta trebuie manifestată față de toți, nu numai față de cei pentru care avem vreo afinitate naturală, familie, prieteni, semeni, simpatici, că Dumnezeu arată bunătatea și la cei nerecunoscători și răi, cum ne spune Sfânta Evanghelie de astăzi (Lc. 6, 35).

Bunătatea poate fi un zâmbet, un mulțumesc, o încurajare adresată unei persoane bătrâne, un cuvânt de afecțiune adresat unui copilaș. Nici una din aceste expresii nu costă timp sau bani. Dar ele cer un sincer interes pentru fericirea celor din jurul nostru.

Oamenii păcătoși sunt egoiști, preocupați de responsabilitățile, problemele și planurile lor. Dar, când omul crește în harul bunătății, atunci iese din sine, din sfera intereselor sale și dezvoltă un adevărat interes pentru fericirea și bunăstarea celor din jurul său.

Sfântul Isaac Sirul scrie în această privință: „Veselește-te cu cei ce se veselesc și plângi cu cei ce plâng. Căci acesta este semnul curăției. Fii bolnav cu cei bolnavi. Plângi cu cei păcătoși. Bucură-te cu cei ce se pocăiesc. Fii prieten cu toți oamenii. Fii părtaș la pătimirea tuturor, dar cu trupul tău fii departe de toate”.

În memoriile unui medic, citim această întâmplare: medicul scrie cum, într-o seară, obosit de truda zilei, se gândea că se va culca devreme ca să se odihnească și să-și refacă puterile. Nu apucă să se dezbrace, când auzi pocnituri în ușă. Era un om disperat care-l chema să-i ajute soția într-o naștere grea. Se duse și ajută femeia să nască. Se întoarse acasă și mai obosit, dar aici îl aștepta un tată care îl imploră să vină la căpătâiul unui tânăr în stare gravă. Își adună ultimele puteri și merse și cu acesta. Spre dimineață, se întoarse sleit de puteri. Adormi și avu un vis ciudat: se plimba prin grădină și toate florile i se închinau în sunetul unei melodii nefiresc de frumoase. Trezindu-se buimac, află că cei pe care i-a ajutat sunt bine și îi mulțumesc pentru sacrificiul făcut.

Iată, răsplata mângâietoare a bunătății jertfelnice!

Bunătatea este astăzi o plantă foarte rară, care de mulți este socotită o slăbiciune, o neghină care ar trebui distrusă. Despre cei buni se vorbește uneori pe un ton înjositor. Nu sunt luați în serios, sunt considerați lași și slăbănogi. Dar Domnul Hristos judecă altfel.

Cei buni Îl urmează pe Acela Care este izvorul bunătății, „Care, ocărât fiind, nu răspundea cu ocară; dat la chinuri, nu amenința, ci se lăsa în știrea Celui Ce judecă cu dreptate” (I Pt. 2, 23). Adevărații „ucenici” Îl imită pe Hristos, Care a fost bun față de noi când eram încă sub păcat, când eram dușmanii Săi.

De aceea, Domnul ne cere să nu răspundem sforțărilor din afară, ci să oferim obrazul stâng celui care ne-a lovit peste cel drept sau să-i dăruim și haina celui care ne-a luat cămașa (Mt. 5, 38-48).

Mântuitorul pretinde ca la nedreptățile primite să evităm tot ceea ce nu se armonizează cu adevărata iubire și bunătate față de aproapele. Creștinii buni făptuiesc binele în orice împrejurare și se străduiesc mult ca la răul primit să nu răspundă, ca despăgubire, cu același rău sau chiar cu unul mai mare.

Treapta de sus a desăvârșirii în bunătate este răspunsul la rău cu binefacerea: în loc de pietre să dăm pâine, în loc de ocară, binecuvântări. La asta trebuie să ne determine cuvântul Domnului, Care zice: „Binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc” (Mt. 5, 44). Și mai zice: „Iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți bine, fără să nădăjduiți nimic în schimb” (Lc. 6, 35).

După firea omenească stricată de păcat așa ceva nu e posibil, dar, în Hristos și cu ajutorul Său, toate sunt cu putință. Dovadă este șirul imens de credincioși care, de-a lungul veacurilor, au urmat admirabil legea bunătății, împlinind, astfel, porunca iubirii față de aproapele.

Sfântul Macarie cel Mare, un pustnic egiptean vestit, a plecat într-o zi, însoțit de un învățăcel de-al lui, să cerceteze pe călugării unei așezări mai îndepărtate. Drumul trecea peste un deal. Învățăcelul, mai sprinten de picior, a luat-o înainte, cu gândul să-l aștepte pe bătrân sus, pe platou.

Din partea cealaltă a platoului venea un preot egiptean. Învățăcelul, în râvna pentru Legea creștinească, cum îl vede, începe să-l numească „unealtă a satanei, slujitorul dracilor, păstorul orbilor”.

Preotul egiptean îl roagă să-și vadă de drum, dar fratele mai mult îl ocărăște. Înfuriat, popa idolesc îl pocni cu toiagul în cap și acesta muri pe loc. Continuându-și drumul, preotul egiptean îl întâlni pe Sfântul Macarie, care îi spune: „Drum bun, frate!”.

Preotul egiptean întreabă de ce l-a numit frate, că el e păgân, la care Macarie răspunde: „Pentru asta tot frate îmi ești, că Tatăl tău este Tatăl meu, e Unul și Același pentru amândoi”. Păgânul continuă: „Și dacă ai ști că, mai sus, ți-am omorât ucenicul, mi-ai mai zice frate și mi-ai dori drum bun?”.

Sfântul Macarie răspunde: „Și atunci, tot frate îți zic și drum bun îți doresc, fiindcă înțeleg că te afli pe un drum rău de tot”. Bunătatea pustnicului l-a emoționat pe preotul păgân, care, după o lungă convorbire, a cerut Botezul și s-a încreștinat.

De aici se vede limpede cum bunătatea poate face bun pe cel rău și-l poate atrage la Hristos. Prin scrierile lor, prin spusele lor, prin viața lor, Sfinții ne îndeamnă să ne iertăm unii pe alții.

Ascultați-l acum pe Sfântul Ioan Gură de Aur și împliniți-i sfatul: „Să nu ne supărăm pe cei ce ne fac rău, chiar dacă aceștia sunt cei cărora le-am făcut bine – aceasta este cea mai înaltă filozofie – nici să ne înfuriem pe cei care ne ocărăsc, chiar dacă sunt mai prejos de noi cei care ne insultă, ci, cu bunătate și blândețe, să le potolim mânia. Că nu este purtare mai frumoasă și cu rezultate mai bune ca aceasta”.

Practicarea bunătății creștine este mijloc pentru a distruge din suflet patima și setea de răzbunare, apoi, pentru a păstra buna înțelegere și armonia. Precum focul topește gheața, așa bunătatea dezarmează pe adversar, îi înmoaie inima și-l aduce la pace. Prin bunătate răul se izolează, gâlceava se curmă, războiul nu ia foc, iar viața se înnobilează.

Iubiții mei,

În societate, întâlnim oameni răutăcioși, invidioși, egoiști, dar nu trebuie să-i tratăm cu răzbunare, ci cu bunătate, pentru că ei sunt fii ai lui Dumnezeu și frați ai lui Hristos, care nu pot fi trecuți cu vederea.

În Epistola către Romani, întâlnim o splendidă învățătură cu privire la bunătate și un puternic îndemn să fim mărinimoși cu cei ce ne jignesc, ne prigonesc sau nedreptățesc, lăsând apărarea noastră pe seama lui Dumnezeu (Rom. 12, 18-21).

În Evanghelia de astăzi, Hristos Domnul ne spune: „Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea” (Lc. 6, 31). Într-acolo trebuie să tindem, încât ocărâți fiind, să binecuvântăm, prigoniți fiind, să răbdăm, huliți fiind, să mângâiem (I Cor. 4, 12-13) și să luăm aminte că, fiind buni și iertând pe alții, ne iertăm pe noi.

Datoria noastră este să ne străduim a ne umple de iubire sfântă concretizată prin acte de bunătate și compasiune pentru oameni.

Când sufletul omenesc este plin de iubire dumnezeiască, în bucuria lui nesfârșită se întristează și se roagă cu lacrimi pentru lumea întreagă, ca toți oamenii să-L poată cunoaște pe Domnul.

Omul bun și iertător nu are tihnă atâta vreme cât semenii săi nu sunt întru bucuria iubirii Domnului. Prin bunătate devenim asemenea lui Hristos și ne facem părtași slavei Sale fără de sfârșit. De aceea, și Sfântul Apostol Pavel ne povățuiește: „Ca niște aleși ai lui Dumnezeu, îmbrăcați-vă cu bunătate” (Col. 3, 12). Amin.