În duminica a 7-a după Paști, numită și a Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic, în cadrul Sfintei Liturghii oficiate în Biserica Ortodoxă, se va citi Rugăciunea lui Iisus pentru Sine, pentru Apostoli și pentru toți credincioșii, consemnată în Sfânta Evanghelie de la Ioan, capitolul 17, versetele 1-13.

„În vremea aceea Iisus, ridicându-Și ochii către cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul să Te preaslăvească, precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viață veșnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârșit. Și acum, preaslăvește-Mă  Tu, Părinte, la Tine Însuți, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau și Mie Mi i-ai dat și cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine, căci cuvintele pe care Mi le-ai dat, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit și au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieșit și au crezut acum că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceștia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ei sunt ai Tăi. Și toate ale Mele sunt ale Tale și ale Tale sunt ale Mele și M-am preaslăvit întru ei. Și Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt și Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una, precum suntem Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat; și i-am păzit și n-a pierit niciunul dintre ei, decât numai fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum vin la Tine și pe acestea le grăiesc în lume, pentru ca bucuria Mea să o aibă deplină în ei.” (Ev. Ioan 17, 1-13)

În predica rostită la duminica a 7-a după Paști din anul 2005, vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania explică însemnătatea sinoadelor ecumenice ale Bisericii și dorința ca oamenii să-L cunoască pe Adevăratul Dumnezeu, exprimată în rugăciunea pe care Domnul Iisus Hristos I-a adresat-o Tatălui Său în prezența ucenicilor Săi la Cina cea de Taină, înainte de a merge în grădina Ghetsimani, unde avea să fie arestat. 

„Acum câteva zile am sărbătorit Înălțarea Domnului, iar duminica viitoare vom sărbători Pogorârea Duhului Sfânt, sărbătoare care în limba română se mai cheamă și Rusalii. Între aceste două mari sărbători, Biserica a așezat duminica de astăzi, care este închinată Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic. E bine să vă spun la început că sinoadele ecumenice, în total în număr de șapte, au fost soboarele la care au participat toți episcopii și apropiații lor colaboratori din toată creștinătatea primului mileniu. Așadar, este vorba de un sobor al Bisericii universale. Iar aceste sinoade s-au adunat numai în cazuri de foarte mare trebuință pentru viața și buna-orânduire a Bisericii lui Hristos.

Se știe că creștinii au trăit primele trei sute de ani sub prigoana împăraților romani. S-au rugat pe sub pământ, prin catacombe și prin peșteri, pe furiș, în casele lor. Atunci a dat Biserica foarte, foarte numeroși martiri. Odată cu venirea la cârma Imperiului a împăratului Constantin cel Mare, pe care noi îl cinstim ca sfânt, împreună cu maica sa, Elena, acesta, prin Edictul de la Milan, din anul 313, a dat libertate creștinilor să se roage la lumina zilei, în văzul și auzul tuturor, fără niciun fel de stingherire din partea autorităților. Și, într-adevăr, așa a fost; creștinii au ieșit la suprafață, au început să-și construiască biserici și să se roage public.

Dar, diavolul lucrează: dacă a încetat persecuția din exterior, a început persecuția din interior și s-au ivit ereziile, adică abaterile de la dreapta credință, care la urmă se constituiau în secte, care atacau adevărurile fundamentale de credință ale creștinătății. Așa s-a ivit, la începutul secolului al IV-lea, un preot din cetatea Alexandriei –  care era, de altfel, foarte talentat – care a început să învețe că Iisus Hristos nu este de o ființă și egal cu Tatăl, că nu este fără de început, că a fost un timp în care El nu exista și că Tatăl L-a creat în timp, ca pe o făptură. Aceasta atingea teribil credința deoființimii Persoanelor Sfintei Treimi și, deci, a deoființimii Fiului cu Tatăl. S-a iscat mare tulburare în toată creștinătatea și, atunci, înțeleptul împărat Constantin cel Mare a convocat Primul Sinod Ecumenic, care a avut loc în cetatea Niceii, nu prea departe de Constantinopol, pe țărmul asiatic al Constantinopolului, în anul 325. A fost deschis chiar de împăratul Constantin, care, spre a sublinia unitatea creștinilor din Imperiu, de Răsărit și cel de Apus, și-a ținut cuvântarea în ambele limbi – în latină și în greacă, tocmai ca să demonstreze că, deși sunt două limbi diferite și două zone diferite ale continentului european, cu toate acestea, Biserica este, și trebuie să rămână, una. A fost semnalul pe care marele Constantin l-a dat pentru menținerea unității Bisericii și, de aceea, a și convocat Sinodul, pentru ca toți episcopii din lume să hotărască care este dreapta credință și toți să se orienteze după această formulă.

La acest Sinod au participat 318 episcopi, precum și colaboratorii lor cei mai apropiați. Știm că a participat, printre alții, Sfântul Nicolae și, de asemenea, a participat patriarhul Alexandriei, care l-a luat cu sine și pe tânărul, dar învățatul, diacon Atanasie, cel care va deveni el însuși mai târziu patriarh al Alexandriei și care a avut o contribuție esențială în lucrările Sinodului, care au durat câteva luni. Ei bine, toată problema era, repet, ca să restabilească învățătura. Și, atunci, după îndelungate discuții și rugăciuni către Duhul Sfânt, care să-i asiste și să le lumineze mintea, au formulat primele opt particule din cele douăsprezece ale Simbolului de Credință, pe care noi îl numim Crez și pe care noi îl rostim în biserică la fiecare Litughie. Celelalte patru articole au fost formulate mai târziu, la Al Doilea Sinod Ecumenic, care s-a ținut la Constantinopol în anul 381, la diferență de aproape șaizeci de ani.

Primele opt articole care au fost formulate de către Sinodul I Ecumenic se referă la Dumnezeu-Tatăl și Dumnezeu-Fiul. Celelalte patru se referă la Dumnezeu-Duhul Sfânt, la Biserică, la învierea morților și la Împărăția ce va să vină, Împărăția de veci. Acestea toate la un loc alcătuiesc Simbolul niceo-constantinopolitan și rămâne temelia credinței noastre, spusă în rezumat. Și e bine să rețineți că noi, ortodocșii, suntem singura Biserică din lume care păstrăm acest Simbol niceo-constantinopolitan în toată litera și tot spiritul său, așa cum a fost formulat de către Sfinții Părinți în cele două sinoade ecumenice, fără niciun adaos și fără nicio știrbire. Aceasta se cheamă dreapta credință. Pentru că, pe lângă dreapta credință, există și o credință strâmbă. Pe lângă bine-credincios, există și rău-credincios, care mărturisește doar o parte din adevărul Evangheliei, dar nu și pe cealaltă parte. Or, a nu spune întregul adevăr înseamnă, de fapt, a spune o minciună. Adevărul este unul singur și este integral; nu poate fi fărâmițat.

Totuși, de ce a fost nevoie ca ei să se adune și să formuleze Simbolul de Credință? Iubiții mei, principalul nostru izvor de credință este Sfânta Scriptură, atât Vechiul, cât și Noul Testament, și avem credința pe care ne-a insuflat-o și Sf. Ap. Petru că toată Scriptura este sub insuflarea Duhului Sfânt. Să nu creadă cineva că profeții Vechiului Testament sau evangheliștii Noului Testament au primit vreun dicteu automat, că au stat așa la o masă, cum stau spiritiștii și ascultă mesaje gata dictate de sus, pe care ei doar le consemnează în scris. Nu! Duhul Sfânt le-a insuflat adevărul, iar textul a fost scris de fiecare, potrivit temperamentului său, culturii sale, limbii sale și calităților sale de scriitor. Fiecare evanghelist sau fiecare autor sacru și-a păstrat propria personalitate, pentru că Duhul Sfânt nu stâlcește și nu distruge personalitatea și libertatea omului. El doar îl asistă, iluminându-l ce trebuie și cum trebuie să scrie, dar, mai cu seamă, ce trebuie să scrie. Moise, de pildă, este primul autor vechi-testamentar, dar el, în cartea lui, istorisește evenimente care s-au petrecut cu mult înaintea lui. Facerea lumii, de pildă, Căderea omului, Izgonirea din Rai, Potopul lui Noe au fost evenimente care s-au petrecut cu mult înainte de Moise, el care, de altfel, era un om foarte învățat – fusese cultivat lacurtea faraonului din Egipt, ca un adevărat prinț – pe acestea le-a cules din tradiția poporului, adică din predanie.

Știți că copilul are o memorie foarte bună și ține minte foarte, foarte repede ceea ce aude și transmite și altor copii. Așa și cu omenirea: la început avea o memorie mai bună, pentru că nu era atât de încărcată ca în vremea noastră, cu acest bombardament al informațiilor, care, practic, ne sustrage de la meditație și de la a cumpăni un adevăr. Prea repede suntem victimele acestui asalt al știrilor/informațiilor – unele adevărate, altele neadevărate [...]. Omul vechi avea timp să gândească. Și pentru aceasta memoria lui era proaspătă și înregistra fidel evenimentele care erau raportate la Dumnezeu. Și acestea erau predate cu sfințenie din gură în gură și din generație în generație. Unele consemnau în scris, în documente, și așa le-a găsit Moise – pe de o parte, documentele scrise pe care le-a colecționat și pe care le-a confruntat  și pe care le-a redactat, iar, pe de altă parte, predania populară din gura semenilor săi. Așa a alcătuit cele cinci cărți ale lui, care sunt și primele cinci cărți ale Bibliei. 

Să trecem la Noul Testament. Numai doi din cei patru evangheliști au fost ucenici ai Domnului și au auzit cuvintele din gura Lui: Matei și Ioan. Marcu le-a auzit de la alții, iar, mai cu seamă, Luca le-a cercetat în unele documente care începuseră să fie scrise de unii creștini, iar pe altele le-a auzit chiar din gura Maicii Domnului, pe care a cunoscut-o personal și care i-a istorisit lui, lui Luca, prin pana căruia avem evenimente care nu se puteau ști altfel, cum ar fi, de pildă, Buna Vestire. Așa, deci, textul scris a fost precedat de o tradiție orală, prin viu grai, și după aceea, prin această tradiție orală, au fost consemnate în scris, iar Duhul Sfânt a lucrat și într-o parte, și în alta. De aceea, greșesc cei care au susținut, în special protestanții și neoprotestanții de astăzi, că nu trebuie să credem decât Scriptura și nimic altceva – sola Scriptura – numai Scriptura, nimic altceva. Pentru că, înainte de Scriptură, a existat tradiția orală. Pe aceasta mulți nu o știu, sau nu vor să o știe. Dar, iubiții mei, și Scriptura își are părțile ei mai limpezi și părțile ei mai obscure. Însuși Sf. Ap. Petru mărturisește, în una din epistolele sale, că scrierile lui Pavel, care era foarte învățat – Petru fusese un biet pescar, dar Pavel fusese la nivel universitar, că unele ruguri ale lui Pavel, spune Petru, sunt mai greu de înțeles. Așa este. Repet, fiecare scriitor a scris în stilul său propriu.

Iată că după Înălțarea la Cer a Domnului, Apostolul Filip se găsea la o margine de drum. Și iată că pe acel drum trecea o caretă și în ea era un nobil de la curtea reginei din Etiopia, care venise și el să se închine la templul din Ierusalim, pentru că auzise că evreii au o religie foarte înaltă și foarte bogată. Era  ceea ce se cheamă un prozelit, un candidat la convertirea spre religia iudaismului. Și citea cu voce tare – în Antichitate se foloseau lecturile cu voce tare – și avea cartea deschisă, Cartea Profetului Isaia, și citea cu voce tare un text. Știm care era acest text – era o profeție cu substrat mesianic și, într-adevăr, mai greu de descifrat. Și, trecând prin dreptul lui Filip, acesta îl întreabă: „Înțelegi tu, oare, ce citești?” Iar călătorul îi răspunde: „Cum aș putea să înțeleg dacă nu mă va călăuzi cineva?”. Era o invitație la dialog. Filip s-a urcat lângă el în caretă, a luat textul și l-a explicat cuvânt cu cuvânt și virgulă cu virgulă și l-a luminat.

De aceea, știm că nu este suficient să citești tu singur Sfânta Scriptură, așa cum fac mulți pretinși creștini, ci ai nevoie de un îndrumător. Fără aceasta, poți greși și te poți rătăci, sau, pur și simplu, te poți descuraja. De aceea a fost nevoie ca să vină Duhul Sfânt și să ilumineze pe Sfinții Părinți de la sinoadele ecumenice și pe alții care nu au participat la sinoadele ecumenice, dar care au lăsat scrieri sfinte, prin sfințenia lor, pentru ca să ne ajute pe noi să tâlcuim și să înțelegem corect Sfânta Scriptură. Acești Sfinți Părinți, care, iluminați de Duhul Sfânt, ne transmit învățăturile corecte despre Sfânta Scriptură, alcătuiesc la un loc Sfânta Tradiție; nu tradiția în sine, care aparține fiecărui popor – tradiția înseamnă limba, obiceiurile, datinile, cultura, în general – ci este Sfânta Tradiție, pentru că ea s-a alcătuit prin asistența directă a Duhului Sfânt către Sfinții Părinți ai Bisericii. Iar această Sfântă Tradiție a început nu cu cei de la Sinodul I Ecumenic, pentru că înainte de ei au fost și părinții apostolici, au fost și părinții intermediari, dar toți la un loc, cel puțin până la Sinodul al VII-lea Ecumenic, care a avut loc în anul 787 după Hristos, au alcătuit Sfânta Tradiție. Așadar, sărbătoarea de astăzi este o sărbătoare a Sfintei Tradiții.

În textul evanghelic care vi s-a citit și pe care l-ați ascultat este vorba de rugăciunea pe care Domnul I-a adresat-o Tatălui Său în prezența ucenicilor Săi la Cina cea de Taină înainte de a merge în grădina Ghetsimani, unde avea să fie arestat. În această rugăciune pe care ați ascultat-o, I se adresează: „Părinte, preamărește-Mă, pentru ca și Eu să Te preamăresc. Tu Mi-ai dat stăpânire peste tot trupul, pentru ca Eu să le dau viață veșnică. Iar Viața Veșnică aceasta este: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis.” […] Domnul Însuși definește Viața Veșnică, în ce constă: ca ei, ucenicii și creștinii, în general, „să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat”, pentru că existau în Antichitate și zeii păgâni, care erau venerați drept dumnezei, dar care nu erau, în realitate, dumnezei; erau doar chipuri cioplite. Și mai târziu, și astăzi avem dumnezei falși. […]

Singurul Dumnezeu adevărat este Dumnezeul pe care ni-l descoperă Sfânta Scriptură și pe care ni-l atestă Sfinții Părinți. De aceea, când se vorbește de Iisus Hristos, este definit „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, „Lumină din Lumină”; aprinzi o lumânare din altă lumânare – ai două lumini, dar prima din care ai luat pe a doua nu scade, rămâne întreagă, cum a fost înainte. Așa și Iisus Hristos, fiind a doua Persoană a Sfintei Treimi, este desprins din Tatăl, născut din Tatăl mai înainte de toți vecii, este egal cu Tatăl, așa cum este lumina din lumină, El este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu Adevărat. 

Așadar, iubiții mei, una din grijile noastre spre a moșteni viața de veci este să-L cunoaștem pe Dumnezeul Cel adevărat, Făcătorul Cerului și al Pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute. Cu aceasta n-am terminat, trebuie să-L descoperim și să-L cunoaștem pe Fiul Său, pe Iisus Hristos, pe Care El, Tatăl, L-a trimis la noi, spre mântuirea noastră. Cunoscându-L pe Fiul, Îl cunoaștem și pe Tatăl, dar Fiul nu I se substituie. În textul pe care vi l-am citat nu se spune: „să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, prin Iisus Hristos”, ci „și pe Iisus Hristos”. […] Dar ce este Iisus Hristos decât Persoana a doua a Sfintei Treimi, întrupat în ființă omenească. El, însă, fiind Fiul lui Dumnezeu, este chipul văzut al Tatălui Celui nevăzut. Tatăl niciodată nu va putea fi contemplat față către față, pentru că nici nu are chip, pe câtă vreme Iisus Hristos, ca om, a luat chip. Aceasta justifică și icoana, reprezentarea a ceea ce oamenii au văzut și văd, simbolul care ne deschide fereastra spre nevăzut, spre Taină, spre cer. […]

Și dacă îi cunoaștem pe Aceștia Doi [pe Dumnezeu-Tatăl și pe Dumnezeu-Fiul], prin insuflarea și ajutorul Duhului Sfânt, care întotdeauna ne asistă, avem calea deschisă către Viața Veșnică, către Împărăția Cerurilor, o Împărăție pe care o pregustăm încă de aici, de pe pământ, prin participarea noastră la Sfânta Liturghie și prin Împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului din Sfânta Euharistie. […] Noi începem să trăim lumina Împărăției Cerurilor, în dimensiunea ei liturgică, încă din viața aceasta. Cu atât mai multe șanse avem să-L cunoaștem pe Dumnezeul Cel adevărat și pe Iisus Hristos pe Care El L-a trimis și Care, prin puterea Sa și prin asistența Duhului Sfânt […], ne călăuzește spre mântuirea noastră. Amin.” (fragmente din predica Mitropolitului Bartolomeu Anania la duminica a 7-a după Paști, anul 2005, Cluj-Napoca).


Dragă cititorule,
dacă ți-a plăcut acest articol, te rugăm ceva.

De peste 5 ani, ActiveNews este vocea pe care sute de mii de români o primesc în fiecare zi, dar care în același timp fisurează stabilimentul politic și economic care dorește să supună și România.

ActiveNews este un site independent din punct de vedere editorial, ceea ce înseamnă că ne stabilim singuri prioritățile și strategia. Jurnalismul nostru este liber de influențe comerciale și nu este influențat de către moguli, milionari sau acționari.

Nimeni nu-l editează pe editorul nostru. Nimeni nu ne direcționează opiniile.

Aceste aspecte sunt de o importanță critică într-o țară în care mass-media corporatistă face legea. Într-o Românie în care interesele economice ale marilor jucători dictează reacția presei, și nu interesul pe termen lung al acestui popor.

ActiveNews este singurul loc din .ro unde ați putut citi despre fapte și oameni care altfel nu ar fi apărut niciodată pe piața media din România. Știi bine asta.

Am câștigat împreună multe bătălii, văzute și nevăzute, dar Țara are nevoie de mai mult decât simpla noastră supraviețuire. Țara Noastră are nevoie de jurnalism curat, scris cu gândul la valorile pe care le-am primit de la înaintașii noștri. Țara noastră are nevoie de curaj pentru a expune impostura și trădarea, iar pentru asta e nevoie de informație. Informație, nu diversiune sau divertisment.

Implică-te Susține ActiveNews