În Duminica a XXXIII- a după Rusalii, în Biserica Ortodoxă se citește pericopa evanghelică de la Luca XVIII, 10-14;

„10. Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu și celălalt vameș. 
11. Fariseul, stând, așa se ruga în sine: Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, adulteri, sau ca și acest vameș. 
12. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig. 
13. Iar vameșul, departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci-și bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. 
14. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța”.
 
Iată tâlcuirea acestui fragment după ÎPS Antonie Plămădeală (Mitropolit al Ardealului între 1982 și 2005):


Cel drept trebuie să se păzească să nu se bucure de căderea altora, nici să fie indiferent și nici să-i părăsească dacă au căzut. Ca la război. Mai ales ca în războaiele vechi, când se lupta corp la corp. Orice soldat căzut împuținează șansa de victorie a celor rămași să lupte mai departe. În războiul duhovnicesc e tot cam așa. Cu fiecare căzut se fărâmițează bucuria biruinței totale a Binelui.

Textul, ca și celelalte ale Noului Testament, e vechi și arhi­cunoscut. Încă lisus a făcut din cei doi, vameșul și fariseul, două categorii simbolizând, cel dintâi, categoria păcătosului smerit și a smereniei, cel de-al doilea, categoria dreptului mândru și a fățărni­ciei.

Iisus l-a apreciat pe cel dintâi, evident, nu pentru că era păcă­tos, ci pentru că s-a smerit. Pentru că și-a recunoscut vinovăția. Pentru că a cerut milostivirea lui Dumnezeu. Pentru că nu s-a îndreptățit și pentru că i-a spus lui Dumnezeu adevărul despre sine. Iisus pe acesta ni-1 recomandă drept exemplu.

Dar era oare celălalt chiar opusul vameșului? Nu. Era cu ade­vărat drept. Și el îi spunea lui Dumnezeu adevărul despre sine. Nu mințea. Tot ceea ce spunea că a făcut, făcuse. Chiar și când spunea că „nu era ca vameșul”, nici atunci nu mințea.

Și atunci ce anume nu i-a plăcut lui Iisus din rugăciunea fariseului? Să fi spus și el că e păcătos și să fi cerut iertare? Să fi mimat măcar o falsă smerenie? Dar vrea Dumnezeu așa ceva? Nici vorbă. S-ar putea spune că era orgolios și își atribuia lui toată drep­tatea, dar nu pare să fi fost așa, pentru că și-a început rugăciunea cu cuvântul „mulțumesc”, deci îl făcea pe Dumnezeu părtaș la victori­ile sale morale, chiar așa cum și trebuie să facă cei care se consi­deră învingători în lupta pentru virtute.

Mai este și o altă tâlcuire, comună de altfel: lui Iisus nu i-a plăcut purtarea fariseului cu vameșul. Fariseul s-a făcut judecă­torul vameșului, comparându-se cu el și judecându-1, a fost maiaspru chiar decât Dumnezeu. Dar cine scapă de astfel de compara­ții? Cine nu trage cu ochiul în dreapta și în stânga, bucurându-se că el e altfel sau, în cel mai fericit caz, compătimind fățarnic cu cei păcătoși? Tradiția creștină, de altfel, ne îndeamnă să privim alături și împrejurul nostru. S-a zis: dacă fiecare cade singur, nimeni nu se ridică singur.

Așadar, cheia ar putea fi aici: Nu trebuie doar să privim și să trecem mai departe, ca preotul și levitul din parabola Samarineanului milostiv, ci să ne oprim, să punem mâna, să-1 ajutăm pe cel căzut. Fariseul nostru virtuos n-a făcut nimic pentru vameșul păcătos. L-a lăsat unde era, bucuros că el nu era ca dânsul.

Cel drept trebuie să se păzească să nu se bucure de căderea altora, nici să fie indiferent și nici să-i părăsească dacă au căzut. Ca la război. Mai ales ca în războaiele vechi, când se lupta corp la corp. Orice soldat căzut împuținează șansa de victorie a celor rămași să lupte mai departe. În războiul duhovnicesc e tot cam așa. Cu fiecare căzut se fărâmițează bucuria biruinței totale a Binelui. Cine poate fi bucuros numai pentru sine, când își știe frații căzuți, sau în eroare?

Și câte fețe nu are eroarea! Eroare de orientare, eroare morală, adică păcat, eroare în credință, adică erezie sau schismă. Toate ero­rile sunt condamnabile, deși există și erori care nu-l scap pe cel aflat în ele din categoria onestității. Se înșeală, dar el crede cu ade­vărat că este pe drumul cel bun, ba chiar pe singurul drum bun. Numai când nu va ajunge la țintă, va vedea și va recunoaște că a fost în eroare. Până atunci merge înainte cu orgoliul adevărului și al dreptății lui, deși are de partea lui doar orgoliul, fără adevăr și drep­tate. Numai onestitatea singură nu e de ajuns. Suntem datori să cercetăm, nu să ne lăsăm conduși de onestitatea noastră, care poate fi pur și simplu înaltă părere de sine și certitudine fără temeiuri. Și proștii sunt onești!

Oare dacă ne-am face și noi un examen, mai întâi ca persoane, apoi ca Biserici, folosind aceste două imagini, aceste două sim­boluri, devenite criterii: vameșul și fariseul, cum ne-am descoperi? Știm toți cât e de plină lumea de drepți mândri, dintre aceia care privesc la vameși cu dispreț, dar ne excludem pe noi înșine din judecată. Să ne cercetăm însă și pe noi: stăm smeriți la ușă, sau mergem țanțoși în față, cât mai în față? Și când rostim cuvintele de umilință și smerenie, cel puțin din respect față de textele liturgice, nu cumva suntem și atunci în față, socotind că ne-am făcut datoria? Și comparându-ne cu alții pe care îi simțim, îi știm și îi lăsăm în spate, nu ne credem mai buni decât ei? „Mulțumesc, Doamne, că nu sunt ca ei”.

Ce facem pentru ei? Aceasta este întrebarea? Aceasta se va pune la Judecată (Matei 25). Cât nu facem nimic, cuvintele noastre de smerenie rămân vorbe goale. Citim ce au scris alții. Măcinăm grâu străin, iar noi rămânem flămânzi. Spunem lui Dumnezeu rugăciuni solemne, dar Marele Judeăctor fără îndoială va respinge asemenea vorbărie. Ne-o spune Iisus, în mai multe rânduri. Trebuie să fim în rugăciune cu fapta și cu fapta în rugăciune. Rugăciunea e rugăciune, dacă e și faptă. Fapta bună însă e rugăciune și atunci când nu e rugăciune.

Și în calitatea noastră de confesiuni creștine, unde stăm? În spate, smeriți ca vameșul, recunoscându-ne posibile neîmpliniri și apelând la intervenția lui Dumnezeu? Nu. Este evident pentru oricine că ne înghesuim toți în față, rostind la auzire: „Mulțumim, Doamne, că nu suntem ca ceilalți”. Facem în așa fel, încât să ne vedem pe noi măcar cu un pas înaintea tuturor celorlalți. În spate toți sunt vameși păcătoși.

E adevărat că se aude și în primele rânduri mea culpa, mea maxima culpa, dar nu în numele confesiunii, ci în nume personal. Confesiunea e o abstracțiune fără sentimente și fără păcate. Ea nu poate fi decât în față. În domeniul personal mai operează conștiința, cu tainele ei. Dar toți ar sări în sus dacă li s-ar cere să rostească astfel de cuvinte în numele confesiunii lor.

Mea culpa la nivel personal, când nu e o declarație formală și o formă a orgoliu­lui, poate să-și păstreze sensul și rostul, dar la nivelul și în numele confesiunii, vorbele par a-și schimba total sensul, devenind injurii și blasfemii la adresa lui Dumnezeu. Confesiunea nu poate greși. Toate confesiunile sunt papi și mereu ex cathedra.

Poate că și aici se ascunde una din cauzele ritmului de melc, spre a nu zice de rac, al mersului ecumenismului. Căci logica cea mai simplă ne arată că nu pot fi toate confesiunile ortodoxe, adică dreptcredincioase întru toate, în așa fel încât pretinsul loc întâi, în față, să fie justificat. Dacă ar fi dreptcredincioase, n-ar mai fi atâtea confesiuni, ci ar fi una, sfântă, soborniceasca și apostolească Biserică. E drept că oarecare recunoaștere a neîmplinirii fiecărei confesiuni e implicită în acceptarea dialogurilor bilaterale, sau multilaterale, sau în cadrul mișcării ecumenice din cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor, dar și aici gândul secret al fiecărei confesiuni e nu să meargă spre ceilalți, să se întoarcă la starea de vameș care cere iertare, ci să rămână fiecare unde se află, aducându-i pe toți la sine. Chiar și în dialog, fiecare începe cu rugăciunea fariseului: „Mulțumescu-ți Doamne că nu sunt ca ceilalți”.

Să medităm dacă nu cumva parabola aceasta e astfel aplicabilă și în ecumenism și nu numai în situațiile individuale, personale.

Cum vom ieși din dilemă? Între confesiuni suntem și noi ortodocșii. Ne cuprindem și pe noi în rândul celor despre care am zis că „nu pot fi toate ortodoxe!”. Nu. Pentru că noi nu suntem în fața altarului, ca fariseul, nici la ușă, ca vameșul. Personal ne așezăm unde ne duce mintea. Ca Biserică suntem însă în Altar, cu Cel din Altar, de pe Sfânta Masă, așa cum am fost din zorii creștin­ismului. Acolo nu ne comparăm. Suntem cum am fost. N-am apărut mai târziu și nu putem intra în rândul celor care își caută locul. Îl avem dintotdeauna. Acela al dreptei credințe. Ortodoxie aceasta înseamnă.