În această duminică, Biserica Ortodoxă propune credincioșilor pilda Întoarcerii Fiului Risipitor. În acest sens, vă oferim explicațiile părintelui Vasile Gordon cu această ocazie:


Datorită greutăților de tot felul, dar mai ales a păcatelor, mulți dintre noi, dacă nu cumva toți, cădem adesea în depresie, gândindu-ne că Dumnezeu, drept fiind și-a întors fața de la noi. De aceea suntem predispuși să rostim, o dată cu fiul rătăcit din Evanghelie: „Tată, am greșit la cer și înaintea Ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău!”.

„Și încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat” (Luca, 15, 20).

Iubiți credincioși,

Acest fragment din Evanghelie exprimă unul dintre momentele cele mai impresionante ale pildei Fiului Risipitor, rânduită a se citi astăzi la Sfânta Liturghie. Momentul când fiul cel rătăcit, căindu-se, s-a întors cu teamă dar și cu încredere la casa părintească. Iar tatăl, iubitor și iertător, l-a îmbrățișat, căzând pe grumazul lui.

Pilda aceasta, una dintre cele mai frumoase, dacă nu cumva cea mai frumoasă, sub acest aspect al iertării și manifestării iubirii părintești, ne impresionează întotdeauna până la lacrimi. De ce? Pentru că în ea ne recunoaștem pe noi înșine. În ea ne vedem ca într-o oglindă.

Se spune că un copil de 3-4 ani, care nu mai văzuse niciodată o oglindă, aflându-se pentru prima oară în fața ei, a văzut în ea chipul unui băiețel care-l privea uimit. Privea chipul și i se părea foarte cunoscut. Dar peste câteva momente copilul a izbucnit fericit: mamă, mamă, vino să vezi ceva: băiatul din oglindă sunt eu!

La fel și noi, fiecare, privind în oglinda acestei pilde, în clipe de reală sinceritate vom recunoaște smerit: „Fiul cel risipitor sunt eu. Tatăl este Dumnezeu, care mi-a dat atâtea daruri, ca avuție de mare preț, iar eu, rătăcind prin lume, le-am risipit în fel și chip. Dar, între aceste daruri mi-a dat și nădejdea și pocăința, de care eu, nevrednicul, îmi amintesc, mai ales în aceste zile care ne apropie de Postul Mare. De aceea, amintindu-mi, mă pocăiesc și mă întorc la Tatăl, Care, dacă l-a primit pe fiul cel rătăcit de care vorbește Evanghelia, nădăjduiesc că mă va primi și pe mine”.

Tâlcuirea acestei pilde se poate face din mai multe unghiuri. Pentru astăzi ne propunem, cu ajutorul Domnului, să recunoaștem în Dumnezeu-Tatăl un Dumnezeu al iubirii și iertării. Căci Evanghelia aceasta nu are doar menirea să ne răscolească conștiința, nici doar să ne sensibilizeze până la vărsarea lacrimilor, ci și să ne încurajeze a ne întoarce cu nădejde spre Dumnezeu, în Biserica întemeiată de El.

Datorită greutăților de tot felul, dar mai ales a păcatelor, mulți dintre noi, dacă nu cumva toți, cădem adesea în depresie, gândindu-ne că Dumnezeu, drept fiind și-a întors fața de la noi. De aceea suntem predispuși să rostim, o dată cu fiul rătăcit din Evanghelie: „Tată, am greșit la cer și înaintea Ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău!”.

Dacă ne vom opri doar la această constatare, corectă potrivit spiritului dreptății și nu vom avea curajul să ieșim prin pocăință din starea de rătăcire, avem motive, desigur, să fim îngrijorați. Mai ales în situația în care citind pentru prima oara Biblia și având sub ochi paginile Vechiului Testament, nu cunoaștem încă Noul Testament și în consecință, nici această parabolă atât de încurajatoare.

Făcând o mică paranteză, amintim că la întâlnirile noastre de miercuri seara, da aproape un an de zile avem în lectură Vechiul Testament, în care ni se înfățișează mai mult un Dumnezeu al dreptății decât al iubirii. Un Dumnezeu intransigent, justițiar aspru, uneori chiar „răzbunător”, în fața Căruia se nasc simțăminte de teamă.

Căci iată ce găsim scris: „Eu sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinților ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea și al patrulea neam”. (Ieșire, 20, 5); sau: „A Mea este răzbunarea și răsplătirea când se va poticni piciorul lor!” (Deut. 32, 35). În astfel de condiții, frica de Dumnezeu devine supremul act de înțelepciune: „Frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii” (Pilde, 1, 7).

Se simte parcă o mare distanță între Dumnezeu și om, distanță accentuată și de unele scrieri rabinice care interziceau într-o vreme pronunțarea numelui lui Dumnezeu. Bunăoară, textul de la Levitic, 24, 16, spune: „Hulitorul numelui lui Dumnezeu să fie omorât neapărat”, a fost tradus prin „Cel ce va pronunța numele Domnului să fie pedepsit cu moarte!”.

De aceea, acei rabini au înlocuit numele lui Dumnezeu prin Cel Preaînalt, Stăpânul cerului etc., la Care, evident, nu se poate nicicum ajunge.

Iată de ce, la dialogul nostru, apar mereu nedumeriri și întrebări de genul: „Cum poate să fie Dumnezeu răzbunător, intransigent, aducător de spaimă etc. etc.?”. Răspundem de fiecare dată: să avem răbdare! Această imagine în care este accentuată mai mult latura dreptății ține de o anumită etapă a istoriei omenirii, am zice de vârsta copilăriei omenirii.

În clipa în care pășim cu lectura în Noul Testament, Îl descoperim de îndată pe Dumnezeul iubirii, Care de altfel, la o privire mai atentă, poate fi întrezărit chiar în paginile Vechiului Testament. În chip desăvârșit, însă, iubirea lui Dumnezeu se revelează în Noul Testament. Este suficient, credem, să amintim mărturia Mântuitorului nostru Iisus Hristos, notată de Sfântul Ioan Evanghelistul: „Căci Dumnezeu așa de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (3, 16).

De aceea, în lumina duhului scripturilor neo-testamentare, în veacul al IV-lea (deci după trei secole de creștinism) Avva Antonie Cel Mare avea să exclame: „Eu nu mă mai tem de Dumnezeu, ci Îl iubesc pe El!” (Pateric). Iar icoana cea mai frumoasă a lui Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeul iubirii totale, desăvârșite, este zugrăvită prin această pildă extraordinară a Fiului Risipitor.

Mergând pe firul istoric al acestei pilde, remarcăm la un moment dat o expresie aparent nesemnificativă, dar care, pentru tema noastră, este uimitor de revelatoare. După ce fiul rătăcit hotărăște să se întoarcă, se spune că „sculându-se a venit la tatăl său. Și încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă de el”.

În aceste ultime cuvinte ni sa arată că tatăl era într-o așteptare continuă, altfel nu l-ar fi văzut de departe. Înțelegem, așadar, că în fiecare zi, cu mâna streașină la ochi, scruta zările, cu bătăi accelerate ale inimii, doar-doar își va vedea fiul întorcându-se.

Ca să înțelegem și mai bine mesajul acestei expresii mai-sus citate, reproducem aici una dintre cele mai cunoscute istorioare, care se asociază minunat pildei despre care vorbim:

Se spune, la fel ca în pilda noastră, că într-o familie oarecare unul dintre copii și-a cerut partea de moștenire și a plecat în lumea largă din dorința de a fi liber si a face tot ce poftește, fără să mai dea socoteală cuiva. Dar, precum se întâmplă în astfel de cazuri, în scurtă vreme sacul moștenirii s-a golit și rămânând pe drumuri, ar fi dorit să se întoarcă acasă.

Numai că îi era foarte frică de tatăl său, pe care-l știa om aspru. Pentru că, nu numai foamea, dar și dorul de casă îl îndemnau să încerce cumva, a recurs la o stratagemă. I-a scris mamei, pe care o știa mai îngăduitoare, următoarele rânduri: „Mamă, am rămas pe drumuri, îmi pare rău de tot ce am greșit, aș vrea să mă întorc, dar mi-e foarte frică de tata. Te-aș ruga să-l îmbunezi. Dacă vei reuși, pune în pomul din fața casei o batistă albă. Eu am să vin cu trenul și în clipa în care voi trece prin dreptul casei mă voi uita pe geam și dacă voi vedea batista, înseamnă că tata m-a iertat și voi veni. Dacă nu, voi pleca mai departe să-mi ispășesc păcatele multe și grele pe care le-am făcut”.

Așa se face că într-o bună zi, fiul cu pricina s-a urcat în trenul care avea în traseu satul natal și care trecea chiar prin dreptul curții părintești. De frică să nu vadă cumva pomul fără batistă, când se apropia de casă a rugat pe cineva din compartiment să privească pe geam, avertizându-l mai înainte asupra pomului etc.

Ce credeți că a văzut călătorul respectiv? Pomul din fața casei era plin de batiste și alte albituri. Ce se întâmplase, de fapt? După ce mama i-a arătat scrisoarea tatălui, acesta nu numai că s-a îmbunat, dar i-a spus femeii să pună în pom cât mai multe albituri, ca nu cumva din mersul trenului fiul să nu observe acea batistuță și să plece.

După cele arătate mai sus, nădăjduim să vi se lumineze în suflet și mai tare imaginea Dumnezeului iubirii, decât al Dumnezeului dreptății. Asta nu înseamnă că vă îndemnăm la delăsare, Doamne ferește! Nimeni nu trebuie să zică: „Da, am înțeles. Pot să fac ce vreau, că Dumnezeu e bun și mă iartă”.

Căci se întâmplă adesea ca atunci când păcătuim diavolul să ne îndemne a gândi numai la Dumnezeul iertării, iar când să ne pocăim tot el ne pune în față pe Dumnezeul dreptății, ca să ne înfricoșeze și să ne descurajeze. Noi știm, însă, că numai ducând o viață creștinească râvnitoare, în duh de smerenie și pocăință, Dumnezeul iubirii ne iartă.

Căci zice Părintele Teognost, un călugăr constantinopolitan din veacul al IX-lea: „Dumnezeu este foc arzător și dacă te atingi de El fiind aur și argint, să nu te temi că vei arde, cum nu s-au temut nici tinerii din Babilon. Dar dacă ești de iarbă sau de paie, vei fi nimicit!”.

Desigur, nimeni nu va fi vrednic să afirme că este de aur sau de argint. Dar, în duhul smereniei și al pocăinței dovedite prin fapte, vom alunga în același timp și gândurile deprimării, care vin de la cel rău și vom nădăjdui în Dumnezeul iubirii.

Fața iubitoare a lui Dumnezeu-Tatăl ne-a fost arătată cu prisosință de Fiul Său, Domnul nostru Iisus Hristos, vrând parcă să ne invite a crede mai cu tărie în Dumnezeul iubirii decât al dreptății. Poate de aceea Sfântul Isac Sirul a făcut o afirmație stranie pentru unii, contrariantă chiar, la prima vedere: „Nu huliți spunând că Dumnezeu este drept!”. Dar dacă luăm numai câteva exemple din Noul Testament, vom observa fără greutate că El Însuși a pus parcă dreptatea deoparte: pilda lucrătorilor tocmiți la vie („drept” era ca cei din urmă să fie plătiți cu mai puțini dinari); parabola cu smochinul neroditor (de ce să se usuce, dacă ni se spune deslușit că „nu era timpul smochinelor” (Marcu, 11, 13)?); în episodul cu Marta și Maria, Marta care era atât de sârguincioasă în a fi gazdă bună, este „nedreptățită” în favoarea Mariei, care nu făcea nimic;

Dar cazul femeii adultere? „Drept” era ca Mântuitorul s-o condamne, spre a fi ucisă cu pietre, dar El o face scăpată; și în general, Iisus vădește o statornică preferință pentru vameși, desfrânate, păcătoși, ceea ce contravine spiritului dreptății.

Mai lămurit, chiar această pildă a Fiului Risipitor, ne arată spre final că fiul cel mare, „cuminte” și „ascultător” nu s-a bucurat de aprecierea de care a beneficiat cel mic, vinovat de toate relele, care, în plus, a fost primit într-o clipită în casa pe care singur o renegase.

După logica omenească, toate cele de mai sus (și multe altele încă), țin de un vădit spirit de „nedreptate”. După logica pedagogiei divine, ele țin, însă, de duhul iubirii și iertării nemărginite. Căci Dumnezeul Noului Legământ este, cu prisosință, un Dumnezeu al iubirii și al iertării.